În dimineaţa zilei de 7 decembrie 1941, bombardierele japoneze au organizat un atac surpriză asupra forţelor militare şi navale americane din Hawaii. Într-o înfrângere devastatoare, Statele Unite au pierdut 2.300 de oameni - care făceau parte din personalul militar al bazei, între care 68 de civili, iar 1.178 de persoane au fost rănite - şi au suferit pierderi sau daune grave la 188 de avioane, opt nave de luptă, trei crucişătoare uşoare şi la alte patru nave. Pierderile suferite de japonezi au fost aproape neînsemnate: mai puţin de 100 de oameni, 29 de avioane şi cinci submarine mici, arată site-ul https://www.archives.gov/.

Semnarea Pactului Tripartit în septembrie 1940, care a aliat Japonia cu Germania şi Italia, a agravat tensiunile dintre Statele Unite şi Japonia, pe măsură ce această din urmă naţiune s-a alăturat Puterilor Axei. Când Japonia a ocupat o mare parte a Asiei de Sud-Est în baza unui acord cu regimul francez de la Vichy, administraţia preşedintelui Franklin D. Roosevelt a trecut la acţiune, introducând sancţiuni economice. Un embargo american a oprit transporturile de fier vechi, materii prime, petrol şi benzină cu conţinut ridicat de octan, îngheţând în acelaşi timp activele financiare japoneze în Statele Unite. Liderii militari japonezi, având la dispoziţie doar o rezervă strategică de combustibil pentru şase luni pentru forţele armate, au ales să iniţieze cucerirea Asiei de Sud-Est, ceea ce însemna un război inevitabil cu SUA, Marea Britanie şi Ţările de Jos. Japonia văzuse Statele Unite extinzându-şi autoritatea navală în Pacific la sfârşitul anilor 1930. Întărirea apărării în Filipine, Hawaii, Guam, Midway şi Insula Wake, precum şi staţionarea Flotei Pacificului Statelor Unite la Pearl Harbor au făcut din America prima prioritate pentru un atac japonez, notează site-ul https://www.nps.gov/.

Temându-se că flota americană din Pacific ar reprezenta un obstacol formidabil în calea cuceririi japoneze a Asiei de Sud-Est, amiralul Isoruko Yamamoto, comandantul şef al flotei combinate japoneze, a imaginat un atac îndrăzneţ asupra flotei Pacificului aflată la Pearl Harbor. Un astfel de atac "strategic-surpriză", îndrăzneţ în execuţia sa, ar asigura Pacificul şi ar iniţia războiul, urmând tradiţia victoriei navale japoneze asupra ruşilor de la Port Arthur în 1904 şi manevrelor de deschidere a invaziei Japoniei în China.

Acelaşi plan fusese menţionat şi anterior. În primăvara anului 1940, flota aeriană a Japoniei desfăşurase exerciţii aeriene cu torpile sub supravegherea lui Yamamoto şi a contraamiralului Shigeru Fukudome, şeful primei divizii a Statului Major Naval. Într-o conversaţie, Yamamoto, aproape în şoaptă, spusese: "Mă întreb dacă nu se poate face un atac aerian la Pearl Harbor?". (Prange 1981:14), potrivit site-ului https://www.nps.gov/. Exerciţiile efectuate de ambele ţări au jucat un astfel de scenariu, dar atât Japonia, cât şi Statele Unite credeau că un atac aerian cu torpile asupra Pearl Harbor era imposibil. Planul propriu-zis formulat de un tânăr geniu tactic în războiul aerian, comandantul Minoru Genda, a fost acceptat după luni de disensiuni interne între gradele de comandă din marina japoneză. Când negocierile cu Statele Unite au fost considerate nesatisfăcătoare pentru guvernul japonez al primului ministru Hideki Tojo, semnalul pentru începerea oficială a "Operaţiunii Hawaii" a fost dat la 6 septembrie 1941, la o Conferinţă Imperială. Japonia era angajată în război.

Sub conducerea comandantului Mitsuo Fuchida, care avea să conducă asaltul aerian asupra Pearl Harbor, sarcina "imposibilă" a unui atac aerian cu torpile a fost făcută posibilă. Torpilele aeriene convenţionale au plonjat la mai mult de 100 de picioare în adâncime şi au parcurs o distanţă mare până la armare. Adâncimea medie de 45 de picioare a Pearl Harbor şi cursele scurte necesare pentru a scufunda navele acolo au fost rezolvate prin adăugarea aripioarelor de lemn la torpile, modificarea dispozitivelor de armare şi prin antrenament în condiţii simulate.

Un grup operativ de 32 de nave - cu portavioanele "Akagi", "Hiryu", "Soryu", "Kaga", "Zuikaku", "Shokaku" - a fost numit "Kido Butai" (Forţa de lovitură). Adunându-se în secret în Golful Tankan din nordul Japoniei, forţa a fost plasată sub comanda directă a viceamiralului Chuichi Nagumo. La ora 6:00 dimineaţa, în 26 noiembrie 1941, flota japoneză a ridicat ancora şi s-a îndreptat spre Hawaii. În planificarea operaţiunii, abordarea nordică a Hawaii a fost selectată chiar şi în condiţii meteorologice nefavorabile. Furtunile de iarnă ar fi mascat flota japoneză şi ar fi redus şansele de a întâlni inamicul în marea liberă. În 2 decembrie a sosit, la Tokyo, un mesaj codificat: "Urcă Mt. Nitaka". Acest mesaj prestabilit a semnalat decizia finală de a porni atacul. Flota urma să avanseze şi să atace duminică, 7 decembrie 1941, ora locală, conform site-ului amintit mai sus.

La 7 decembrie, la ora 6:00, flota japoneză se afla la 230 de mile nord de Oahu. Şase portavioane au lansat primul val - 183 de avioane cu torpile. La 6:20, comandantul Fuchida a condus primul val de avioane spre Pearl Harbor. Imediat ce primul val a plecat, echipajele de transport au pregătit al doilea val. La 7:05, portavioanele s-au îndreptat din nou spre est pe direcţia vântului şi au început să lanseze 167 de avioane.

Între timp, pe Oahu, au avut loc două avertismente cu privire la atacul iminent. În apele din afara intrării în Pearl Harbor, distrugătorul "Ward", la ora 6:30, a tras şi a scufundat un submarin în zona defensivă a mării. Întârzierile birocratice şi nevoia de confirmare au făcut să treacă o oră înainte ca raportul să fie transmis amiralului Husband E. Kimmel, comandantul şef al Flotei Pacificului SUA. Al doilea avertisment a avut loc la 7:02, la aproape o jumătate de oră după ce "Ward" a tras primul foc. Doi operatori radar de la staţia Opana de pe ţărmul de nord al lui Oahu, au detectat o mare formaţie de avioane pe ecranele lor. După ce au verificat şi reverificat din nou echipamentul, au anunţat ofiţerul de pază de la Fort Shafter. Nu a fost luată nicio măsură, deoarece ofiţerul credea că sunt o formaţie de avioane B-17 care decolaseră din California.

Zburând printr-o pătură groasă de nori, comandantul Fuchida a crezut pentru o clipă că survolase Oahu, dar o despărţire bruscă a norilor a scos la iveală ţărmul de nord al insulei. Semnalul a fost dat pentru a asuma formarea de atac. În timp ce Fuchida se uita spre Pearl Harbor şi aerodromurile din jur, a fost uşurat să vadă că atacul era o surpriză, iar raportul anterior al avionului de cercetare al lui Kido Butai - "Flota inamică în port!" a fost corect. Spre dezamăgirea lui Fuchida, ţintele principale ale atacului - portavioanele - au lipsit. Schimbându-şi planul, avioanele cu torpile s-au concentrat asupra navelor de luptă aliniate de-a lungul Battleship Row şi pe partea de est a insulei Ford.

Primul val de avioane a atacat la ora 7:55, în dimineaţa zilei de 7 decembrie. În acelaşi timp, avioane de luptă şi bombardiere au lovit aerodromurile de la Kaneohe, Hickam, Ewa, Bellows şi Wheeler. La Pearl Harbor, în 15 minute, linia principală de luptă a flotei Pacificului a fost neutralizată. Au fost scufundate navele de luptă "California", "Oklahoma", "West Virginia", "Nevada" şi "Arizona", la fel şi vechiul cuirasat "Utah", fiind folosit atunci ca navă ţintă şi de antrenament antiaeriană. Navele de luptă "Maryland", "Tennessee" şi "Pennsylvania" au fost avariate. Iniţial, răspunsul american la atac a fost sporadic, dar în cinci minute navele americane au început să tragă serios împotriva atacatorilor. "Raid aerian Pearl Harbor, acesta nu este un exerciţiu!" a fost mesajul transmis flotei.

Asaltul primului val s-a încheiat în jurul orei 8:45. A existat o pauză de moment înainte ca al doilea val de avioane japoneze să sosească la ora 8:50. Când al doilea val s-a retras, Fuchida a înconjurat Pearl Harbor şi a evaluat pagubele. Obiectivul principal al atacului - demobilizarea Flotei Pacificului - fusese atins. Peste 2.400 de americani au fost ucişi şi 1.104 au fost răniţi. Douăzeci şi una de nave ale Flotei Pacificului fuseseră scufundate sau avariate, iar 75% dintre avioanele de pe aerodromurile din jurul Pearl Harbor au fost avariate sau distruse. În două ore, cea mai mare parte a puterii aeriene americane din Hawaii a fost distrusă.

Era aproape ora 10 când primul val de avioane japoneze a început să aterizeze pe portavioanele lor. Până la prânz, ultimele avioane fuseseră recuperate. Douăzeci şi nouă de avioane japoneze au fost pierdute, împreună cu 55 de aviatori. Unitatea specială de atac a submarinelor mici pierduse 10 membri ai echipajului şi toate cele cinci bărci; o barcă şi un prizonier au fost capturate de americani a doua zi, pe plajele din apropierea aerodromului Bellows, conform site-ului https://www.nps.gov/.

Avioanele erau pregătite pentru un al treilea asalt, cuprins în strategia de atac a amiralului Yamamoto, deoarece multe ţinte fuseseră lăsate neatinse, în special şantierul naval, instalaţiile de depozitare a petrolului şi o serie de nave americane. Ofiţerii japonezi aflaţi în subordinea viceamiralului Nagumo i-au indicat acestuia să comande cel de-al treilea val de atac, însă acesta s-a temut de un contraatac şi a dat ordin de retragere. În scurt timp, armata japoneză a ocupat o mare parte a Asiei de Sud-Est, inclusiv zone strategice precum Singapore, Hong Kong sau Indiile Olandeze. Ofensiva japoneză a fost oprită în Insulele Solomon, la Guadalcanal, militarii americani, aflaţi sub comanda generalului Douglas MacArthur, luptând cu succes din mai 1942 până în februarie 1943 pentru cucerirea acestui punct strategic.

Preşedintele american Franklin D. Roosevelt a numit această zi "ziua ce va rămâne a infamiei", societatea americană s-a unit, iar toţi cei care susţineau neutralitatea au fost reduşi la tăcere. În aceeaşi zi, a fost convocat într-o sesiune extraordinară Congresul american, care a votat cu majoritate de voturi declaraţia de război împotriva Japoniei. În replică, la 11 decembrie 1941, Germania şi Italia au declarat război SUA.

La patru ani de la atac, Congresul a înfiinţat Comitetul mixt pentru investigarea atacului de la Pearl Harbor. Sarcina lor a fost să facă o anchetă completă a faptelor legate de evenimentele şi circumstanţele care au condus sau au urmat atacului. În investigaţia sa, comitetul a încercat să determine dacă deficienţele sau eşecurile din partea SUA ar fi putut contribui la dezastru şi, dacă da, să sugereze schimbări care ar putea proteja ţara de un alt atac în viitor. Audierile publice ale comitetului au început la 15 noiembrie 1945 şi au continuat până la 31 mai 1946, potrivit site-ului https://www.archives.gov/. AGERPRES/ (Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: www.pearlharborevents.com,