Petru Dumitriu, prozator, dramaturg şi eseist, autorul ''Cronicii de familie'', membru de onoare al Academiei Române, s-a născut la 8 mai 1924, la Baziaş, judeţul Timiş.

A început şcoala primară la Orşova (1930), unde a urmat, apoi, şi prima clasă de gimnaziu. În 1935 a fost înscris la gimnaziu, şi în 1938, la Liceul ''Tudor Vladimirescu'' din Târgu Jiu, pe care l-a absolvit în 1941. După studiile liceale la Târgu Jiu, a obţinut o bursă ''Humboldt'', în urma absolvirii Facultăţii de Filosofie din Bucureşti. În baza acesteia s-a înscris, începând cu 1941, la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Munchen, Germania, potrivit volumului ''Dicţionarul general al literaturii române'' (Ed. Univers Enciclopedic, 2004).

După revenirea în ţară, a desfăşurat o intensă activitate publicistică. A început să scrie pentru ''Fapta'', apoi, a fost redactor la ''Flacăra'' (din 1948), la ''Viaţa românească'', al cărei redactor-şef a fost din 1953, potrivit volumului ''Membrii Academiei Române - dicţionar'' (2003). Trei ani mai târziu a fost ales membru în Biroul de conducere al Uniunii Scriitorilor (1956), fiind numit apoi director al Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă. Destituit în 1958, a fost numit preşedinte al Consiliului Editurilor din Ministerul Culturii.

A debutat în 1943, cu proza ''Nocturnă la Munchen'' în ''Revista Fundaţiilor Regale''. A fost remarcat, cu acest prilej, de D. Caracostea şi, mai târziu, de Camil Petrescu. A continuat să publice în paginile revistei, povestirile ''Niobe'' şi ''Argonautica sau Fabuloasa aventură'', pentru care a primit premiul pentru cea mai bună proză a anului 1944, din partea publicaţiei. În 1945, a publicat piesa ''Preludiu la Electra'', cu note autobiografice şi a terminat piesa ''Greşeala sau Procurorul tiranului'' rămasă, însă, în manuscris. În 1946, a publicat în ''Caiet de poezie'', supliment al revistei, un ciclu de şapte poeme însoţite de o prezentare elogioasă făcută de Tudor Arghezi.

Debutul editorial l-a constituit volumul ''Euridice. 8 proze'' (1947), consemnat de George Călinescu în ''Naţiunea'': ''nu-i lipsit de graţia condeiului şi de paletă; clasicităţile sale sunt revopsite în culori vii''.

A început să publice schiţe, povestiri şi nuvele toate în conformitate cu ideologia proletcultistă şi cu realismul socialist, autorul spunând, mai târziu, că ''a încheiat un pact cu diavolul roşu pentru a trece puntea'', potrivit lucrării ''Dicţionarul general al literaturii române'' (Ed. Univers Enciclopedic, 2004). Astfel au fost publicate: ''Duşmănie'' (1948); ''O sută de kilometri'' (1949); ''Nopţile din iunie'' (1950); nuvela de mari dimensiuni ''Bijuterii de familie'' (1949) dedicată răscoalei ţărăneşti din 1907, germene al romanului ''Cronică de familie'' (1955), în care a fost inclusă; ''Drum fără pulbere'' (apărut în volum în 1951), ce avea ca temă construirea Canalului Dunăre - Marea Neagră şi ''Vânătoare de lupi'' scrise de autor pentru a-şi salva părinţii, arestaţi şi anchetaţi, se arată în ''Dicţionarul scriitorilor români'' (Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1998); ''Pasărea furtunii'' (1954) şi într-o primă formă ''Cronică de familie'' (în patru părţi); ''Nuvele'' (1951, ce cuprindea ''Bijuterii de familie'', ''Vânătoare de lupi'', ''Bedros din Bazargic'', ''Cronică de la câmpie'', un ciclu nuvelistic cu subiecte în viziune realist-socialistă); volumul de articole şi eseuri ''Despre viaţă şi cărţi'' (cu însemnări din perioada 1948-1954) şi fragmente epice din ceea ce, în 1956, va deveni trilogia ''Cronică de familie'' (reeditat în 1958), care acoperă un secol de existenţă şi istorie românească şi care s-a bucurat de un extraordinar succes la public.

Înainte de a pleca din ţară, i-a apărut volumul de articole, note şi eseuri ''Noi şi neobarbarii'' (1957) şi a început să scrie o continuare a ''Cronicii de familie'' sub forma unei ''Colecţii de Biografii, Autobiografii şi Memorii Contemporane'' publicată parţial (''Nexus'', ''Vârsta de aur sau dulceaţa vieţii'', ''Din memoriile lui Prospero Drobe'', ''Proprietatea şi posesiunea''). Textele au fost publicate între 1958-1960 în periodice, precum ''Steaua'', ''Viaţa Românească'', ''Gazeta Literară'', ''Iaşul Literar''.

În februarie 1960 i s-a permis să facă o călătorie în vederea unei documentări, în ţările socialiste. A evadat din Berlinul de Est în Berlinul de Vest prin punctul de frontieră Charlie, Zidul Berlinului nefiind, încă, construit. În 1961 a primit cetăţenia germană aminteşte volumul ''Dicţionarul general al literaturii române'' (Ed. Univers Enciclopedic, 2004).

A reîntregit această colecţie romanescă cu două romane scrise iniţial în română, apoi rescrise în franceză: ''Rendez-vous au Jugement dernier'' (1961, tradus şi publicat în româneşte în 1991) şi ''Incognito'' (1962), care a fost inclus în ''Lexikon der Weltlitteratur'', între capodoperele secolului al XX-lea, urmat apoi de ''L'Extreme Occident'' (1964, publicată în ţară în 1995). Printre cărţile publicate după acestea se numără: romanele ''Les initiés'' (1966), ''Le Sourire sarde'' (1967), trilogia ''L'homme aux yeux gris'' (1968-1969), autobiografia spirituală de mare dramatism ''Au Dieu inconnu'' (1979), urmată de alte volume de eseistică religioasă, ca ''Zero ou le point de départ'' (1982), ''Mon semblable, mon frere'' (1983), ''Je n'ai d'autre bonheur que Toi'' (1984) ş.a.

Romanul ''La Liberte'' (1983), consacrat contradicţiei dintre libertatea politică şi cea religioasă, romanul ''La Moisson'' (1989) dedicat profesoarei de filosofie de la un colegiu catolic, alsaciana Francoise Mohr din Metz, pe care o cunoscuse cu un an în urmă, şi volumul de nuvele ''Les Amours difficiles'' (1989) reiau, retrospectiv, problemele esenţiale ale biografiei sale umane şi artistice. În 1990 a publicat volumul de povestiri ''Les Amours singulieres''.

A reluat legăturile cu viaţa literară românească şi în 1996 s-a întors în România. În 1991, i-au apărut ''Euridice'' şi din seria ''Biografii...'', micul roman ''Proprietatea şi posesiunea''. În 1993, a fost reeditată la Bucureşti, ''Cronica de familie'' şi a fost tradus romanul ''Incognito''.

În martie 1993, academicianul Eugen Simion a avut o convorbire cu scriitorul la Metz, unde acesta se stabilise din 1988, care a fost publicată, într-o primă variantă, în 1994. În noiembrie 1996, l-a întâlnit din nou, continuând discuţia la Strasbourg. În 1998, a apărut ediţia a II-a, mult amplificată a cărţii ''Convorbiri cu Petru Dimitriu'', în care scriitorul vorbeşte despre exilul ''câinos'' prin care a trecut, se aminteşte în volumul ''Dicţionarul general al literaturii române'' (Ed. Univers Enciclopedic, 2004).

Eveniment prilejuit de lansarea cărţii 'Convorbiri cu Petru Dumitriu', de Eugen Simion, publicată la editura Curtea Veche

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES FOTO

Scriitorului Petru Dumitriu i-au fost decernate mai multe premii, între care: Premiul de Stat (1950; 1954), Premiul Vikings (1968), Premiul ''Charles Oulmont'' (1990) din partea Fondation de la France.

La 31 mai 1993 a fost ales membru de onoare din străinătate al Academiei Române.

A fost căsătorit, între 1952-1957 cu Henriette Yvonne Stahl, apoi, între 1958-1987, cu Irina Medrea, cu care a avut două fete. Prima, Irina-Ileana s-a născut în 1959, în România, cea de-a doua, Carolina s-a născut în 1961, la Frankfurt.

Scriitorul a murit la 6 aprilie 2002, la Metz, în Franţa. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea, editor: Cerasela Bădiţă)