Bucureşti, 7 mai /Agerpres/ - Fostul fotbalist Helmuth Duckadam a declarat la aniversarea a 30 de ani de la câştigarea Cupei Campionilor Europeni cu Steaua, într-un interviu acordat AGERPRES, că are o "repulsie" faţă de Armată pentru că l-a "dat afară" la trei săptămâni după ce apărase patru lovituri de la 11 metri la Sevilla în 1986, precizând că a fost ajutat în schimb de clubul rival Dinamo, care i-a oferit un loc de muncă în cadrul Poliţiei de Frontieră.

Portarul considerat "Eroul de la Sevilla" a afirmat că nu înţelege nici acum poziţia Ministerului Apărării Naţionale în ceea ce priveşte problema siglei clubului şi a stadionului "Steaua". El cataloghează drept "jenantă" iniţiativa Clubului Sportiv al Armatei de a solicita FRF şi LPF desfiinţarea clubului Steaua. În opinia lui, echipa Steaua aparţine României, chiar dacă acolo investeşte Gigi Becali, şi trebuie ajutată de oficialii CSA şi de cei ai ministerului pentru a face performanţă în continuare.

Nemulţumirea şi dezamăgirea pe care o simte în prezent Helmuth Duckadam este atât de mare încât promite că nu va mai călca niciodată pe Stadionul "Steaua", cel pe care în urmă cu 30 de ani formaţia militară obţinea calificarea în finala de la Sevilla.

AGERPRES: Se împlinesc 30 de ani de la câştigarea Cupei Campionilor Europeni, care este primul lucru de care vă amintiţi când vă gândiţi la finala din 1986?
Helmuth Duckadam: E greu de spus, au trecut 30 de ani, o viaţă de om practic. Consider că este cea mai mare performanţă a fotbalului românesc şi, din păcate, va rămâne aşa. Îmi amintesc că în timpul meciului am apărat o lovitură de cap a lui Bernd Schuster. Am făcut un plonjon frumos chiar, şi cred că acea minge mi-a dat foarte multă încredere pentru tot ce a urmat.

AGERPRES: Ce a însemnat pentru dumneavoastră ca fotbalist şi ca om câştigarea Cupei Campionilor?
Helmuth Duckadam: Ca fotbalist am rămas în istorie. Sunt apreciat pe plan internaţional, poate mai puţin pe plan naţional. În rest, nu mi-a adus mare lucru, nici o situaţie financiară de invidiat. Iar după acea finală, practic după trei săptămâni, am fost dat afară din Armată pentru că nu mai puteam să joc fotbal şi cu asta s-a încheiat.

AGERPRES: A fost cea mai frumoasă seară pentru dumneavoastră? Dacă aţi putea, aţi schimba ceva la ea?
Helmuth Duckadam: Cu siguranţă nu a fost cea mai frumoasă seară pentru mine. Au fost seri mai frumoase pentru mine, cum a fost cea în care s-au născut cei doi copii ai mei. 7 mai a fost cea mai frumoasă seară ca sportiv, dar în viaţă sunt lucruri mult mai importante decât sportul.

AGERPRES: Cum aţi pregătit meciul cu Barcelona, anticipaţi că urma să jucaţi în cel mai important meci al fotbalului românesc?
Helmuth Duckadam: Măcar atât înţelegeam şi noi, că urma să jucăm într-o finală de Champions League. Nu am ştiut noi că o să o şi câştigăm, dar am mers acolo să arătăm fotbal. Iar la pregătirea jocului nu s-a făcut nimic deosebit. Ni s-a spus că avem o şansă şi că trebuie să ne-o valorificăm şi să dăm ce avem mai bun. Dar atunci aveam o echipă valoroasă şi cu puţină şansă am reuşit să obţinem acel trofeu.

AGERPRES: Vă simţeaţi inferiori celor de la Barcelona?
Helmuth Duckadam: Inferiori? Nu. Poate din punct de vedere financiar, pentru că noi trăiam în epoca socialistă, iar ei erau capitalişti şi nu ne puteam compara. Dar ca fotbalişti nu ne simţeam cu nimic inferiori pentru că eu cred că am eliminat atunci una dintre cele mai bune echipe ale Europei, Anderlecht, după un 3-0 la Bucureşti care cred eu că a uimit toată lumea.

AGERPRES: Aţi considerat un dezavantaj la momentul respectiv faptul că urma să jucaţi finala în Spania împotriva unei echipe spaniole?
Helmuth Duckadam: În prima fază aşa am crezut. Dar ulterior ne-am dat seama că nu a fost un handicap neapărat. Pentru că oriunde s-ar fi jucat, pe un teren neutru, oricum ar fi venit cu siguranţă mult mai mulţi spanioli decât puteau să vină din România. Pentru că se ştiau atunci problemele cu viza şi cu plecarea în străinătate. Aşa că nu ne-a dezavantajat, pentru că în final, cei care au fost la stadion, cei din Sevilla, au ţinut cu noi pentru că erau rivalii celor de la Barcelona.

AGERPRES: Toată lumea ştie despre cele patru lovituri de la 11 metri apărate de dumneavoastră în acea finală, vă pregăteaţi special pentru penalty-uri, eraţi un expert la astfel de lovituri?
Helmuth Duckadam: E mult spus că eram un expert. Cred că aveam talent la aceste lovituri şi îmi plăcea. Îmi plăcea să rămân după antrenament cu colegii mei (n.r. - să exersez), mai în joacă, mai pe un pariu pe o bere-două... Şi am reuşit să apăr şi în campionat. Cea mai importantă care îmi vine în minte este o lovitură de la 11 metri apărată lui Mircea Lucescu, atunci când era antrenor-jucător la Corvinul. Apoi i-am apărat lui Gino Iorgulescu, lui Righetti de la AS Roma (n.r. - lui Ubaldo Righetti, în primul tur al Cupei Cupelor)... şi am mai apărat... deci am apărat destule penalty-uri. Şi cred că sunt portari foarte valoroşi care, din păcate, nu au acest talent şi la loviturile de la 11 metri.

AGERPRES: Să înţelegem că procentul de noroc la cele patru lovituri de la 11 metri apărate la Sevilla este mai mic în cazul dumneavoastră?
Helmuth Duckadam: Noroc este când câştigi la Loto. Când aperi un penalty nu e vorba de noroc. E vorba de pregătire, pentru că degeaba ghiceşti colţul (n.r. - în care trage adversarul) dacă tu nu eşti pregătit şi nu poţi să aperi. Nu, eu cred că nu are nimic de-a face cu norocul. Noroc e dacă jucătorul care execută dă afară sau în bară. Atunci într-adevăr ai avut noroc. Dar când aperi înseamnă că ai intuit bine şi eşti bine pregătit.

AGERPRES: Cum aţi sărbătorit atunci la Sevilla, imediat după ce aţi câştigat finala?
Helmuth Duckadam: Din păcate, ăsta este unul dintre reproşurile pe care mi le fac, că nu am ştiut să sărbătorim. Am fost anul trecut invitat de UEFA la finala Ligii Campionilor de la Berlin, Barcelona - Juventus, şi am văzut jucători de sute de milioane de euro care tăiau o bucăţică din plasă (n.r. - plasa porţii) să îşi păstreze amintire. Noi n-am ştiut să ne bucurăm. Nu ştiu de ce, probabil că ne-a venit foarte greu să realizăm ce mare performanţă am obţinut. Din păcate nu ne-am bucurat cum ar fi trebuit şi e un regret de-al meu.

AGERPRES: Asta poate şi din cauză că vă simţeaţi urmăriţi, pentru că aţi avut cu siguranţă alături de dumneavoastră oameni din cadrul Securităţii?...
Helmuth Duckadam: Da' de unde, astea sunt poveşti din acea perioadă. Nu, cu noi mergea de fiecare dată în deplasare un ofiţer de contrainformaţii al Armatei, dar practic el era prietenul nostru şi puteam să facem în străinătate tot ce doream. Dacă doream să rămânem în străinătate, rămâneam, cine putea să te oprească? Îţi punea cătuşele şi te urca în avion? Nu. Astea sunt poveşti. Nu din cauza asta nu ne-am bucurat, cred că nu am realizat atunci. A trebuit să treacă luni de zile ca să realizez ce am făcut acolo. Şi poate ani, poate zece ani până am realizat ce performanţă am obţinut la Sevilla.

AGERPRES: Cu ceva amintiri probabil că aţi rămas după acea finală, cu tricoul, cu mănuşile cu care aţi apărat... ce s-a întâmplat cu ele?
Helmuth Duckadam: Din păcate sau din fericire, echipamentul de atunci l-am dat domnului Vardinoianis (n.r. - Iorgos Vardinoianis, preşedinte şi patron al clubului grec Panathinaikos în acea perioadă), era un magnat grec, un simpatizant de-al nostru. El ne-a invitat după acea finală împreună cu familiile în Grecia pentru o săptămână. Şi i-am făcut cadou fiului acestuia (n.r. - echipamentul). Iar mănuşile, din păcate, am fost nevoit să le vând după 16 ani. Din păcate preţul nu a fost cel scontat de mine, dar în acea perioadă banii mi-au prins bine. Ca amintire sentimentală, poate una dintre cele mai frumoase, este o cravată. Un spectator care stătea la meci în spatele soţiei mele, după ce a realizat eu sunt soţul ei, şi-a dat cravata jos de la gât şi i-a dat-o. I-a spus: ''Din respect pentru soţul dumneavoastră''.

AGERPRES: Cum a fost revenirea în ţară cu trofeul?
Helmuth Duckadam: Întoarcerea a fost interesantă. Pentru că deasupra Italiei erau manevre NATO şi aeronava în care eram trebuia să coboare la o altitudine mai mică şi atunci trebuia să aterizăm la Timişoara, aşa era în plan. Trebuia să aterizăm acolo, să realimentăm. Din păcate pentru timişoreni, fiind acolo, cu piloţii în cabină, pilotul a vorbit cu turnul de control şi a cerut să zboare la 10.000 de metri pentru că avea la bord echipa Steaua care a câştigat Cupa Campionilor şi pe portarul care a apărat patru penalty-uri. Şi atunci ne-au lăsat să zburăm la 10.000-11.000 de metri şi am venit direct la Bucureşti. Ceea ce a fost rău pentru cei care ne aşteptau la Timişoara. La Bucureşti a fost o atmosferă frumoasă, au fost cred 15-20.000 de oameni la aeroport şi pe tot traseul până la hotelul Armatei din Drumul Taberei.

AGERPRES: Vă gândeaţi atunci că veţi rămâne cu numele de "Eroul de la Sevilla"?
Helmuth Duckadam: Nu. Am spus că eu am realizat asta după 10 de ani. Probabil că după 20 de ani am realizat cel mai important lucru, când am fost invitat de UEFA la aniversarea a 50 de ani de la prima finală de Champions League. Ca invitat de onoare am avut privilegiul de a sta la masă cu prinţul Albert, de a fi premiat în acea gală la care era practic tot fotbalul european, 800 de persoane, preşedinţi de club, jucători... şi unde am primit acea plachetă alături de Kubala, Deschamps şi Eusebio. Deci atunci am realizat într-adevăr ce făcusem în urmă cu 20 de ani.

AGERPRES: Cum a fost privit atunci succesul echipei Steaua de regimul comunist?
Helmuth Duckadam: Nu ştiu. Ni s-a dat o maşină ARO din stocul Armatei. Dar trebuie să fim obiectivi şi să recunoaştem că deşi era o maşină la mâna a doua valora foarte mult pentru că erau maşini căutate. În rest, nu ştiu, probabil că se mândreau şi ei cu performanţa noastră, cum s-au mândrit şi cu performanţa Nadiei Comăneci sau a lui Ilie Năstase.

AGERPRES: Cei din regimul comunist au considerat vreun moment că sunteţi vedete prea mari şi că îi eclipsaţi astfel pe soţii Ceauşescu?
Helmuth Duckadam: Nu, nu am simţit acest lucru. Mai ales că îl aveam în preajmă pe Valentin Ceauşescu. El a fost şi este un om deosebit.

AGERPRES: În ce măsură succesul de la Sevilla este şi meritul lui Valentin Ceauşescu?
Helmuth Duckadam: Meritul lui? Nu ştiu, poate că a fost alături de noi şi ne-a dat încredere. Concret nu ştiu cu ce ar fi putut să ne ajute. Dar a fost singurul om care în pregătirea de iarnă de la Forban din acel an a spus: ''Voi o să câştigaţi Cupa Campionilor''. Noi ne uitam la el şi gândeam: ''Hai, dom'le, lasă-ne cu poveşti de adormit copiii''. Dar el a simţit-o, neapărat în faţa celor de la Miliţie. Pentru că eram pedepsiţi de fiecare dată când veneam din străinătate... ni se luau toate bagajele şi ne luau tot. Şi atunci când a fost Valentin lângă noi n-au mai îndrăznit. Am fost prima echipă care am plecat în străinătate alături de soţii, prietene sau părinţi, iar asta tot datorită lui. Şi un mic amănunt, dar foarte important, înainte de meciul de la Sevilla am avut acceptul să facem două antrenamente pe ''23 August'' (n.r. - Stadionul ''23 August'') la lumina reflectoarelor. Ceea ce în perioada aia era imposibil cu criza de curent şi tot restul.

AGERPRES: Jucătorii din acea echipă veniseră şi la intervenţia dânsului?
Helmuth Duckadam: Nu, asta nu e adevărat. În momentul în care Valentin s-a apropiat de noi echipa era formată. El a venit mult mai târziu, după ce plecase Halagian şi revenise Emeric Ienei. Valentin nu a avut nicio implicare în transferuri.

AGERPRES: Aţi spus că aţi primit primit ca recompensă doar un ARO la mâna a doua, regretaţi din acest punct de vedere că nu aţi câştigat Cupa Campionilor după 1990 sau cu o echipă din Europa de Vest?
Helmuth Duckadam: Regret că nu am câştigat trofeul anul trecut, că atunci, din punct de vedere financiar, eram realizat. Dar regretele sunt tardive. Asta a fost viaţa. Din păcate eu am avut acel accident vascular şi a trebuit să îmi întrerup cariera fotbalistică la 27 de ani, când mai puteam să mai prind şi eu un campionat din Germania sau Anglia, unde îmi doream să joc. Dar nu a fost să fie, asta e viaţa. Am avut destul de multe probleme de sănătate.

AGERPRES: Acel meci cu Barcelona a pus punct şi carierei dumneavoastră?
Helmuth Duckadam: Nu meciul în sine, dar perioada aceea. Pentru că eu aveam această problemă la mână cu câteva luni înainte. Atunci am simţit amorţeli la mână, dar nici medicina nu era atunci atât de înaintată. Şi s-a pus totul pe seama unui reumatism şi nu s-a descoperit acel cheag de sânge. Ceea ce, pe undeva, a fost bine. Pentru că dacă se descoperea atunci nu mai apăram la Sevilla şi probabil nu mai dădeam interviu azi.

AGERPRES: Spuneţi că v-aţi dorit să evoluaţi la un club din străinătate, dar la echipa naţională nu aţi dorit să evoluaţi mai mult? Ştiu că aveţi doar două meciuri jucate pentru România.
Helmuth Duckadam: Da, din păcate eu mi-am ratat singur şansa la echipa naţională. Eu jucam în Divizia B, la UTA, când am fost chemat la echipa naţională o dată cu venirea lui Mircea Lucescu. Şi primul meci a fost la Berna, împotriva Elveţiei. Şi Mircea Lucescu făcuse o echipă nouă şi a vrut să înceapă acea partidă cu mine. Aveam 19-20 de ani şi am avut emoţii mari, pentru că saltul era atât de mare de la Divizia B la naţională. Eu jucam la Cavnic, Sighet şi mai ştiu eu pe unde şi dintr-o dată urma să joc la Berna împotriva unor jucători pe care îi vedeam doar la televizor, pe programele maghiare, că la noi nu se dădeau meciuri. Şi am avut emoţii atât de mari că efectiv nu am putut să joc. Şi am spus atunci asta domnului Lucescu şi mi-am ratat o şansă. Am mai fost alături de echipa naţională, dar atunci s-a dus şansa mea.

AGERPRES: Revenind la partea financiară, vă consideraţi nedreptăţiţi, dumneavoastră şi colegii din '86, faţă de campionii europeni de la alte sporturi în ceea ce priveşte rentele viagere?
Helmuth Duckadam: Dacă întrebăm zece oameni de pe stradă, probabil că şase spun că suntem nedreptăţiţi într-un fel sau altul. În urmă cu câţiva ani, domnul Bănicioiu, care era ministru (n.r. - al Tineretului şi Sportului) atunci, mi-a promis că va reface această lege, dar din păcate nu a stat prea mult şi nu a mai apucat să o refacă. Asta e, din păcate cred că pe undeva nu e făcută bine legea. Pentru că sunt copii foarte talentaţi care la 15-16 ani sunt campioni olimpici sau mondiali şi la 17 ani se lasă tocmai pentru că nu îi mai interesează, renta fiind destul de substanţială. Eu cred că aceşti băieţi din '86 meritau. Măcar o parte dintre ei, care nu au reuşit să joace în străinătate, meritau să primească o anumită sumă de bani. Am încercat, am insistat, am făcut dosare, din păcate nu am reuşit prea mult. Am primit doar doi dintre noi o rentă, Mihai Majearu şi cu mine. Este practic o rentă de personalitate şi e foarte greu pentru că hotărăşte Academia Română şi trebuie să decedeze cineva ca să intri pe listă, pentru că e un număr restrâns. E greu, dar practic la noi ar mai fi patru jucători, ar mai fi nevoie de patru rente (n.r. - dintre foştii jucători care nu au venituri).

AGERPRES: Şi este aşa de greu să se mai acorde patru rente?
Helmuth Duckadam: În România totul este greu, de ce ne mirăm?

AGERPRES: Credeţi că Ministerul Apărării ar fi trebuit să vă ajute mai mult în această privinţă, ţinând cont că fostele cadre militare primesc pensii speciale?
Helmuth Duckadam: Ce să te ajute ministerul? Ministerul m-a dat afară din Armată, cum a făcut şi cu alţii. Eu a trebuit să mă angajez cu ajutorul lui Corneliu Vadim Tudor, în 1994, în cadrul Poliţiei de frontieră. Iar eu sunt pensionar MAI, deci pe mine m-a ajutat Dinamo, nu Armata. Şi de aceea am şi o anumită repulsie faţă de cei din Armată pentru că am fost dat afară după Sevilla. Nu am avut dreptul să mă antrenez vreo trei săptămâni imediat după meciul de la Sevilla pentru că nu am vrut să particip la un meci la Craiova. Era un meci aranjat şi nu am vrut să merg acolo să iau goluri şi m-au băgat în şedinţe şi mi-au interzis să intru pe Ghencea. După aia, după operaţie, când şi-au dat seama că nu mai pot să joc fotbal m-au dat afară şi din Armată. Iar de când am venit la Steaua alături de domnul Becali am mai fost dat de două ori afară, o dată în perioada lui Ilie Stan şi în ultima perioadă... deci, practic de patru ori. Şi mi-am promis singur, deşi în viaţă nu e bine să spui niciodată. Dar eu chiar niciodată nu voi mai pune piciorul în Ghencea. Deci niciodată, indiferent ce se întâmplă. Eu o să încerc să am o discuţie cu domnul ministru (n.r. - al Apărării Naţionale), pentru că am înţeles că are intenţii bune, în care să îi explic că echipa Steaua este a României, chiar dacă investeşte domnul Gigi Becali. Iar dacă cei de la Interne au găsit o soluţie cât de cât acceptabilă, nu înţeleg de ce cei de la Armată nu găsesc această soluţie. Să ceri desfiinţarea echipei Steaua Bucureşti la FRF şi LPF mi se pare jenant. Şi să vină şi din partea unui om, domnul Talpan (n.r. - Florin Talpan, juristul CSA Steaua), care nu a avut nicio legătură cu fotbalul... atunci, să-mi fie iertat, dar nu mai avem ce să căutăm în România, ne ducem în Bulgaria.

AGERPRES: Cum vedeţi rezolvarea problemelor dintre clubul domnului Becali şi CSA Steaua privind sigla şi stadionul din Ghencea?
Helmuth Duckadam: Eu îi mulţumesc domnului Becali pentru că în urmă cu cinci ani mi-a propus să vin la Steaua alături de dânsul. Datorită dânsului am la ora actuală o viaţă decentă din punct de vedere material. Cât priveşte problemele cu sigla şi stadionul, probabil că ar trebui să fie alţi oameni care să înţeleagă faptul că Steaua nu aparţine nimănui, Steaua aparţine României. Dar cum noi suntem învăţaţi în România să distrugem orice este bun, probabil că vom reuşi până la urmă şi acest lucru.

AGERPRES: Sunteţi dezamăgit că Steaua nu a reuşit să câştige titlul la împlinirea a 30 de ani de la câştigarea Cupei Campionilor?
Helmuth Duckadam: Nu ştiu dacă neapărat dezamăgit, pentru că am avut un parcurs care nu a fost convingător. Steaua a avut fluctuaţii foarte mari, cu jocuri foarte bune, jocuri slabe. Era greu de câştigat anul acesta campionatul. Am adus şi jucători în care ne-am pus bază, mă refer la Marica, la Gebhart sau Bourceanu, care au fost accidentaţi nu au putut să ne ajute. A fost un an greu. Singurul lucru pe care îl regret e că nu am reuşit, şi trebuia să o facem pentru că am fost mai buni ca ei, să învingem Dinamo şi să jucăm finala Cupei României. Pentru că era greu să mai câştigăm campionatul, dar Cupa României ne era la îndemână.

AGERPRES: În final, o întrebare pe care cu siguranţă v-a fost adresată de multe ori: când va mai câştiga o echipă românească cel mai important trofeu european?
Helmuth Duckadam: Probabil niciodată. Cel puţin cât vom trăi noi nu o să mai vedem aşa ceva pentru că fotbalul european se schimbă pe zi ce trece şi o să îi vedem doar pe cei puternici acolo. Noi dacă vom ajunge prin grupe va trebui să fim fericiţi. (FOTO - VIDEO)
AGERPRES (autor: Marius Ţone, editor: Mihai Ţenea)