COD GALBEN: 26-07-2021 ora 10 Intre 27, 28, 29, 30, 31 iulie Fenomene vizate se va semnala 27, 28, 29, 30, 31 iulie Fenomene vizate

Vezi mai mult
Vezi mai putin

Urmareste

Modifică dimensiunea fontului:

Marin Mihai sau nea Marin, cum îl cunosc de o viaţă oamenii din satul Remuş, judeţul Giurgiu, este dogar din tată în fiu şi chiar bunicii şi străbunicii lui au avut aceeaşi meserie.

 



El spune că s-a născut în atelierul de tâmplărie al bunicului şi a pus ochii pe meserie de mic. Încă mai ştie să lucreze în mod tradiţional, cu uneltele folosite în urmă cu o sută de ani, şi dacă îi dai o buturugă, ciopleşte din ea orice îţi doreşti - căruţe, butoaie, uşi.

 



Acum este singurul dogar din satele din împrejurimi şi la el vin oameni chiar din judeţele învecinate, pentru că practică o meserie care s-a pierdut odată cu trecerea timpului.

 

"Sunt dogar, tâmplar universal, de când m-am născut în meserie. Spun asta pentru că şi tatăl meu şi străbunicii mei au lucrat meseria asta, iar eu m-am născut în atelier, la propriu, chiar aici. Am avut casa în spate, aici au stat bunicii mei. Şi stră-străbunicii mei, bunicii lui tata-mare al meu tot meseria asta au lucrat, tot dogari, rotari, tâmplari. Străbunicii lucrau rotărie, dogărie şi tâmplărie. Rotărie, adică făceau căruţe. La finalul anului 1945, mamei mele i-a venit sorocul chiar în atelier, aveau atelierul în casă pe atunci. De când am deschis ochii, pe meserie i-am deschis. La 13 ani lucram singur rotărie, făceam roţi de căruţe, veneau căruţaşii din Giurgiu, lucram meserie singur, nu aveam probleme", a povestit, pentru AGERPRES, dogarul Marin Mihai.

 



Deoarece nu erau şcoli de ucenici pentru această meserie, a învăţat să fie dogar de la părinţii şi bunicii lui.

 



"Am furat meserie, pentru că tata, pe numele lui Gheorghe, nu a avut mâini după ce, în timpul războiului, a avut un accident de grenadă, iar eu a trebuit să învăţ meserie din ceea ce îmi spunea el sau din ceea ce vedeam la bunicul. Pe bunic îl chema Marin şi aşa mi-au dat şi mie numele, iar străbunicul Radu Mihai era născut în Gâşteşti, lângă Mihăileşti, tot la noi în judeţ. Dar tata-mare al meu, când s-a însurat, a venit aici şi a făcut o casă care era în spatele actualei case. Eu am trei surori, aşa că numai eu am moştenit meseria asta. Şi băiatul meu tot meseria asta a moştenit-o, el are atelier modern la oraş, în Giurgiu, dar eu lucrez tot tradiţional", mai spune nea Marin.

Dacă meseria de dogar e grea şi dură la fel ca esenţa lemnului cu care meşterul lucrează, nici copilăria nu i-a fost lipsită de sacrificii.

"De la 13 ani muncesc în meseria asta, mi-a plăcut să lucrez eu, personal. Prima dată am învăţat rotărie, făceam roţi de căruţă. Aveam şapte ani, îmi curgea lacrimile pe obraji că mă punea tata-mare să fac pene, pe mâna stângă am 17 tăieturi. Eram copil şi nu mă duceam la joacă, pentru că mă punea să fac un sac de pene şi o dublă de cepuri. Aşa am învăţat meserie şi asta era joaca mea, nu să mă duc la copii. Niciodată nu îmi dădea voie la joacă. Eu nu am ştiut ce e aia copilărie. Aşa cum sunt acum cei din gimnastică, nu au avut copilărie şi chiar şi Simona Halep spune că ea nu a ştiut să se joace, aşa a fost şi copilăria mea. Nu îmi pare rău, pentru că am învăţat o meserie extraordinar de bănoasă, foarte bună, numai din asta am trăit", admite meşterul.

El îşi aminteşte că, în doar câţiva ani, a trecut de la roţi de căruţă la obiecte de mobilier.

 



"E greu să faci o roată de căruţă, pentru că totul se făcea manual, nu erau sculele de acum, dar eu şi acum, tot tradiţional lucrez. Pentru o căruţă începeam de la un buştean. Îl spargi, îl ciopleşti, îl iei cu cuţitoaia, cu rindeaua, cu fierăstrăul, cu tot ce ai ca să faci întâi căpăţânile căruţei, acolo unde se prind roţile, apoi vin spiţele, obezile, obada este sfertul acela de cerc pe care îl îmbini, apoi faci cercul roţii căruţei şi apoi vine pe ele, pe obezi, şina rotundă din fier din care se face roata, nu e aşa de simplu. Eu am început prima dată cu roţile, într-o săptămână făceam patru roţi, dar munceam zi lumină. Apoi, pe la 16 ani, făceam mese, scaune. Chiar familia soţiei mele şi-a comandat aici mese şi scaune, dar atunci nu eram căsătoriţi", îşi deapănă povestea dogarul Marin.

Nici el nu a rămas toată viaţa la sat, a fost atras de mirajul civilizaţiei şi a trăit o bună parte din viaţă la oraş, dar tot meseria pe care a învăţat-o de la părinţi l-a ajutat.

"Când m-am însurat şi eu am plecat la Giurgiu, la oraş, am stat 40 de ani acolo, dar apoi, la 60 de ani, m-am întors aici, în sat. La oraş, era vremea comunismului, se construiau blocuri şi am făcut sute de uşi de apartamente, nu le mai ştiu numărul, am făcut ferestre din lemn cum se făceau odată, şi la casa mea am tot ferestre cu rame din lemn. Nu le-aş schimba cu geamuri termopan pentru nimic în lume, pentru că sunt mai bune ferestrele din lemn, lemnul e ca şi omul, inspiră, expiră şi e cel mai bun pentru casă. Am făcut uşi, roţi, căruţe, dar acum nu se mai fac căruţe, gata, oamenii şi-au luat tractoare, eu, însă, nu mi-am uitat pasiunea. Şi acum achiziţionez căruţe vechi, oamenii le dau pentru că nu mai au ce să facă cu ele, dar eu le cumpăr de la ei, le recondiţionez şi le dau mai departe celor care îşi fac vile frumoase, au curţi mari şi au poftă să îşi pună în curte o căruţă cu flori. Şi acum am în lucru o căruţă veche de 80 de ani, pe care am cumpărat-o şi o refac pentru cineva care vrea să o umple cu flori. Mai fac încă şi butoaie, doage, pentru cei din sat şi din satele vecine, uite, butoiul ăla care aşteaptă să fie înfundat e de la Gostinu", mai spune Marin Mihai.

Pe cât de mult iubeşte lemnul, pe atât de mult îi place să vorbească cu oamenii şi să împărtăşească din tainele meseriei lui.

"Ei, cu butoaiele e altă poveste, eu lucrez doagele la milimetru, ca să nu curgă vinul din butoi, apoi, ca să dau curbura butoiului, fac focul în butoi, un butoi îl fac în două zile. Pun un bazin de fier înăuntru şi fac focul în el, iar lemnul se încinge şi se curbează, atunci ud doagele cu apă rece pe afară, iar înăuntru e foc de nu poţi să ţii mâna pe doage. Când s-au curbat cât trebuie, întorc invers butoiul şi bat fundul. Folosesc lemn plin în care am săpat un şanţ înainte, ca să intre doagele Apoi pun cercurile de fier. Fac opere de artă, repar butoaie vechi, mari, dar fac şi butoaie micuţe de o vadră, am făcut unul şi de 6,5 litri, pentru coniac. Uneori, pentru butoaie, ca să fie etanşe, îmi trebuie şi papură, aici sunt zone umede lângă Dunăre şi găsim papură. Ori merg eu să culeg papura, ori vorbesc cu oamenii din Braniştea, Gostinu, sate care sunt chiar pe malul Dunării, să îmi aducă. Fac butoaie, tâmplărie, parchet, toate fostele case naţionalizate din Giurgiu au parchet pus de mine şi la unele şcoli de la oraş mai sunt clase cu parchet pus de mine acum 50 de ani. Am lucrat şi la întreţinerea oraşului, în subordinea Primăriei, ca tâmplar, unde eram trimis, acolo lucram, dar seara, când veneam acasă, tot în atelierul meu intram", mai spune nea Marin.

Din anul 2000 a ieşit la pensie, dar de meserie nu s-a lăsat.

"Totuşi lucrez, nu pot să mă las de meserie. M-aş îmbolnăvi să nu lucrez deloc, pe cuvânt, asta este, cu toate că am păţit şi un accident tot de la munca asta! Am tăiat un copac gros în spatele casei şi când l-am dat jos, am avut fractură de muşchi aici, sus, la picior, trei luni de zile am mers cu piciorul târâş şi cred că de atunci mi se trage mie tocmai acum de mă doare îngrozitor, dar când lucrez, mai uit de durere. În rest, m-a ferit Dumnezeu, nu m-am tăiat la maşină, am fost foarte atent, eu vorbeam când lucram dacă eram întrebat, dar nu ridicam ochii de la lucrare. Toate lucrările mi-au plăcut la fel, nu am una preferată. Şi acum fac căruţe la oameni care vin cine ştie de pe unde, şi de la Cărbuneşti au venit oameni, din Oltenia, pentru că nu prea mai sunt dogari. E o meserie pe ducă. Numai există cineva în satul ăsta care să mai pună măcar o coadă la sapă sau la topor, doar la mine vin, dar astea sunt lucruri de nimic pentru mine. Am făcut şi foişoare de lemn şi bănci de lemn, tot ce am putut face din lemn, aia am făcut. Pe vremuri, lemnul îl cumpăram de la Curtea de Argeş, era mai bun, luam câte şapte-opt metri cubi de stejar, de lemn de brad. Tot ce lucrez îmi place şi nu există lucrare pe care să nu o pot face, dacă am văzut ceva din lemn, nu îmi trebuie să mai văd a doua oară lucrul ăla şi îl fac", afirmă Marin Mihai.

 



El regretă că nu există şcoli pentru cei care lucrează în lemn, dar este bucuros că măcar fiul său practică această meserie.

"Nu sunt şcoli de dogari şi nimeni nu vrea să înveţe meseria asta tradiţională, totuşi, băiatul meu care are acum 50 de ani, a moştenit meseria de la mine şi are un atelier modern în Giurgiu. Eu lucrez tot tradiţional, nu pot eu altfel, sparg buşteni şi fac uşi, rame de ferestre şi butoaie din buştean. Vine omul la mine şi dacă nu are scândură zice: am un lemn de salcâm îmi faci şi mie un fund de butoi? Zic: adu-l încoa'! Îl sparg în circular şi îl fac fund de butoi sau ce are omul nevoie. Eu am circularul olandez, nu are nimeni în Giurgiu aşa ceva, cred că are 60 de ani. Am toate sculele tradiţionale, daltă, freză. Orice ai face la maşină, până când nu lucrezi şi cu rindeaua, cu cuţitoaie, cu driver, un burghiu manual, nu iese treaba bună", susţine meşterul.

"Şi pe vremea lui Ceauşescu lucram particular, lucram întins, am avut atelier. Dacă tatăl meu nu a avut mâini, nu plătea impozit, nu era pus la taxă şi eu, dacă îl ajutam pe tăticu', lucram continuu. Veneau şefii de partid, dar nu aveau ce să zică, era tata fără mâini şi zicea că îl ajut, nu am avut probleme niciodată pe vremea comunismului. Unui şef mare, nu-i dau numele, i-am făcut uşă din nuc canadian. Chiar dacă au fost şefi, degeaba nu am lucrat. A fost o ocazie atunci, am făcut rost de două remorci cu 27 de nuci canadieni, am făcut lucrări deosebite din ei. Culoarea lor era ca vişina putredă, nu avea nevoie de lac, doar de ulei. Cel mai bun material e nucul canadian pentru uşi ferestre, e de o frumuseţe rară. Uşi mai făceam şi din stejar sau brad, butoaiele numai din stejar şi căruţele din salcâm", a adăugat dogarul din satul Remuş.

Cu toate că meseria lui este străveche, a învăţat să se adapteze şi vremurilor noi, iar după Revoluţie şi-a scos autorizaţie pentru persoană fizică, să mai poată lucra, apoi s-a mutat înapoi, la ţară.

 



"La 60 de ani am revenit în casa părintească, pentru că la oraş nu mai era voie să vii cu căruţele şi nu mai venea niciun client la mine. Am zis: lasă că mă mut eu acolo unde vine omul cu căruţa! Şi aici vine omul cu de toate, încă vine cu căruţa, cu maşina, cu tractor. Merg şi la oameni acasă, prin sate, mai ales toamna, la cei care mă cheamă să le înfund butoaiele să nu curgă", mai spune nea Marin.

El consideră că nu există meserie mai frumoasă decât cea de dogar, dar este îngrijorat că nimeni nu mai este interesat să o înveţe.

"Păcat că rămâne lumea fără meseria asta, sunt copii tineri care nu au unde să înveţe meserie şi cine o mai veni peste ani ce o să facă? Eu, dacă ar fi să o iau de capăt, aş alege tot meseria asta, altă meserie, nu! Meseria de dogar este cea mai bună, cea mai frumoasă meserie. Te numeşti un adevărat om când iei buşteanul ăsta, îl spargi, îl modelezi şi faci din el un lucru de nota zece, asta este adevărata meserie, nu cum fac ăştia acum care zic că fac mobilă, dar ei iau placaje sau pal melaminat, le croiesc, le prind în hold-şuruburi şi gata mobila, aia numai e mobilă. Eu nu am avut de niciunele, am fost om sărac, dar am făcut casă pentru mine, pentru copii, am avut grijă de părinţi, asta este viaţa, am asigurat viaţa de zi cu zi şi nu mi-a lipsit nimic", a încheiat dogarul din Remuş. AGERPRES/(AS - autor: Camelia Bigan, editor: George Onea, editor online: Ady Ivaşcu)

 

Foto: (c) Camelia Bigan / AGERPRES

 

 

Conținutul website-ului www.agerpres.ro este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site de către AGERPRES sunt protejate de către dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website. Detalii în secţiunea Condiții de utilizare. Dacă sunteţi interesaţi de preluarea ştirilor AGERPRES, vă rugăm să contactați Departamentul Marketing – marketing@agerpres.ro.

Utilizarea secţiunii Comentarii reprezintă acordul dumneavoastră de a respecta termenii şi condiţiile AGERPRES în ceea ce priveşte publicarea comentariilor pe www.agerpres.ro.

Monitorizare
Setări

DETALII DESPRE TINE

Dacă ai cont gratuit te loghezi cu adresa de email. Pentru a crea un cont gratuit accesează secțiunea “Crează cont”.

Dacă ai cont plătit te loghezi cu username. Pentru a vă crea un cont plătit vă rugăm să contactați:

Dacă nu puteți vizualiza această știre, contactați echipa AGERPRES pentru a vă abona la fluxurile de știri.