Râmnicu Vâlcea, 21 sep /Agerpres/ - Vâlcea de la mijloc spre sud este leagănul aristocraţiei româneşti, mari neamuri boiereşti au administrat - de la Horezu până spre Drăgăşani şi din lunca Oltului până sus spre Râmnic - moşii, păduri, podgorii, lăsând posterităţii adevărate bijuterii arhitectonice, mici castele fie sub formă de cule, fie conace, unde parfumul concertelor de muzică clasică se îmbina cu colindul românesc de sărbători.

Zătrenii, Pleşoienii, Măldăreştii, Otetelişenii, Tetoienii, Pârâienii sunt doar unele dintre familiile care au contribuit la istoria României, au participat la revoluţia lui Tudor Vladimirescu, la revoluţia de la 1848, Râmnicul fiind unul dintre nucleele acesteia, imnul "Deşteaptă-te Române!" născându-se în Zăvoiul vâlcean.

Familii boiereşti care au dat jertfă în cele două Mari Războaie. Sunt familii de numele cărora se leagă primele şcoli ale judeţului, biserici şi mănăstiri, dar care, din păcate, după 1945 fie au luat calea exilului, fie au sfârşit prin temniţele comuniste. Iar conacele boiereşti, o parte dintre ele s-au salvat, altele se zbat în uitare sau au devenit ca "o regulă" sedii de IAS sau CAP în anii '50.

Două mari familii boiereşti însă au marcat şi contribuit într-un mod special la modernizarea Vâlcii - Brătienii şi Lahovary sau Lahovareştii cum li se mai spunea în partea locului.

Din partea Brătienilor, Vâlcea a rămas cu un bogat patrimoniu arhitectural - palatul de la Mihăeşti, actualul Spital TBC, conacul de la Drăgăşani, etc. În schimb, din partea Lahovary, unul dintre conacele cunoscute prin viaţa, prin parfumul de început de veac XX, conacul de la Slăviteşti, acolo unde au trăit ani buni Philippe Lahovary şi soţia sa, Cella Delavrancea, a avut o soartă dramatică.

Familia Lahovary a avut un rol important în istoria României secolului al XIX-lea. La origine sunt greci, dar se stabilesc în România în secolul al XVIII-lea şi participă efectiv la viaţa politică, socială, militară a României. Ion şi Alexandru Lahovary au fost unii dintre cei mai importanţi oameni politici ai secolului al XIX-lea. Alexandru a fost ministru de Externe al României timp de două mandate, preluând portofoliul de la Petre Carp. Şef al diplomaţiei a fost şi cel de-al doilea frate, Ion, tatăl Marthei Bibescu, romancieră franceză de origine română, membră a Academiei din Paris.

De numele lui Alexandru Lahovary se leagă şi primul liceu din Râmnicu Vâlcea, actualul Colegiu Naţional care îi poartă numele. În acea perioadă, Alexandru Lahovary cumpără în judeţ mai multe proprietăţi şi ridică mai multe reşedinţe, în Râmnic, în Budeşti şi la Şirineasa, în satul Slăviteşti.

Printre urmaşii lui Alexandru Lahovary îl întâlnim pe Emil Lahovary, alt nume important al diplomaţiei româneşti şi gazetar, care moare în ultimul duel cu sabia, fiind ucis de fostul primar al Bucureştiului, Nicolae Filipescu. Iar unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai familiei Lahovary este Iacob, fost ministru de război, erou al Războiului de Independenţă.

În schimb, spre jumătatea secolului al XX-lea, familia Lahovary traversează o perioadă economică mai puţin fericită, în judeţul Vâlcea rămânând conacul de la Slăviteşti, cel care aparţine lui Philippe Lahovary. Soţia acestuia nu este nimeni alta decât celebra pianistă Cella Delavrancea, fiica cea mare a scriitorul Barbu Delavrancea. După mai multe eşecuri în căsătorie, Cella, prietenă bună a reginei Maria, devine astfel soţia diplomatului Philippe.

Cella se îndrăgosteşte de conacul de la Slăviteşti iar din epistolele pe care i le scria soţul său se poate vedea cum aceasta a dorit amenajarea interioarelor şi a grădinii pe modelul parizian. Astfel, o impresionantă colecţie de epistole între cei doi soţi pun în lumină viaţa de la conac şi modul cum Philippe a pus în practică rugăminţile soţiei sale.

Iată ce-i scria Philippe: "Am trei puşti angajaţi cu bani mulţi pentru grădină şi i-am pus să fixeze două butoaie pentru udarea florilor. Se udă de două ori pe zi şi am supus florile acestui regim în fiecare zi. Grădina - ce eufemism - nu era decât buruieni. În două zile a prins deja formă. Au trebuit vărsate torente de apă pe un pământ care a băut râuri întregi, atât era de uscat. (...) Casa mea este mai îmbălsămată de Paris ca niciodată. Mă voi strădui să-i îmbunătăţesc interiorul. Am deja în faţa mea tabloul lui Grigorescu".

În aceleaşi scrisori, Phillipe aminteşte despre viaţa de la conac, despre câinii aciuaţi la moşie: "Trişca îşi scutură cu îndrăzneală scheletul invadat de purici şi Babalâc, întărâtat de tărăboi, şi-a spart vasul cu lapte'. Philippe descrie în epistolele sale de la conac modul de lucru cu muncitorii, cu consilierii agricoli, activarea cadastrului şi vânzarea terenurilor, partidele de vânătoare din pădurile Şirinesei sau partidele de table de seară, ascultând de pe terasa conacului greieri şi concerte de Bach.

Conacul era o construcţie impozantă brâncovenească pe o colină a Slăviteştilor iar tot Lahovareştii se ocupă şi de ridicarea unei frumoase biserici pe moşie.

Anii '45 schimbă dramatic tot destinul. Philippe pleacă în exil, Cella intră în învăţământ iar conacul de la Slăviteşti este confiscat de regimul comunist şi devine sediul IAS-ului din localitate. În anii '80, odată cu proiectarea căii ferate Băbeni - Alunu, se pune în discuţie demolarea clădirii, dar, paradoxal, autorităţile care conduc judeţul în acea perioadă, realizând poate valoarea acestui edificiu, reuşesc să abată linia cu câţiva metri în proiect pentru a nu fi demolat. Revoluţia din 1989 prinde acest conac în picioare, cu puţin semne de degradare.

Dar în acele vremuri convulsive, când vechile ferme şi sedii de CAP şi IAS rămân ale nimănui, conacul Lahovary este efectiv distrus în doar cinci ani până la temelie.

"Este groaznic, poate una dintre cele mai mari tragedii ale acestui judeţ după 1990. Am trăit o viaţă cu acest conac sus pe colină. Toţi îl ştiam, era ca o cetate acolo, un reper. Conacul Lahovarului, cum se spunea aici. A scăpat ca prin minune de tăvălugul comunist şi a fost distrus, efectiv furat bucată cu bucată până în 1995. Mă uit la pozele păstrate şi nu îmi vine nici acum să cred cum această bijuterie a dispărut. Nu l-au învins calea ferată, comuniştii, dar a fost învins de noi, oamenii", spune Ion Streinu, primarul din Şirineasa.

În prezent, zona unde a existat acest conac aparţine oraşului Băbeni, dar... doar o biserică învelită în tablă, distrusă şi ea pe jumătate, mai aminteşte despre viaţa petrecută la una dintre ultimele moşii ale unei familii care a scris istorie în România veacurilor trecute. AGERPRES/(AS - autor: Liviu Popescu, editor: Florin Marin)