Râmnicu Vâlcea, 14 apr /Agerpres/ - Anii '50 pentru judeţul Vâlcea au fost cei mai negrii ani din istoria judeţului, regimul comunist avea nu mai puţin de două penitenciare pentru duşmanii poporului, cel din Ocnele Mari şi cel din sudul Râmnicului, dar cei peste 10.000 de ţărănişti şi liberali, grupările de partizani din munţi şi ţăranii chiaburi care nu erau de acord cu colectivizarea umpluseră la refuz cel două locaţii, astfel încât mai era nevoie de un nou penitenciar.

"Gheorghiu Dej şi Ana Pauker au elaborat un plan amplu de construcţie a unor noi penitenciare în Oltenia de sub munte, la Râmnicu Vâlcea şi la Târgu Jiu. Mai ales că structura de rezistenţă a penitenciarului de la Ocnele Mari se şubrezise şi era pericol să se prăbuşească. Au contactat organizaţia locală a PMR-ului din Râmnicu Vâlcea şi au cerut rapid să pună la dispoziţie un teren pentru a se construi un penitenciar de mari dimensiuni pentru a aduna pe toţi deţinuţii politici din judeţ", spune, pentru AGERPRES, profesorul Nicolae Dinescu.

În Râmnicu Vâlcea, în zona de nord a oraşului tocmai fuseseră naţionalizate terenurile boierului Săltea, unul din cei mai mari industriaşi din perioada interbelică, cunoscut însă pentru miile de hectare de plantaţii de pomi fructiferi şi pentru exportul de fructe pe pieţele din Viena, Budapesta şi Belgrad.

În 1949, potrivit profesorului Dinescu, s-a luat decizia prin ordin al Consiliului de Miniştrii al RPR de a fi construit la ieşirea dinspre Sibiu, în nordul municipiului Râmnicu Vâlcea, a celui mai mare penitenciar din Oltenia, în formă de H, cu beci şi un etaj, unde urmau să fie mutaţi mare parte din deţinuţii de la Ocnele Mari, dar şi cei care urmau să fie capturaţi în Munţii Vâlcii, precum şi fruntaşii ţărănişti.

"Să nu uităm, la Ocnele Mari, unde se crease al doilea fenomen de reeducare după Piteşti, erau încarceraţi Petre Ţuţea, Arsenie Boca, Vasile Militaru şi alte mari personalităţi ale momentului. Acolo fuseseră greve şi multe proteste din cauza condiţiilor total grele în care se trăia. Erau peste 20 în camere, din cauza aerului salin crescuse numărul de decese. Chiar şi pentru comunişti era o problemă managementul vechii închisori de la Ocne. În acest sens, necesitatea unui penitenciar era mai mult decât o prioritate pentru regimul lui Dej", spune istoricul Sorin Oane.

Investiţia în noua închisoare "Penitenciarul Râmnicu Vâlcea" s-a dovedit una destul de costisitoare pentru bugetul României de după război, dar lucrările trebuiau terminate în timp record, adică se dorea ca în 1952 să fie deja finalizate.

Mai ales că în acei ani numărul arestărilor în rândurile clerului şi intelectualităţii, dar şi ale ţărănimii care refuza colectivizarea ajunsese la cifre record.

"Trăim în cea mai cruntă perioadă stalinistă, se ajunsese la epurări în partid chiar, Securitatea îşi dimensionase numărul de salariaţi, grupările de rezistenţă din Munţii Făgăraş şi din Munţii Căpăţânii, Arnota, Bărbăteşti sporiseră, Vâlcea devenise obiectiv zero pentru partid, un judeţ cu tradiţie boierească şi cu mari moşieri şi obşti montane. Sentimentul proprietăţii trebuia complet eradicat", spune Oane.

În 1951, lucrările sunt finalizate în proporţie de 90%, potrivit istoricului Oane, şi aici este adus să-şi facă "ucenicia" temutul Alexandru Vişinescu. "Probabil că deja surpăturile de la Ocnele Mari care se accentuaseră au forţat regimul să mute sediul central la noul penitenciar. Şi Vişinescu începe cariera care îl va consacra din păcate drept unul din cei mai aprigi torţionari, la Râmnicu Vâlcea", subliniază Oane.

Despre sfârşitul peniteniciarului circulă mai multe variante, despre care vorbeşte profesorul Nicolae Dinescu.
"Prima ar fi că în 1954 regimul nu şi-a mai permis să aloce fonduri pentru finalizarea lucrărilor şi atunci decid să închidă acest penitenciar şi să se concentreze pe cele de la Râmnicu Sărat, unde este mutat Vişinescu, sau cele de la Aiud, Sighet, Târgu Jiu", spune Dinescu.

O a doua varianta menţionează o vizită a lui Gheorghiu Dej în zonă şi ar fi fost destul de supărat de aspectul "prea frumos şi elegant" al închisorii şi a cerut imediat desfiinţarea penitenciarului, el spunând că duşmanii poporului nu merită "să trăiască în palat".

În acest sens, Vişinescu ar fi fost mutat disciplinar la Râmnicu Sărat, iar zelul de care a dat acesta dovadă ulterior a fost tocmai pentru a reintra în graţiile regimului.

Cert este însă că din 1954 Şcoala Silvică de la Curtea de Argeş se mută în acest local din Râmnicu Vâlcea.

"Pe când eram elev de liceu la Alexandru Lahovary am fost scoşi la o muncă practică de a sparge pereţii tip celulă ai Penitenciarului şi de a-l transforma în şcoală. În 1967, acesta devine Liceu Silvic cu învăţământ de 5 ani, iar eu am fost numit director adjunct. Azi este unul din cele mai frumoase campusuri şcolare din judeţ, dacă nu chiar din ţară, are un parc dendrologic cu zeci de specii de arbori şi în decurs de 40 de ani a pregătit generaţii de tâmplari, de pădurari sau de viitori ingineri silvicultori", a mai adăugat profesorul Nicolae Dinescu.

Fostul penitenciar se află azi într-un din cele mai noi cartiere ale Râmnicului, în apropiere este situat Spitalul de Urgenţă şi nimic nu mai aminteşte că odată, demult, în sălile actuale de clasă, în loc se fie table şi calculatoare, era un hârdău şi zgomot de lanţuri.

"E o poveste, deşi sinistră la început, azi când primăvara se simte prezentă în parcul din curtea liceului ne face să privim partea optimistă, să spunem că dintr-un iad concentraţionar a rezultat această frumoasă unitate şcolară, unde tinerii vin să studieze, să se bucure, să privească zâmbitori spre viitor. Poate că de fapt bunătatea celor care au fost închişi aici a rezistat mai departe şi nu urâciunea torţionarilor", a declarat profesor Narcisa Popa, director adjunct în prezent al Colegiului Tehnic Forestier din Râmnicu Vâlcea. AGERPRES / (AS - autor: Liviu Popescu, editor: Marius Frăţilă)