Zalău, 4 apr /Agerpres/ - Una dintre cele mai vechi vetre de învăţătură şi credinţă ortodoxă din Ardeal, cu o tradiţie de peste jumătate de veac, reînnodată la începutul anilor '90, mănăstirea Strâmba de la marginea satului Păduriş, cu hramul "Adormirea Maicii Domnului", este astăzi un loc de "îndreptare" a sufletelor, căutat de un număr din ce în ce mai mare de credincioşi.
"Ajuns la capătul drumului ce urcă spre locul unde este amplasată mănăstirea, în mod cu totul surprinzător, experimentezi o 'ruptura de nivel', o trecere din sfera profanului, a lumescului şi a păcatului, în sfera de har, linişte, pace şi binecuvântare specifice locurilor unde este prezent Dumnezeu. La picioare ţi se aşterne imaginea terestră a mult regretatului Eden, marcată definitoriu de armonie şi echilibru şi împodobită cu semnele nepieritoare ale credinţei: biserica de lemn, icoanele pictate cu măiestrie, altarul cel nou de vară ce îmbie la rugăciune, casa pelerinilor ce oferă adăpost şi în care se naşte mângâiere, centrul cultural în care se plămădeşte făptură nouă din slove vechi, biserica de zid ce îşi croieşte, în ritm ameţitor, năvalnic drum spre cer" - aşa caracterizează preotul Gabriel Gârdan ansamblul mănăstiresc de la Strâmba, de la marginea satului Păduriş, din comuna Hida.
Legenda spune că mănăstirea Strâmba s-a întemeiat pe darul unei femei, făcut unor pustnici pentru binele pe care aceştia i l-au dobândit prin ruga lor. Se povesteşte că la marginea pădurii din hotarul satului Păduriş trăiau doi călugări renumiţi prin harul lor duhovnicesc. Credincioşii le împărtăşeau necazurile, le cereau sfatul şi ajutorul în rugăciune. Printre cei care au venit la aceşti sihaştri a fost şi o femeie foarte bogată, cu o deformare a coloanei vertebrale, pe care localnicii o numeau "strâmba". Femeia a apelat la ajutorul călugărilor pentru însănătoşirea fiicei sale, grav bolnavă. Ea a promis călugărilor că-i va răsplăti, dându-le toată averea sa şi-i va ajuta să construiască o mănăstire. Rugăciunile celor doi monahi au ajutat la vindecarea tinerei, iar pe moşia donată călugărilor, s-a întemeiat mănăstirea. După porecla femeii, sfântul locaş s-a numit "Strâmba", denumire păstrată de-a lungul anilor ca şi amintire a călugărilor intraţi în legendă.
''La fel ca la majoritatea aşezărilor monahale din Transilvania, cu obârşii în epoca medievală, nici pentru mănăstirea Strâmba nu există documente care să ateste întemeierea ei. (...) Ce ştim totuşi despre data întemeierii mănăstirii, despre care istoricul Augustin Bunea spunea că este vestită prin vechimea ei, iar Nicolae Iorga o numea alintător "bătrâna mănăstire a Stâmbei, lângă Fizeş"? Într-o scrisoare din 1761 adresată episcopului Petru Aron, Nichifor - stareţul mănăstirii, îl informa pe ierarh, printre altele, că mănăstirea are trei sute de ani vechime, întemeindu-şi afirmaţia pe o inscripţie aflată pe un perete al bisericii", afirmă, într-o monografie a mănăstirii, actualul stareţ al lăcaşului de cult, Grighentie Oţelea.
Din păcate, inscripţia nu mai este vizibilă, biserica suferind numeroase restaurări şi reparaţii, inclusiv o zugrăvire integrală interioară, realizată în 1742 de ieromonahul Damitian. Lipsa inscripţiei face incertă această datare, unii istorici preferând încadrarea în secolul XV, în vreme ce academicianul Mircea Păcurariu apreciază că mănăstirea face parte din cele "atestate documentar în primele şase decenii ale secolului XVIII". De menţionat că pe clopotul mic al bisericii este notat anul 1679, dovadă a funcţionării mănăstirii la data respectivă, în vreme ce biserica de lemn care a supravieţuit vremurilor, chiar dacă a fost mutată de pe amplasamentul iniţial, a fost construită în 1725.
"Mănăstirea este de pe timpul lui Ştefan cel Mare. Ea este ctitorie monahală, pentru că cine a dat terenul acesta, pentru loc de mănăstire, a fost o femeie gârbovă de spate, strâmbă, de unde vin şi denumirile de dealurile Strâmbei, văile Strâmbei şi în cele din urmă Mănăstirea de la Strâmba. Bătrâna i-a întâlnit pe cei doi călugări care au pus bazele acestei mănăstiri, după vindecarea şi tămăduirea fiicei acesteia. Ea le-a lăsat, după moarte, averea ei, iar aceşti doi călugări au construit mănăstirea cum a dorit ea. Elemente din prima biserică a mănăstirii sunt vizibile şi acum, în structura actuală. Biserica a fost ulterior restaurată de mai multe ori. I s-a schimbat şi acoperişul, pentru că ploua în ea şi se distrugea pictura. Ce s-a păstrat mai bine e partea de iconostas. A rămas însă valoarea spirituală, nu cea materială", afirmă Grighentie Oţelea.
Dacă este adevărat că mănăstirea a fost ctitorită în secolul al XV-lea, de la întemeiere şi până în prima jumătate a secolului XVIII ea nu are o istorie ce poate fi dovedită cu documente. Şirul monahilor, şi acela incomplet, începe cu Damitian, stareţ venit din Serbia înainte de 1742, an în care a pictat Uşile Împărăteşti. Activitatea monahală a continuat până în anul 1792, când mănăstirea a devenit biserică de parohie, deservită de un preot călugăr. Din anul 1795 vechea mănăstire a funcţionat doar ca unitate de învăţământ şi ca biserică parohială.
Mănăstirea Strâmba a fost, de-a lungul vremurilor, şi o importantă vatră de cultură românească, aici funcţionând una dintre primele şcoli româneşti. În secolele XVIII-XIX în tot Ardealul s-au făcut auzite ideile novatoare ale mişcării de eliberare naţională şi socială şi de promovare a culturii cunoscute sub numele generic de "Şcoala Ardeleană". Sub îndrumarea lui Gheorghe Şincai s-au înfiinţat peste 300 de şcoli, stimulându-se studierea istoriei şi a limbii române. Una dintre aceste unităţi de învăţământ, începând din 1785-1786, a funcţionat la Mănăstirea Strâmba. În şcoala de la mănăstirea Strâmba elevii studiau după abecedare, aritmetici, catehisme scrise în limba română de intelectuali ai Şcolii Ardelene.
Anual învăţau să scrie şi să citească câte 15-20 de copii din ţinuturile Silvaniei. Cursurile se desfăşurau în timpul iernii, iar unii dintre copii veneau peste dealuri, parcurgând cale de kilometri până la şcoală. Călugării pregăteau tinerii pentru a deveni slujitori ai sfintelor valori din Transilvania, preoţi şi cântăreţi. Deţinând un mare număr de cărţi, mănăstirea era un loc de răspândire a cărţii în rândul populaţiei care astfel beneficia de calendare, cărţi populare, toate scrise în limba română. După refacerea şcolii, distrusă de un incendiu în 1834, cursurile au continuat timp de 14 ani sub îndrumarea monahilor. În anul 1848, sfântul lăcaş a devenit biserică de parohie, iar şcoala a trecut în organizarea statului. Pe locul vechii şcoli au rămas peste timp doar câteva urme de ziduri păstrate până în urmă cu câţiva ani, ca o măreţie a vetrei de cultură de la sfânta mănăstire.
După o perioadă de înflorire a mănăstirii şi a vieţii culturale de aici a urmat un vid de circa 200 de ani, în care doar pelerinii mai treceau pe la mănăstire. În perioada comunismului, ea a fost închisă, însă a funcţionat ca filie de parohie, adică la două-trei săptămâni un preot venea şi slujea pentru enoriaşii din Păduriş.
"Timp de 200 de ani, neţinând seama nici de scriptele imperiale, nici de ameninţările regimului totalitar comunist, credincioşii au făcut din Strâmba mănăstire de pelerinaj, încredinţaţi că împrejurări favorabile o vor reaşeza la rosturile ei dintâi. Aceste împrejurări au venit după 1989, când societatea românească s-a reaşezat pe temeiuri care au îngăduit şi refacerea vieţii monahale în Transilvania. În 1993, Prea Sfinţitul Ioan Mihălţan a dorit redeschiderea acestei mănăstiri, cu o istorie atât de bogată, aici fiind una dintre primele şcoli din Ardeal, înaintea celor de la Blaj, pentru că în analele Arhivelor Statului găsim cum că funcţiona şcoală de cântăreţi bisericeşti, iar copii de pe la sate veneau aici şi se îndeletniceau cu cititul şi scrisul. Practic, această vatră monahală a fost una din primele şcoli din Ardeal şi, pe lângă aceasta, mai funcţionau şi în alte locaţii ca vetre monahale, nefiind însă mănăstiri. Din 1993 până în 1996 au fost două-trei încercări de a porni cu dreptul mănăstirea, spiritul şi material, însă nu s-a reuşit aproape nimic, pentru că acei călugări care au venit nu s-au acomodat cu zona. Nu era drum, nu era curent, nu exista nicio comunicare. Eu aparţineam de eparhia Bihor-Sălaj şi m-au adus măcar pentru o perioadă scurtă, să nu rămână mânăstirea goală şi aşa am început aici, cu un vagon de tablă şi bisericuţa. A fost foarte greu acest început, că a trebuit să fac şi curăţenie multă în zonă, şi la propriu şi la figurat. Pe de o parte am început cu slujbele, cu tot ce înseamnă viaţa spirituală, aici şi în zonă. Eram mai tânăr, nu simţeam frigul, mai mergeam pe sate. În timpul liber defrişam locurile, pentru că era tot o schinăraie, cum se zice. Căram cu bivolii şi cu carul materialele de construcţie. Scoteam un ARO din noroi cu câte şase bivoli. A fost frumos pentru că era foarte multă linişte, pictam mult. Încet, încet, cu paşi mici, încurajat de Episcopie, de ceea ce înseamnă locul acesta, am reînviat mănăstirea", afirmă stareţul de la Strâmba.
Odată cu reorganizarea obştii monahale, s-a restaurat biserica de lemn, singura construcţie care a rezistat în timp. De asemenea s-a construit un corp de chilii cu stăreţia, trapeza, un mic paraclis şi camere pentru cazarea pelerinilor. S-a ridicat şi un altar pentru slujbele din timpul verii când, prin numărul mare de pelerini, biserica devine neîncăpătoare.
Centrul de asistenţă socială "Sfânta Maria", construit între 2006-2007, deserveşte din punct de vedere social şi spiritual pe cei ce trec pragul mănăstirii, oamenii în nevoi sau împresuraţi de necazuri primind aici asistenţă. Centrul cultural-misionar "Sfântul Pahomie de la Gledin" a fost construit în perioada 2010-2011 şi cuprinde la parter o bibliotecă, o sală de lectură şi un spaţiu administrativ. Acest centru se doreşte a fi o continuare în timp a rolului cultural al mănăstirii, afirmat în vremurile când aici era vechea şcoală transilvană. De asemenea, etajul acestei clădiri cuprinde camere amenajate pentru primirea pelerinilor care vizitează mănăstirea. Aici sunt cazaţi, pe perioada de vară, elevii care participă la taberele de cateheză organizate de mănăstire. Cel mai însemnat proiect aflat în derulare este construcţia bisericii mari a mănăstirii, care a devenit necesară întrucât spaţiile liturgice au devenit neîncăpătoare pentru credincioşii pelerini care vin aici, mai ales în zilele de sărbătoare religioasă.
"În 20 de ani de stăreţie am învăţat multe lucruri. Nefiind în societate, să învăţăm de la lume, vine lumea la noi. Dacă noi 'fugeam' de lume, ca să stăm de vorbă cu Dumnezeu, iată că acum vine lumea la noi, devenind misionari. Dacă oamenii vin cu drag la mănăstire, ea începe să se dezvolte. Am început construcţiile, mai mult pentru cazare, masă, asistenţă socială, mai apoi o biserică mai mare, pentru că nu avem o locaţie pentru oamenii care vin tot mai mult, iar toate astea se fac din banii care vin de la oameni. Nu facem noi, ci oamenii. Dumnezeu se bucură când fac oamenii. (...) Din toamnă sper să putem sluji şi în biserica cea nouă. În primul rând satisfacţia este că se construieşte biserica cea vie, adică oamenii vin către mănăstire şi vin din ce în ce mai mulţi. Asta mă bucură cel mai mult", subliniază Grighentie Oţelea.
Un punct de reper pentru cei care vin la mănăstire îl constituie icoana "Maica Domnului cu pruncul - dulcele sărut". Potrivit tradiţiei, această icoană face parte din seria de icoane pictate în secolul al XVIII-lea de preotul Luca din Iclod, cel care a realizat şi icoana Maicii Domnului de la Nicula, în 1681.
"Icoana a fost cumpărată de groful maghiar Csaky Garbo, după care se păstrează şi numele comunei Gârbou. El a cumpărat-o în 1673, de la Luca din Iclod şi a dăruit-o mănăstirii. Mai ales în perioada interbelică a fost cunoscută ca făcătoare de minuni. Ea face minuni, într-adevăr, mai ales când cineva se roagă cu credinţă, indiferent de cult. Că e ortodox, catolic, reformat sau de alt cult, la noi vin tot felul de oameni. Ei vin cu credinţă, se roagă şi primesc răspuns. Şi mai este un lucru deosebit legat de această icoană. Din orice colţ o priveşti, Maica Domnului te priveşte", menţionează stareţul.
Nu doar icoana făcătoare de minuni ci şi liniştea şi binecuvântarea specifice locurilor unde este prezent Dumnezeu atrag din ce în ce mai mulţi credincioşi la Strâmba.
"Trebuie să ne bucurăm că avem aceste frumuseţi de apă vie, de sute de ani, aşa cum este şi această mănăstire. Le mai spun enoriaşilor: veniţi la Strâmba ca să vă "îndreptaţi". Adică e un loc de suflet, pentru suflet, dar şi de îndreptare", conchide Grighentie Oţelea.
Tot în judeţul Sălaj, la Bic, există o altă frumoasă mănăstire ortodoxă care atrage de la an la an tot mai mulţi pelerini. Este vorba despre mănăstirea cu hramul ''Sfânta Treime'', ridicată prin strădania Maicii Stareţe Marina, discipolă a părintelui Arsenie Boca, credincioşii sosind aici pentru a auzi învăţămintele celui supranumit "Sfântul Ardealului" chiar din gura celei ce l-a cunoscut personal. AGERPRES/(A - autor: Sebastian Olaru, editor: Adrian Drăguţ)
"Ajuns la capătul drumului ce urcă spre locul unde este amplasată mănăstirea, în mod cu totul surprinzător, experimentezi o 'ruptura de nivel', o trecere din sfera profanului, a lumescului şi a păcatului, în sfera de har, linişte, pace şi binecuvântare specifice locurilor unde este prezent Dumnezeu. La picioare ţi se aşterne imaginea terestră a mult regretatului Eden, marcată definitoriu de armonie şi echilibru şi împodobită cu semnele nepieritoare ale credinţei: biserica de lemn, icoanele pictate cu măiestrie, altarul cel nou de vară ce îmbie la rugăciune, casa pelerinilor ce oferă adăpost şi în care se naşte mângâiere, centrul cultural în care se plămădeşte făptură nouă din slove vechi, biserica de zid ce îşi croieşte, în ritm ameţitor, năvalnic drum spre cer" - aşa caracterizează preotul Gabriel Gârdan ansamblul mănăstiresc de la Strâmba, de la marginea satului Păduriş, din comuna Hida.
Legenda spune că mănăstirea Strâmba s-a întemeiat pe darul unei femei, făcut unor pustnici pentru binele pe care aceştia i l-au dobândit prin ruga lor. Se povesteşte că la marginea pădurii din hotarul satului Păduriş trăiau doi călugări renumiţi prin harul lor duhovnicesc. Credincioşii le împărtăşeau necazurile, le cereau sfatul şi ajutorul în rugăciune. Printre cei care au venit la aceşti sihaştri a fost şi o femeie foarte bogată, cu o deformare a coloanei vertebrale, pe care localnicii o numeau "strâmba". Femeia a apelat la ajutorul călugărilor pentru însănătoşirea fiicei sale, grav bolnavă. Ea a promis călugărilor că-i va răsplăti, dându-le toată averea sa şi-i va ajuta să construiască o mănăstire. Rugăciunile celor doi monahi au ajutat la vindecarea tinerei, iar pe moşia donată călugărilor, s-a întemeiat mănăstirea. După porecla femeii, sfântul locaş s-a numit "Strâmba", denumire păstrată de-a lungul anilor ca şi amintire a călugărilor intraţi în legendă.
''La fel ca la majoritatea aşezărilor monahale din Transilvania, cu obârşii în epoca medievală, nici pentru mănăstirea Strâmba nu există documente care să ateste întemeierea ei. (...) Ce ştim totuşi despre data întemeierii mănăstirii, despre care istoricul Augustin Bunea spunea că este vestită prin vechimea ei, iar Nicolae Iorga o numea alintător "bătrâna mănăstire a Stâmbei, lângă Fizeş"? Într-o scrisoare din 1761 adresată episcopului Petru Aron, Nichifor - stareţul mănăstirii, îl informa pe ierarh, printre altele, că mănăstirea are trei sute de ani vechime, întemeindu-şi afirmaţia pe o inscripţie aflată pe un perete al bisericii", afirmă, într-o monografie a mănăstirii, actualul stareţ al lăcaşului de cult, Grighentie Oţelea.
Din păcate, inscripţia nu mai este vizibilă, biserica suferind numeroase restaurări şi reparaţii, inclusiv o zugrăvire integrală interioară, realizată în 1742 de ieromonahul Damitian. Lipsa inscripţiei face incertă această datare, unii istorici preferând încadrarea în secolul XV, în vreme ce academicianul Mircea Păcurariu apreciază că mănăstirea face parte din cele "atestate documentar în primele şase decenii ale secolului XVIII". De menţionat că pe clopotul mic al bisericii este notat anul 1679, dovadă a funcţionării mănăstirii la data respectivă, în vreme ce biserica de lemn care a supravieţuit vremurilor, chiar dacă a fost mutată de pe amplasamentul iniţial, a fost construită în 1725.
"Mănăstirea este de pe timpul lui Ştefan cel Mare. Ea este ctitorie monahală, pentru că cine a dat terenul acesta, pentru loc de mănăstire, a fost o femeie gârbovă de spate, strâmbă, de unde vin şi denumirile de dealurile Strâmbei, văile Strâmbei şi în cele din urmă Mănăstirea de la Strâmba. Bătrâna i-a întâlnit pe cei doi călugări care au pus bazele acestei mănăstiri, după vindecarea şi tămăduirea fiicei acesteia. Ea le-a lăsat, după moarte, averea ei, iar aceşti doi călugări au construit mănăstirea cum a dorit ea. Elemente din prima biserică a mănăstirii sunt vizibile şi acum, în structura actuală. Biserica a fost ulterior restaurată de mai multe ori. I s-a schimbat şi acoperişul, pentru că ploua în ea şi se distrugea pictura. Ce s-a păstrat mai bine e partea de iconostas. A rămas însă valoarea spirituală, nu cea materială", afirmă Grighentie Oţelea.
Dacă este adevărat că mănăstirea a fost ctitorită în secolul al XV-lea, de la întemeiere şi până în prima jumătate a secolului XVIII ea nu are o istorie ce poate fi dovedită cu documente. Şirul monahilor, şi acela incomplet, începe cu Damitian, stareţ venit din Serbia înainte de 1742, an în care a pictat Uşile Împărăteşti. Activitatea monahală a continuat până în anul 1792, când mănăstirea a devenit biserică de parohie, deservită de un preot călugăr. Din anul 1795 vechea mănăstire a funcţionat doar ca unitate de învăţământ şi ca biserică parohială.
Mănăstirea Strâmba a fost, de-a lungul vremurilor, şi o importantă vatră de cultură românească, aici funcţionând una dintre primele şcoli româneşti. În secolele XVIII-XIX în tot Ardealul s-au făcut auzite ideile novatoare ale mişcării de eliberare naţională şi socială şi de promovare a culturii cunoscute sub numele generic de "Şcoala Ardeleană". Sub îndrumarea lui Gheorghe Şincai s-au înfiinţat peste 300 de şcoli, stimulându-se studierea istoriei şi a limbii române. Una dintre aceste unităţi de învăţământ, începând din 1785-1786, a funcţionat la Mănăstirea Strâmba. În şcoala de la mănăstirea Strâmba elevii studiau după abecedare, aritmetici, catehisme scrise în limba română de intelectuali ai Şcolii Ardelene.
Anual învăţau să scrie şi să citească câte 15-20 de copii din ţinuturile Silvaniei. Cursurile se desfăşurau în timpul iernii, iar unii dintre copii veneau peste dealuri, parcurgând cale de kilometri până la şcoală. Călugării pregăteau tinerii pentru a deveni slujitori ai sfintelor valori din Transilvania, preoţi şi cântăreţi. Deţinând un mare număr de cărţi, mănăstirea era un loc de răspândire a cărţii în rândul populaţiei care astfel beneficia de calendare, cărţi populare, toate scrise în limba română. După refacerea şcolii, distrusă de un incendiu în 1834, cursurile au continuat timp de 14 ani sub îndrumarea monahilor. În anul 1848, sfântul lăcaş a devenit biserică de parohie, iar şcoala a trecut în organizarea statului. Pe locul vechii şcoli au rămas peste timp doar câteva urme de ziduri păstrate până în urmă cu câţiva ani, ca o măreţie a vetrei de cultură de la sfânta mănăstire.
După o perioadă de înflorire a mănăstirii şi a vieţii culturale de aici a urmat un vid de circa 200 de ani, în care doar pelerinii mai treceau pe la mănăstire. În perioada comunismului, ea a fost închisă, însă a funcţionat ca filie de parohie, adică la două-trei săptămâni un preot venea şi slujea pentru enoriaşii din Păduriş.
"Timp de 200 de ani, neţinând seama nici de scriptele imperiale, nici de ameninţările regimului totalitar comunist, credincioşii au făcut din Strâmba mănăstire de pelerinaj, încredinţaţi că împrejurări favorabile o vor reaşeza la rosturile ei dintâi. Aceste împrejurări au venit după 1989, când societatea românească s-a reaşezat pe temeiuri care au îngăduit şi refacerea vieţii monahale în Transilvania. În 1993, Prea Sfinţitul Ioan Mihălţan a dorit redeschiderea acestei mănăstiri, cu o istorie atât de bogată, aici fiind una dintre primele şcoli din Ardeal, înaintea celor de la Blaj, pentru că în analele Arhivelor Statului găsim cum că funcţiona şcoală de cântăreţi bisericeşti, iar copii de pe la sate veneau aici şi se îndeletniceau cu cititul şi scrisul. Practic, această vatră monahală a fost una din primele şcoli din Ardeal şi, pe lângă aceasta, mai funcţionau şi în alte locaţii ca vetre monahale, nefiind însă mănăstiri. Din 1993 până în 1996 au fost două-trei încercări de a porni cu dreptul mănăstirea, spiritul şi material, însă nu s-a reuşit aproape nimic, pentru că acei călugări care au venit nu s-au acomodat cu zona. Nu era drum, nu era curent, nu exista nicio comunicare. Eu aparţineam de eparhia Bihor-Sălaj şi m-au adus măcar pentru o perioadă scurtă, să nu rămână mânăstirea goală şi aşa am început aici, cu un vagon de tablă şi bisericuţa. A fost foarte greu acest început, că a trebuit să fac şi curăţenie multă în zonă, şi la propriu şi la figurat. Pe de o parte am început cu slujbele, cu tot ce înseamnă viaţa spirituală, aici şi în zonă. Eram mai tânăr, nu simţeam frigul, mai mergeam pe sate. În timpul liber defrişam locurile, pentru că era tot o schinăraie, cum se zice. Căram cu bivolii şi cu carul materialele de construcţie. Scoteam un ARO din noroi cu câte şase bivoli. A fost frumos pentru că era foarte multă linişte, pictam mult. Încet, încet, cu paşi mici, încurajat de Episcopie, de ceea ce înseamnă locul acesta, am reînviat mănăstirea", afirmă stareţul de la Strâmba.
Odată cu reorganizarea obştii monahale, s-a restaurat biserica de lemn, singura construcţie care a rezistat în timp. De asemenea s-a construit un corp de chilii cu stăreţia, trapeza, un mic paraclis şi camere pentru cazarea pelerinilor. S-a ridicat şi un altar pentru slujbele din timpul verii când, prin numărul mare de pelerini, biserica devine neîncăpătoare.
Centrul de asistenţă socială "Sfânta Maria", construit între 2006-2007, deserveşte din punct de vedere social şi spiritual pe cei ce trec pragul mănăstirii, oamenii în nevoi sau împresuraţi de necazuri primind aici asistenţă. Centrul cultural-misionar "Sfântul Pahomie de la Gledin" a fost construit în perioada 2010-2011 şi cuprinde la parter o bibliotecă, o sală de lectură şi un spaţiu administrativ. Acest centru se doreşte a fi o continuare în timp a rolului cultural al mănăstirii, afirmat în vremurile când aici era vechea şcoală transilvană. De asemenea, etajul acestei clădiri cuprinde camere amenajate pentru primirea pelerinilor care vizitează mănăstirea. Aici sunt cazaţi, pe perioada de vară, elevii care participă la taberele de cateheză organizate de mănăstire. Cel mai însemnat proiect aflat în derulare este construcţia bisericii mari a mănăstirii, care a devenit necesară întrucât spaţiile liturgice au devenit neîncăpătoare pentru credincioşii pelerini care vin aici, mai ales în zilele de sărbătoare religioasă.
"În 20 de ani de stăreţie am învăţat multe lucruri. Nefiind în societate, să învăţăm de la lume, vine lumea la noi. Dacă noi 'fugeam' de lume, ca să stăm de vorbă cu Dumnezeu, iată că acum vine lumea la noi, devenind misionari. Dacă oamenii vin cu drag la mănăstire, ea începe să se dezvolte. Am început construcţiile, mai mult pentru cazare, masă, asistenţă socială, mai apoi o biserică mai mare, pentru că nu avem o locaţie pentru oamenii care vin tot mai mult, iar toate astea se fac din banii care vin de la oameni. Nu facem noi, ci oamenii. Dumnezeu se bucură când fac oamenii. (...) Din toamnă sper să putem sluji şi în biserica cea nouă. În primul rând satisfacţia este că se construieşte biserica cea vie, adică oamenii vin către mănăstire şi vin din ce în ce mai mulţi. Asta mă bucură cel mai mult", subliniază Grighentie Oţelea.
Un punct de reper pentru cei care vin la mănăstire îl constituie icoana "Maica Domnului cu pruncul - dulcele sărut". Potrivit tradiţiei, această icoană face parte din seria de icoane pictate în secolul al XVIII-lea de preotul Luca din Iclod, cel care a realizat şi icoana Maicii Domnului de la Nicula, în 1681.
"Icoana a fost cumpărată de groful maghiar Csaky Garbo, după care se păstrează şi numele comunei Gârbou. El a cumpărat-o în 1673, de la Luca din Iclod şi a dăruit-o mănăstirii. Mai ales în perioada interbelică a fost cunoscută ca făcătoare de minuni. Ea face minuni, într-adevăr, mai ales când cineva se roagă cu credinţă, indiferent de cult. Că e ortodox, catolic, reformat sau de alt cult, la noi vin tot felul de oameni. Ei vin cu credinţă, se roagă şi primesc răspuns. Şi mai este un lucru deosebit legat de această icoană. Din orice colţ o priveşti, Maica Domnului te priveşte", menţionează stareţul.
Nu doar icoana făcătoare de minuni ci şi liniştea şi binecuvântarea specifice locurilor unde este prezent Dumnezeu atrag din ce în ce mai mulţi credincioşi la Strâmba.
"Trebuie să ne bucurăm că avem aceste frumuseţi de apă vie, de sute de ani, aşa cum este şi această mănăstire. Le mai spun enoriaşilor: veniţi la Strâmba ca să vă "îndreptaţi". Adică e un loc de suflet, pentru suflet, dar şi de îndreptare", conchide Grighentie Oţelea.
Tot în judeţul Sălaj, la Bic, există o altă frumoasă mănăstire ortodoxă care atrage de la an la an tot mai mulţi pelerini. Este vorba despre mănăstirea cu hramul ''Sfânta Treime'', ridicată prin strădania Maicii Stareţe Marina, discipolă a părintelui Arsenie Boca, credincioşii sosind aici pentru a auzi învăţămintele celui supranumit "Sfântul Ardealului" chiar din gura celei ce l-a cunoscut personal. AGERPRES/(A - autor: Sebastian Olaru, editor: Adrian Drăguţ)
Urmăreşte ştirile AGERPRES pe WhatsApp şi pe GoogleNews
Conținutul website-ului www.agerpres.ro este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site de către AGERPRES sunt protejate de dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website. Informaţiile transmise pe www.agerpres.ro pot fi preluate, în conformitate cu legislaţia aplicabilă, în limita a 500 de semne. Detalii în secţiunea Condiţii de utilizare. Dacă sunteţi interesaţi de preluarea ştirilor AGERPRES, vă rugăm să contactaţi Direcţia Marketing - marketing@agerpres.ro.