COD GALBEN: 11-12-2019 ora 13 Intre 12 decembrie, ora 02 - 14 decembrie, ora 10 Fenomene vizate se va semnala 12 decembrie, ora 02 - 14 decembrie, ora 10 Fenomene vizate COD GALBEN: 12-12-2019 ora 13 Intre 13:40 si 17:00 se va semnala intensificări ale vântului cu viteze la rafală de 55-65 km/h in Județul Caraş-Severin;

Vezi mai mult
Vezi mai putin

Urmareste

Modifică dimensiunea fontului:

Bucureşti, 23 feb /Agerpres/ - Odată cu evoluţia tehnologiei, meserii precum cea de reparator de stilori, brichete, pantofar, tocilar, pălărier sau ceasornicar par a fi desprinse din alte vremuri. Cei câţiva meşteri care încă mai buchisesc zilnic în micile lor ateliere din buricul Capitalei duc o viaţă modestă sau chiar la limita subzistenţei pentru că numărul clienţilor se împuţinează de la un an la altul.
 
Omul care a reparat stilourile lui Ceauşescu, creator de pantofi şi genţi pentru prezentările de modă ale Zinei Dumitrescu, tocilar din tată în fiu, pălărier din 1943, ceasornicar cu 40 de ani experienţă....  Aşa s-au prezentat, depănând amintiri, meseriaşii cu care am stat de vorbă şi care au reînviat cu poveştile lor atmosfera de altădată, când meseria era la mare preţ, era 'brăţara de aur'....
 

Meşter de stilouri, brichete.... Nicolae Ceauşescu, Bujor Almăşan, Ilie Verdeţ, clienţi fideli înainte de ‘89
 
Tejgheaua cu brichete, rame de ochelari şi alte ustensile specifice meseriei nu trădează nimic din prestigiul pe care l-a avut meşterul Ferdinand Tvers înainte de Revoluţie şi încă îl mai păstrează.
 
Descendent din părinţi manufacturieri, Ferdinand Tvers sau domnul Mircea, cum i se mai spune, a dus tradiţia familiei mai departe, devenind cel mai renumit meşter şi singurul din ţară acum care mai repară stilouri şi brichete 'de firmă'.

  Un client fidel al său a fost... Nicolae Ceauşescu, care vreme de nouă ani, din 1980 şi-a trimis şeful de cabinet cu stilourile la atelierul 'Tvers'.  Şi acum îşi aminteşte detaliile pieselor cu care şeful statului de atunci îşi punea semnătura: 'Erau două stilouri marca Montblanc din seria Meisterstuck, negre, cu guler din metal pe care era inscripţionat numele firmei. Peniţa era din aur filigranat cu platină, iar pe corpul stiloului era gravat numele lui. Îi fuseseră oferite cadou de firma producătoare'.

Domnul Mircea spune că nu a existat niciodată ceva de reparat la aceste stilouri, pentru că Nicolae Ceauşescu nu le folosea decât pentru semnături. Erau aduse totuşi de trei sau patru ori pe an doar pentru întreţinerea lor în stare de funcţionare. Meşterul a reparat stilourile şi altor demnitari ai acelor vremuri: Bujor Almăşan, ministrul Minelor, Petrolului şi Geologiei, care avea un Flaro prin 1980 - 1982 şi era identic cu Montblanc-ul. 'Era un tip impozant, parcă era baschetbalist', spune Tvers.

În aceeaşi perioadă i-a trecut pragul atelierului şi Ilie Verdeţ, prim ministru al României în perioada 1979 - 1982, tot pentru întreţinerea stilourilor. După Revoluţie, domnul Mircea a mai fost vizitat de Florea Ceauşescu, fratele dictatorului. 'Semăna izbitor cu Nicolae Ceauşescu, parcă erau clonaţi. A venit tot cu un Montblanc', îşi aminteşte Tvers. 
 
În prezent nu se consideră pe deplin mulţumit. 'Înainte de 1989 aveam comenzi multe. De când piaţa românească a fost invadată de piese de unică folosinţă, proprietarii instrumentelor de scris sau brichete de valoare sunt tot mai puţini, iar clientela pe măsură. Eu am avut noroc că urmez o tradiţie în familie şi am avut profesori foarte buni. Am rămas ultimul mohican. Acum, cât de cât, încerc să mă adaptez cu tehnologia', povesteşte domnul Mircea.
 
După 1945  - îşi aminteşte meşterul - părinţii săi făceau stilouri la strung din ebonită şi celuloid. 'Eu am preluat meseria de la ei, în 1977. Pentru că m-am adaptat cu noua tehnologie, am putut să continui. Nu ştiu dacă va veni cineva după mine pentru că nu am niciun pretendent', a mai spus meşterul Mircea. Are 60 de ani şi îşi aşteaptă clienţii în micul său atelier de pe strada Colţei.
 
În viitor, pixurile şi stilourile vor fi folosite doar pentru semnătură, crede meşterul, şi nici caligrafia care altădată se făcea până în clasa a VI nu îşi mai are rostul în era calculatorului.

Domnul Mircea, care mai repară şi rame de ochelari, spune că are clienţi din ce în ce mai puţini. 'Dacă vine un client cu un stilou pe săptămână, este mult, iar acestea sunt stilouri deosebite, la care am de reparat ceva minor. Oamenii care îşi permit să aibă un astfel de stilou sunt mai îngrijiţi, le folosesc doar pentru semnături sau corecturi. Sau pentru imagine, prestanţă... Vin în general cei care au stilouri marca Montblanc. Stilourile chinezeşti, care pe vremea lui Ceauşescu erau o raritate, nu se mai găsesc', a mai spus Tvers.
 
Reparaţia unui stilou de firmă costă între 50 şi 500 de lei, iar a unei brichete între 50 şi 600 lei. Brichetele, care sunt 'de firmă' au preţuri în magazin de 4.000 - 5.000 de lei.
 
În ceea ce priveşte stilourile marca Montblanc pe care le primeşte la reparat, Tvers spune că acestea fie sunt rupte după ce au fost scăpate pe jos, fie au pistonul 'dat peste cap' din cauză ca posesorul stiloului 'nu a ştiut să îl folosească'.
 
'Punem flecuri, tălpi, petice, modificăm cizme, schimbăm fermoare...' Clienţii sunt din ce în ce mai puţini

Meseria de pantofar este, de asemenea, pe cale de dispariţie. Încercând să vorbesc cu un astfel de meşter, am ajuns în Pasajul Englez, în apropiere de Piaţa Victoriei unde l-am întâlnit pe Ionescu Constantin, singurul care mai repară pantofi în zonă. Atelierul în care bărbatul lucra era încălzit de o sobă mică, din teracotă. Înăuntru era cald şi mirosea a prenadez. Meşterul tocmai repara o pereche de cizme. Când l-am întrebat mai multe despre meşteşugul său, a început imediat să depene amintiri.
 
'Tata tot cizmar a fost. La tinereţe n-am vrut să-i fur meseria. Am vrut să mă fac medic veterinar. Pentru că medicina veterinară se studia în afara Bucureştiului, m-am dus la o şcoală profesională aici, în Bucureşti, să învăţ să creez încălţăminte, să execut tipare. Acum, de nevoie, trebuie să fac reparaţii, ceea ce nu mi-a plăcut niciodată', povesteşte meşterul, care lucrează în acest atelier din 1996.
 
După ce a terminat şcoala profesională a fost repartizat la secţia de creaţie a unei fabrici de încălţăminte din Bucureşti, aşa cum a dorit, pentru că niciodată nu i-a plăcut să lucreze 'în producţie'.
 
'Am lucrat la secţia de creaţie până în 1989. Aici executam modele de sezon şi aveam contracte cu prezentări de modă. Am creat încălţăminte şi marochinărie pentru prezentările de modă ale Zinei Dumitrescu. Atunci se prezenta adevărata modă, nu ca acum....', povesteşte cu nostalgie meşterul. La început a plătit chirie în spaţiul în care readuce la viaţă încălţămintea uzată, apoi a reuşit să-l cumpere.

Clienţii sunt tot mai puţini, însă acest lucru nu îl descurajează să spere în vremuri mai bune. 'Vor veni vremurile când nu va mai exista materie primă la dispoziţie. Dacă dispare petrolul, dispar toate aceste piese care sunt din fir sintetic. Atunci vom reveni la vechile meserii: creştem animale, pregătim pieile...', consideră pantofarul.

În ceea ce priveşte clientela, meşterul nu este deloc încrezător: 'De exemplu, ieri am avut doi clienţi, iar astăzi, până la ora aceasta (13,00 n.r.) nu am avut niciun client. Merge slab, foarte slab'.
 
Meşterul mai crede că în zece ani vor dispărea 90% dintre aceste atelierele cu meserii. 'Majoritatea sunt în vârstă, eu am 75 de ani. Din urmă nu vine nimeni', spune el.

Clienţii sunt de toate categoriile. 'Am clienţi care lucrează la ministere. Am avut client chiar şi un primar de sector. Aceştia vin cu încălţăminte curată, nu uzată. Vin de obicei pentru pus flecuri ori pentru lipit talpa... Vin de obicei pentru reparaţii mai uşoare. Cei mai mulţi, care sunt necăjiţi, vin cu ele foarte uzate şi când le cer 30 de lei, spre exemplu, îmi spun că au dat 25 de lei pe încălţămite şi au cumpărat-o de la magazinele second-hand.  Atunci, cât să îi mai cer? (râde) Nu se poate trăi modest din aceste meserii. Trăim de pe o zi pe alta. De vreo doi ani încoace pot spune că merge foarte slab pentru că se cumpără încălţămintea făcută din materiale foarte uşoare, la preţuri mici. De aceea nu sunt clienţi', a mai spus pantofarul.
 
Tocilar din tată în fiu...

În Bucureşti, în prezent, există tocilării cât să le poţi număra pe degete. 'Meseria am început-o în 1971, am preluat-o de la tatăl meu. Italienii au făcut tocilării aici şi ai noştri au mers ucenici la ei. Printre ucenici a fost şi tata', povesteşte  Alexandru Constantin, care la cei 59 de ani este unul dintre puţinii tocilari din Capitală.

El a spus că mai sunt vreo trei tocilării în Bucureşti. 'Mă refer la cei cu adevărat profesionişti, nu la lăcătuşi, cei care s-au făcut peste noapte tocilari. A fost o perioadă când se câştiga bine din această meserie, până în 1990. După aceea a început să scadă foarte mult clientela. Acum carnea se găseşte la măcelărie gata-tocată, iar oamenii nu mai au nevoie de maşini de tocat. Clienţii pe care îi am sunt în special croitori, manichiuriste, frizeri. Până în 1989 primeam comenzi de la toate spitalele din Bucureşti. Acum au instrumente de unică folosinţă. Veneau cu contract. Aveam înfiinţată cooperativă', îşi aminteşte meşterul, care îşi aşteaptă clienţii în micul atelier de pe Calea Moşilor.
 
În prezent clienţii sunt din ce în ce mai puţini, câştigurile mici, însă chiriile sunt destul de piperate. 'Acum plătesc 120 de euro pe lună chirie pentru acest spaţiu, pentru trei-patru metri pătraţi. Nu ar fi o problemă dacă ar fi de lucru. Nu mai sunt spaţiile ICRAL (Întreprinderea de Construcţii, Reparaţii şi Administrare Locativă n.r.), care aveau un anumit nivel de chirii. Acum sunt ale proprietarilor, care au revendicat clădirile. Câştig cât să supravieţuiesc după ce plătesc toate datoriile', se destăinuie meşterul.
 
  În ceea ce priveşte preţurile practicate, acestea pornesc de la 3 lei pentru un cuţit şi ajung la 20 de lei pentru o foarfecă mare, de croitorie. Maşinile de tuns pot fi ascuţite în schimbul sumei de 15 lei.

Alexandru Constantin spune că au apărut, prin pieţe, 'ca ciupercile după ploaie' persoane care ascut cuţite, foarfeci, cu un motoraş mic, care fac şi chei, şi care sunt de fapt 'lăcătuşi'. 'Lăcătuşeria nu are nicio legătură cu ascuţitul', ne lămureşte meşterul.

Maşina cu care lucrează zi de zi se numeşte 'banc de lucru'. Aceasta are o piatră de polizor, pâzlă pentru lustruit şi disc metalic pentru ascuţit maşini de tuns, făcut dintr-un oţel special. 'Acest banc de lucru îl am de vreo 20 de ani, când l-am înlocuit pe cel care se stricase', a mai spus el.
 
Îi trec pragul atelierului cam cinci-şase clienţi pe zi, preponderent manichiuriste, frizeriţe, croitori, dar vin şi clienţi cu diverse cuţite, cuţitaşe, forfecuţe, de acasă, care nu mai taie. 'Este o meserie riscantă pentru că dacă lucrezi cu un obiect tăios, oricând te poţi tăia la mână. De asemenea, inhalez praf de polizor care predipune la silicoză, boală de plămâni', a mai spus meşterul.
 
Printre vedetele care i-au trecut pragul atelierului se numără Dem Rădulescu, Stela Popescu, care au adus la ascuţit cuţite şi forfecuţe. De asemenea, prezentatorul TV Mircea Radu a venit la tocilărie cu un brici de bărbierit.
 
 
Pălărier la 86 de ani
 
Meseria de pălărier este, de asemenea, o raritate în peisajul citadin. În Pasajul Englez mi-a atras atenţia panoul pe care era scris: 'Pălării la meşterul Nicu'.

'De 72 de ani lucrez. Am 86 de ani. De la 14 ani am venit în Bucureşti, dintr-un sat, din Gorj, ca să învăţ această meserie. Am terminat şapte clase primare. Am fost ucenic timp de patru ani şi am lucrat la particular mult timp după război. După Revoluţie am deschis această prăvălie. Mai am până la 100 de ani (râde)', spune meşterul Zdârcă Nicolae sau nea Nicu, cum i se mai spune.
 
În prezent comenzile sunt atât cât să trăiască. 'Dacă nu curge, pică.... Meseria nu te lasă niciodată în pană. De aceea este bine să ai o meserie la bază... Dacă vin aici fără bani în buzunar, peste o jumătate de oră am bani. De aceea se spune c㠑meseria este brăţară de aur‘'.
 
'Pe vremea comuniştilor nu se purtau pălăriile. Cine purta pălărie era contra regimului. Eu făceam foamea atunci. Lucram la cooperativă, dar făceam foamea pentru că nu se purtau pălăriile. Se purtau şepcile. Încet-încet a început să revină moda pălăriilor'.
 
În perioada când a început să lucreze - îşi aminteşte nea Nicu - între Gara de Nord şi Piaţa Matache erau trei ateliere de pălării şi nu făceau faţă comenzilor. 'Se purtau pălăriile atunci. Lumea era mai elegantă, mai veselă. Acum îşi trag un ciorap şi pleacă la muncă. Umblă cu pufoaică, pulover, pantofi sport... Lumea nu mai este elegantă ca înainte. Bărbaţii megeau la teatru eleganţi, acum nu', este de părere nea Nicu.
 
Meşterul crede cu convingere că peste 20 de ani vor reveni vremurile de altădată, când se vor purta pălăriile.
 
'Eu lucrez şi cu familia. Copiii au serviciu, dar când am nevoie, mă ajută. Mai am foşti colegi pensionari, mă mai ajută şi ei, colaborăm. Facem pălării pe comenzi, dar avem şi ‘marfă de întâmpinare‘, pentru clienţii care se grăbesc şi vor să cumpere. Avem pălării şi pentru vânători, ţigani, cowboy. Avem o pălărie mexicană pentru spectacole. Aceasta costă 600 lei'.

Pălăriile costă între 70 lei şi 300 lei, iar şepcile între 20 şi 25 lei. 'Avem şi căciuli din blană care costă 50-60 de lei, dar acestea nu mai merg. Chinezii au omorât comerţul românesc. Se găsesc foarte ieftine în angroul Europa. Lumea se îmbracă după buzunar', a mai spus pălărierul.
 
În ceea ce priveşte clienţii care îi trec pragul, aceştia sunt de toate vârstele, în special de la teatre şi firme de design.
 
 
Doctor pentru toate tipurile de ceasuri
 
Pendulele, ceasurile cu cuc, ceasurile ruseşti Chaika, Raketa, Slava sunt deja o raritate chiar şi pentru ceasornicari. 'Mai primesc la reparat ceasuri vechi, cu pendulă, de la cei care locuiesc acum la vile şi le-au cumpărat de la anticariat. Reparaţia unui astfel de ceas costă aproximativ 50 de lei. Cele clasice, care erau odată au dispărut, pentru că nu se mai importă. Ele erau în general ceasuri mecanice, ruseşti, de mărci precum: Chaika, Raketa, Slava. Un ceas mai vechi, de reparat, costă în jur de 20 de lei, dar nici nu se mai găsesc piese pentru ele', spune Cristian Borcănescu, care, la cei 58 de ani ai săi a ajuns deja la 40 de ani de experienţă în această meserie.
 
Meşterul Borcănescu a preluat meseria de la tatăl său. 'Pe vremuri era mai bine, toată lumea avea ceasuri. Un ceas rusesc era un ceas pe care îl avea şi omul mai sărac. Exista piaţa rusească. Lumea cumpăra, noi eram mulţumiţi că le reparam, rotiţa mergea... Rar mai sunt acum clienţi care să dea 20-30 milioane de lei vechi pe un ceas cu mecanism, de firmă. Toate ceasurile cu baterii sunt jucării. Acum muncesc de două ori mai mult comparativ cu perioada comunismului ca să fac faţă cheltuielilor de zi cu zi', povesteşte ceasornicarul.

Ceasuri elveţiene nu a mai reparat de mult timp, pentru că nici nu mai sunt piese de schimb pentru ele.

În ceea ce priveşte meseria, acesta a preluat-o de la tatăl său, care a reparat ceasuri în acelaşi loc şi care a fost particular în perioada comunistă. Micul atelier este situat pe Bulevardul I.C. Brătianu, în apropiere de Piaţa Unirii.

'Fraţii tatălui şi verii mei tot meseria aceasta au ales-o. Şcolile profesionale de specialitate au dispărut. Chiar dacă ar mai fi şcoli profesionale în prezent, nu mai sunt tineri interesaţi să înveţe această meserie', crede ceasornicarul.

Ca să repare un ceas, meşterul percepe un tarif de cel puţin 20 de lei şi maximum 70 - 80 de lei.

Nici ceasuri 'de colecţie', cum sunt ceasurile de buzunar din aur cu clapetă nu a primit pentru reparat pentru că - aşa cum explică meşterul - proprietarii acestora au preferat să le ia aurul şi să îl folosească la bijuterii.

'Persoanele care au avut ceasuri de buzunar, pe care le-au moştenit de la părinţi sau bunici, au scos aurul şi au aruncat ceasul. În România nu există o piaţă de desfacere care să asigure o evaluare corectă a unor astfel de piese. Ca să obţii o valoare corectă trebuie să mergi în străinătate', a mai spus ceasornicarul. Cu migală, meşterul se apleacă atent asupra fiecărui ceas cu care clientul îi trece pragul, indiferent de vechime sau firmă.

Meşterii care se încăpăţânează să ţină piept evoluţiei tehnologice sunt, pentru mulţi români, singurii care mai pot readuce la viaţă lucruri sau obiecte la care ţin. În vremuri hightech, manufacturierii de altădată continuă să spere că uşile vechilor prăvălii se vor deschide mai des, iar peste pragul acestora vor trece clienţii amatori de lucruri unicat realizate cu pasiune şi pricepere... AGERPRES/(AS - autor: Nicoleta Bănciulea, editor:Nicoleta Gherasi)

Conținutul website-ului www.agerpres.ro este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site de către AGERPRES sunt protejate de către dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website. Detalii în secţiunea Condiții de utilizare. Dacă sunteţi interesaţi de preluarea ştirilor AGERPRES, vă rugăm să contactați Departamentul Marketing – marketing@agerpres.ro.

Utilizarea secţiunii Comentarii reprezintă acordul dumneavoastră de a respecta termenii şi condiţiile AGERPRES în ceea ce priveşte publicarea comentariilor pe www.agerpres.ro.

Monitorizare
Setări

DETALII DESPRE TINE

Dacă ai cont gratuit te loghezi cu adresa de email. Pentru a crea un cont gratuit accesează secțiunea “Crează cont”.

Dacă ai cont plătit te loghezi cu username. Pentru a vă crea un cont plătit vă rugăm să contactați:

Dacă nu puteți vizualiza această știre, contactați echipa AGERPRES pentru a vă abona la fluxurile de știri.