Focşani, 25 dec /Agerpres/ - Pe o suprafaţă de peste 3.000 de kilometri pătraţi, reprezentând aproximativ 1,7% din teritoriul ţării şi cu o populaţie de peste 220.000 de locuitori, depozitarul unor vestigii istorice atestând urmele unei aşezări scitice descoperite la Bârseşti datând din sec. VI î.Hr, satul vrâncean tezaurizează valori spirituale, morale şi culturale care dau identitate respectivului tărâm de neam românesc ce dăinuie într-un spaţiu mărginit de munţii Carpaţi Răsăriteni şi râul Siret.

Satul vrâncean conţine o lume care îşi duce existenţa, aparent, în mod simplu. Şi totuşi viaţa oamenilor care locuiesc în cele 68 de comune şi peste 300 de sate ori cătune, îndepărtate în mare parte de tumultul zgomotos al oraşelor, este profundă în bogăţia valorilor românismului tocmai prin aparenta-i simplitate. Oamenii acestor locuri şi faptele care îi definesc construiesc tiparul identitar ce a dăinuit peste vremi şi care poartă pecetea unor trainice practici culturale, constituindu-se pentru cele trei zone ale judeţului (de munte, a podgoriilor şi de câmpie) în semne distinctive geografic ori din punct de vedere economic, dar şi prin arta tradiţională specifică, strâns legată de viaţa oamenilor care au creat-o.

Arta populară din localităţile, oglindind trecutul, tradiţia lui istorică şi condiţiile economice, sociale şi culturale, precum şi fantezia, sensibilitatea creatorului popular în realizarea unor produse originale şi inimitabile, păstrează şi continuă fondul străvechi tracic, care se exprimă prin multiple forme, susţin cercetătorii Muzeului de Etnografie din Focşani.

Condiţiile istorice, configurate şi de o situaţie geografică aparte, au conferit Vrancei caracterul de neconfundat cu alte locuri din ţară, manifestat în toate domeniile vieţii materiale şi spirituale. Populaţia de agricultori, viticultori, păstori din zonă a creat o artă în strânsă legătură cu modul ei de viaţă, de o diversitate, originalitate şi individualitate specifice, încorporate în adevărate monumente artistice ce se disting prin armonie, echilibru şi simplitate.

Vrancea posedă un număr mare de valori etnografice, de la cea mai simplă unealtă de lucru şi până la locuinţe şi instalaţii al tehnicii populare, totul "vorbind" privitorului despre capacitatea creatoare a locuitorilor acelor plaiuri, despre spiritul lor inventiv şi practic, dar şi despre simţul lor artistic ce aşteaptă şi iar aşteaptă să fie descoperit de călătorul însetat de cunoaştere şi frumos.

Întreaga creaţie artistică rurală vrânceană se manifestă în alcătuirea şi înfrumuseţarea locuinţelor, în cromatica ţesăturilor de casă şi portului popular, în ceramică, crestături în lemn, precum şi în modul în care sunt confecţionate obiectele de strictă necesitate din gospodărie. Toate poartă, spun specialiştii instituţiei amintite, pecetea tendinţei de stilizare abstractă, geometrică. Chiar atunci când e înfăţişată o floare, tendinţa de geometrizare este evidentă, fapt ce conduce la încorporarea ornamenticii vrâncene în aria vechii ornamentaţii europene, spre deosebire de ornamentica zoomorfă şi antropomorfă ce ţine de Orient şi care în ţara noastră a apărut abia în ultimele decenii.

"Ceramica, motivele cusăturilor şi alesăturilor de pe cămăşi şi fote, chimirele, obiectele lucrate în lemn, toate se mărginesc la o redare abstractă, geometrică a ornamentaţiei. Acest fond artistic geometric îşi trage obârşia de la traci şi este cel mai puternic, restul ornamentaţiei având un rol auxiliar", scria Ion Diaconu, cel mai important etnograf care s-a născut şi a studiat folclorul vrâncean.

Odată cu evoluţia istorică, şi creaţia populară vrânceană a suferit transformări, vădind împrumuturi de la alte zone etnografice învecinate, dar păstrând fondul tradiţional şi, drept urmare, caracterul de continuitate.

Emil Giurgea, în lucrarea "Plaiuri Vrâncene", menţiona că "puţine zone din România au păstrat atât de fidel bogata moştenire a generaţiilor trecute ca Vrancea".

Casa, biserica, şcoala, sufletul satelor vrâncene, constituie locuri primordiale în spaţiul cultural al acestui tărâm moldav. Satele vrâncene, care au dat culturii româneşti personalităţi al căror nume dăinuie peste timp, între care mitropolitul Varlaam al Moldovei, deputatul în Parlamentul Moldovei, Ion Roată, pictorul Gh.M. Tătărăscu, arhitectul Ion Mincu, părintele şcolii naţionale de arhitectura, scriitorul şi diplomatul Duiliu Zamfirescu, savantul Simion Mehedinţi, creator al şcolii româneşti de geografie, se disting prin arhitectura caselor, prin întemeierea spaţiului de locuire, prin amenajarea funcţională a gospodăriei, prin dispunerea acareturilor şi a celor trebuincioase existenţei ca fundament al trăirii, dar şi ca o oglindă a practicilor sale culturale
.
Pentru a avea o imagine de ansamblu, dar succintă, a artei populare vrâncene sunt necesare referiri la toate domeniile unde ea se manifestă puternic, în forme proprii.

"De la înţelegerea elementelor arhitecturale exterioare, de la stilistica construcţiei ajungem să descifrăm , pe axa istorică, tiparul fiinţării şi al schimbării mentalităţii prin diversificări tipologice şi stilistice", spunea despre construcţiile din satul vrâncean profesorul Ion Dumitrache.

În arhitectură, creaţia populară se caracterizează prin varietate şi proporţionalitate, ingeniozitate tehnică şi simplitate. Monumentele şi casele din lemn întâlnite în Vrancea reprezintă una dintre realizările de seamă ale locuitorilor acelor meleaguri, arhitectura populară a satelor vrâncene scoţând la iveală aspect deosebite ale acestei forme de artă.

Pornind de la realitatea istorică, potrivit căreia Vrancea este, prin excelenţă, o regiunea de răzeşi, aşezată multă vreme lăturalnic faţă de drumurile de comunicaţie importante şi care nu a avut contact decât foarte târziu cu "reşedinţele Domniei", conducerii ţării, rezultă că ele sunt creaţia nemijlocită, originală a locuitorilor satelor şi cătunelor răzeşi, fără influenţă din afară. Vrâncenii şi-au pus în operele lor arhitecturale o parte din sufletul lor, din experienţa vieţii şi muncii proprii. Trăind în regiuni acoperite de păduri şi-au construit din lemne case folosind tehnici variate, cu plan simplu, dar cu o mare varietate de motive geometrice. Unele sate mai păstrează şi astăzi, e drept parţial, dar încântând călătorul dornic de revelaţii născute din mintea omului, case tradiţionale, precum în localităţile Bârseşti, Negrileşti, Paltin, Nereju, Vizantea, Răcoasa şi, în parte, Soveja ori Nistoreşti.

În legătură cu lăcaşurile de cult, din lemn, părţi integrante ale arhitecturii populare, ridicate în majoritatea lor din iniţiativa şi contribuţia locuitorilor, de către meşteri locali de mare talent şi inventivitate, rămaşi în cele mai multe cazuri anonimi, specialiştii în domeniu afirmă că ele au însemnat în societatea retrasă în care şi-au dus traiul vrâncenii un important factor politic şi social al vieţii satelor vrâncene.

Bisericile şi mănăstirile din lemn, unele dintre ele dăinuind de peste şase secole, sunt lăcaşuri care păstrează tradiţiile ortodoxe ale locuitorilor acestui judeţ şi cultivă, de asemenea, sentimentul solidarităţii şi al respectului pentru generaţiile vârstnice, prin aşezămintele sociale ori culturale pe care le au sub oblăduire. Pe teritoriul Vrancei sunt 45 de asemenea monumente lăcaşe, biserici. Cele mai reprezentantive şi de inclus într-un viitor plan de promovare turistică sunt la Mănăstioara, Nistoreşti, Valea Sării, Prisaca, Rugineşti, Angheleşti, Muşunoaiele, Vtereşti, Herestrău, Buluc, recent introdusă pe lista monumentele intrate în patrimoniul naţional.

În datarea acestor monumente, ce depăşesc sfera religioasă ori casnică, cercetătorii au folosit documente, dar mai ales inscripţii de pe fronton ori pe "cheia de boltă". Caracteristicile acestor lăcaşe de cult din lemn sunt forma de navă, cu acoperiş înalt şi streaşină largă, amintind de monumentele de arhitectură moldoveneşti ridicate în vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Astfel sunt bisericile din lemn de la Rugineşti, Chiţcani, Moviliţa şi Câmpuri-Tei.

În secolul al XVII-lea este ridicată pe teritoriul judeţului, la Bordeşti, o construcţie religioasă în cel mai valoros stil al respectivului veac, cel brâncovenesc, cristalizat într-un edificiu având pridvor supralărgit, un naos cu două abside la nord şi sud şi una centrală, la est, în care este situat altarul. Sculptura din piatră, legată direct de monumentul arhitectonic este tratată realist, cu ornamente reliefate, motivele florale, între care şi viţa de vie, fiind înscrise pe coloane, iar chenarele încadrează golurile. Pictura aparţine celui mai renumit meşter al epocii, Pârvu Mutu, fiind realizată într-o manieră realistă, cu personaje care se mişcă liber şi fac gesturi cerute de situaţie.

În aceeaşi manieră sunt tratate şi o serie de monumente de arhitectură vrâncene, ctitorii ale breslelor ce s-au dezvoltat în zonă, cum ar fi Biserica săpunarilor, Biserica Jalaboi , a tăbăcarilor, bisericile dogarilor, lumânărarilor, cu arhitecturi şi pictură remarcabilă. De asemenea, apar şi o serie de construcţii civile cum ar hanurile din Odobeşti şi Adjud, imobile care rezistă şi astăzi cu alte destinaţii.

Monumentele construite de ţăranii vrânceni din lemn de stejar pe temelie de piatră păstrează tehnicile vechi şi în secolele XVII-XIX şi chiar XX, dar capătă către finalul perioadei menţionate proporţii mai mari. Bârnele sunt de dimensiuni deosebit de mari, fiind cioplite fie dintr-un singur trunchi, cum este cazul la Moviliţa şi Valea Sării, puse pe tălpi masive, ce se prelungesc dincolo de punctul de îmbinare. Bârnele din partea superioară, mai largi, îmbinate armonios "în dinţi" au rolul de a susţine consola acoperişului. Pereţii sunt tot din bârne, căptuşiţi cu scânduri în interior, uneori şi în exterior, pictura fiind executată direct pe lemn.

Nu doar bisericile din lemn, dar şi casele de locuit vrâncene sunt decorate, prin cioplire, cu motive tradiţionale cum ar fi rozete, funia, soarele, în cazul celor de la Angheleşti şi Rugineşti. Ornamentarea caselor constă în cioplirea stâlpilor de la prispă şi foişor, precum şi transformarea scândurii pentru "zăplazul" (gărduleţul) cerdacului şi al paziei, scândură ornamentală aşezată vertical la capătul din afară al căpriorilor unui acoperiş cu streaşină pentru a ascunde capetele acestora. Stâlpii locuinţelor rurale cu o vechime de 150-250 de ani sunt foarte frumoşi, monumentali chiar. Decoraţia bogată se individualizează la prispă şi pazie, unde traforarea plăcilor de lemn în diferite forme alcătuieşte o adevărată florărie estetică. Aspectul interior al locuinţei săteşti vrâncene oglindeşte starea socială a ţăranului. În general este sobru, format dintr-un mobilier simplu întregit de textile de o mare varietate, dar având o policromie caldă. Textilele de interior şi cusăturile sunt lucrate de femei în gospodăriile proprii şi cuprind scoarţe de perete sau păretare, cergi, procoviţe (pături), ştergare de perete, şerveţele de schimb, feţe de masă şi feţe de pernă.
Păretarul ori scoarţa de perete păstrează elementele ornamentale străvechi, aranjate pe întreaga suprafaţă a ţesăturii, are vîrstele late şi înguste alcătuind motive vizuale "îngropate" ori "alese".

Un ornament străvechi realizat în Ţara Vrancei este "pomul vieţii" dispus pe latul ţesăturii. Decoraţiile florale, avimorfe ori zoomorfe de dată mai recentă sunt realizate în colorit viu. Trăsătura caracteristică a scoarţelor vechi o constituie utilizarea lânei vopsite în culori vegetale, subliniind o cromatica caldă, odihnitoare. Ştergarele şi şerveţelele decorative sunt foarte răspândite în gospodăria vrâncenilor. Ele se aşează între păretare în şir continuu ori deasupra acestora sub formă de fluituri, împodobind pereţii interiori ai caselor. Decorul în ambele capete ale unor asemenea ţesături este geometric realizat din "lânici" ori arnici.

Cergile şi procoviţele se remarcă prin tonurile naturale din care sunt realizate în alb, gri, negru, maro, portocaliu. În afara cergilor simple de culoare albă ori gri, ornamentaţia constă în vârste ce alternează ca dimensiuni sau carouri.

Portul popular, folosit în prezent doar în zilele de sărbătoare rurală, este unul, în general, specific păstorilor. Predomină albul, restul culorilor îmbrăcăminţii fiind sobre, fapt ce oferă eleganţă şi distincţie portului popular vrâncean. Prin toate caracteristicile sale acesta are o deosebită valoare artistică. Piesele componente sunt împodobite cu măiestrie, dovedind şi o mare vechime prin croiala şi ornamentica păstrate cu fidelitate. Acest port, spun specialişti etnologi, este de origine geto-dacică, fapt reliefat dacă îl comparăm cu imaginile ce ni s-au păstrat pe metopele de la Columna lui Traian ori Monumentul de la Adamclisi. De asemenea, el este unitar, în linii generale, deşi prezintă unele variaţii după microzona din care face parte, Năruja, Nereju, Tulnici ori Bârseşti.

Costumul de femei, purtat în prezent doar în zilele de sărbătoare, constă dintr-o cămaşă bogat ornamentată în motive geometrice din arnici, fir şi tel, catrinţă în vîrste, adică linii pe o suprafaţă textilă, ori cu alesături, strânsă pe corp cu bete înguste. Femeile măritate poartă marame din borangic, cele tinere, ori din bumbac, cele mai în vârstă. Îmbrăcămintea femeii din Vrancea se deosebeşte, de altfel, după vârsta celei care o poartă. Bătrânele au un costum mai puţin ornamentat, atât cămaşa, cât şi catrinţa fiind mai simple, spre deosebire de femeile tinere care poartă la sărbătorile satului catrinţe realizate pe fond negru cu fir metalic şi lânică, iar cămaşa, deosebit de împodobită, păstrează ornamentaţia geometrică tradiţională.

Costumul de bărbat este mai simplu, compunându-se din iţari sau cioareci din stofă albă, strânşi creţi pe picior, din cămaşă albă din pânză de "casă" împodobită cu motive, de obicei geometrice, realizate din fir alb ori arnici. Vrâncenii îşi încing mijlocul şi acum, cu un brâu lat, în vârste de lână, iar deasupra poartă chimir din piele bătut cu ţinte. Pe cap au şi doar în zilele răcoroase căciulă din blană de miel. Odinioară atât femeile, cât şi bărbaţii purtau opinci din piele de porc cu nojiţe.

Un capitol distinct al artei populare vrâncene îl ocupă ceramica. Piesele lucrate mai demult erau realizate dintr-o pastă poroasă amestecată cu paie, iar, apoi, dintr-un material mai fin, curăţat de impurităţi, iar obiectele realizate se făceau cu o ornamentaţie bogată, aşa cum se prezintă vasele de tip Cucuteni. Ele erau şi mai sunt create şi în prezent la roată. În judeţul Vrancea centrul cel mai valoros în producerea ceramicii este Ireşti, olarii de acolo păstrând în forma vaselor tradiţia dacică. Unii bătrânii olari mai lucrează şi astăzi ceramica roşie şi neagră de obârşie dacică, aşa cum atestă descoperirile din siturile arheologice Poiana şi Bonţeşti. Dar, alături de ceramica tradiţională se mai lucrează şi ceramică smălţuită, care s-a adaptat transformărilor impuse de viaţă şi de gustul populaţiei vrâncene. Obiecte casnice din ceramică roşie şi neagră, dar şi din cea smălţuită se mai fac şi de către olarii din Garoafa. În târgurile săptămânale ori anuale din satele Vrancei, precum şi la manifestări folclorice din ţară, meşterii din judeţ îşi vând produsele care au o mare căutare pentru calităţile funcţionale şi artistice, dar şi în semn de preţuire a trăsăturilor tradiţionale locale.

Cea mai interesantă realizare artistică populară vrânceană este "fără îndoială", spun specialiştii în domeniu, arta crestatului în lemn. Pădurile întinse ce acoperă munţii Vrancei au furnizat dintotdeauna materia primă pentru construirea locuinţei, a mobilierului, a uneltelor şi obiectelor de uz casnic necesare traiului. Dacă unele obiecte au rămas numai cu rolul utilităţii pentru care au fost create, altele au căpătat, în schimb, plus de valoare prin măiestria şi gustul artistic al celui ce le-a dat formă.

"Crestarea lemnului în Vrancea a ajuns la o înaltă perfecţiune", iar creatorii populari "se întrec pe ei înşişi, dând lucrări deosebit de valoroase din punct de vedere artistic". În ornamentaţia sculptorilor rurali din judeţ sunt folosite, de obicei, motive geometrice, dar realizate într-o mare varietate de îmbinări. Apar, însă, şi motive figurative, cel mai adesea scene din viaţa ciobanilor. Crestarea obiectelor de uz casnic este realizată printr-o sculptură fină, de obicei din cuţit. Crestăturile în lemn se manifestă, în deplina lor variaţie şi frumuseţe, şi pe tiparele de caş, rotunde ori dreptunghiulare.

Un domeniu deosebit, prin tehnica folosită, este în Vrancea pirogravura, care se aplică, în special, pe cofe şi cofiţe, pe becliţe, casete de lemn. Această tehnică se practică mai ales în comunele Nereju şi Paltin. Ornamentaţia constă din motive geometrice ori florale simple, dar deosebit de atractive, prin repetiţii şi simetrii.

Costumele populare, obiectele de uz gospodăresc sau de mic mobilier, uneltele, covoarele, ţesăturile, broderiile ori dantelele, ştergarele sunt purtătoare de profunde semnificaţii culturale pentru privitorul şi vizitatorul acestor tărâmuri integrate profund în natura locului, care are astfel prilejul să compare ceea ce vede cu modelele comercializate astăzi, să înţeleagă mersul istoric al devenirii acestor locuri.

Întreaga artă a vrânceanului pare a rezida în realizarea unor ornamentaţii ce cuprind numeroase motive, între care rozete, dinţi de lup, funia, frunza căpşunei ori stejarului, creanga de brad. Vechile motive s-au păstrat şi în creaţia artiştilor populari vrânceni de astăzi, dar obiectele realizate au câştigat în bogăţie decorativă.

Creaţiile artistice rurale vrâncene, în întreaga lor gamă de realizări, oferă imaginea unei înalte arte populare, impresionând nu numai prin varietatea elementelor artistice şi diversitatea compoziţiilor, dar şi prin dezvăluirea atracţiei permanente pentru frumos a localnicilor. Ele vădesc un gust estetic şi plin de farmec, plin de rafinament, în care predomină sobrietatea, elemente pe care turistul le descoperă cu pasiunea căutătorului de inedit şi echilibru şi armonie. AGERPRES/(AS - autor: Cornel Cepariu, editor: Ştefan Gabrea)