Râmnicu Vâlcea, 13 aug /Agerpres/ - Judeţul Vâlcea este cunoscut pentru pelerinii din România drept Athosul românesc, pentru că aici, în Oltenia de sub munte, sunt nu mai puţin de 29 de mănăstiri, parte din ele de o valoare inestimabilă, recunoscute nu doar între hotare, de exemplu Horezu, ctitoria lui Brâncoveanu, fiind la loc de cinste pe lista UNESCO.
'Adăugând acestora şi mănăstirile şi schiturile care au devenit în timp biserici de mir, Vâlcea număra la un moment dat 60 de vetre monahale, fiind una din cele mai vechi eparhii, înfiinţată la 1503. Aici s-a tipărit carte, aici s-au clădit biblioteci, aici şi-a găsit un larg areal arhitectura şi pictura brâncovenească, patrimoniul cultural vâlcean deţinând exponente de marcă ale stilului brâncovenesc', spune Florin Epure, directorul Direcţiei pentru Cultură Vâlcea.
Aici se spune că 'este o adevărată grădină a ortodoxiei româneşti şi universale în care seminţele creştinismului ortodox, seminţele credinţei strămoşeşti încolţesc cu vigoare încă din zorii formării naţiei române', după cum spunea Vartolomeu Androni, stareţul mănăstirii Cozia.
Pe malul Oltului, la ieşirea din staţiunea Călimăneşti, dăinuie de la sfârşitul secolului al XIV-lea ctitoria lui Mircea cel Bătrân, Cozia. Armonios proporţionată, cu ornamentaţie bogată, a fost construită de meşteri autohtoni şi aduşi de pe valea Moravei, împodobită de pietrari georgieni şi pictată de maeştri ai frescei bizantine aduşi de la Constantinopol. La Cozia se află mormintele lui Mircea cel Bătrân şi al Teofanei, mama lui Mihai Viteazu. La Cozia a scris Grigore Alexandrescu celebra poezie "Umbra lui Mircea la Cozia". Mănăstirea se află chiar pe drumul principal care leagă Râmnicu Vâlcea de Sibiu.
Dar mai sus de Cozia, tot pe malul Oltului, pelerinii, după ce se opresc la Schitul de Subpiatră ('Cozia Veche') a cărui bisericuţă restaurată în 1995, are la temelie zidurile bisericii vechi din 1602, se pot ruga la Mănăstirea Cornet, construită în 1666 de vornicul Mareş Băjescu şi soţia sa Maria. Mănăstirea situată pe un piemont s-a aflat în pericol la finele veacului al XIX-lea, când s-a construit calea ferată spre Sibiu. În cele din urmă s-a decis construcţia unui tunel, astfel încât mănăstirea se află fix deasupra căii ferate.
În Călimăneşti regăsim Schitul Ostrov, biserica dintre ape, mănăstirea care a fost ridicată cu patru metri pentru a nu fi afectată de apele lacului de acumulare. Ostrovul este ctitorie domnească, ridicată de Neagoe Basarab şi Despina Doamna între anii 1521-1522.
Tot pe raza Călimăneştiului este şi mănăstirea Turnu, ridicată în 1676 de episcopul Râmnicului, Varlaam, care ulterior a fost mitropolitul Ţării Româneşti, ajutat de negustorul Ene din Piteşti. În incinta mănăstirii, pelerinii se pot ruga în micile chilii săpate în stâncă unde se rugau pe vremuri călugării sihaştrii.
Zestrea ecleziastică a Călimăneştiului mai include şi mănăstirea Stânişoara, situată la poalele masivului Cozia, atestată la 1747 şi refăcută de doi călugări de la Athos, Sava şi Teodosie. Deasupra mănăstirii se poate vedea cascada uriaşă pe care o face pârâul Păuşa în drumul lui îngust spre râul Olt, iar aproape de vărsare, pe malul lui, se află fostul Schit Păuşa, construit în 1654-1658, după câte se spune, de doamna Bălaşa, soţia lui Constantin Şerban.
Pe drumul spre Râmnicu Vâlcea, în comuna Muereasca, se află biserica 'blestemului', de fapt este vorba de Mănăstirea Frăsinei, singurul lăcaş de cult unde nu au acces femeile şi unde viaţa monahală se ghidează după principii extrem de severe, întocmai celor de la Athos. Datând de la începutul secolului al XVIII-lea, mănăstirea actuală este ctitoria Sfântului Calinic de la Cernica. A fost terminată în anul 1863, de atunci datând şi porunca Sfântului Calinic ca nicio parte femeiască să nu-i treacă hotarele.
Peste Olt, în Dăeşti, se află fostul schit Fedeleşoiu (azi biserică de mir), un ansamblu domnesc restaurat cu grijă în ultimii ani, iniţiat de domnitorul Ghigore Ghica şi finalizat de mitropolitul Varlaam în perioada de plin avânt al artei brâncoveneşti din Vâlcea.
Intrarea dinspre nord în Râmnicu Vâlcea este străjuită de fostul schit Cetăţuia, unde se spune că a fost ucis Radu de la Afumaţi, iar ieşirea spre sud, de mănăstirea Troianu, zidită între anii 1840-1842, de Hrisant, egumenul Mănăstirii Hurez. Aici au fost încartiruite trupele generalului Magheru în timpul Revoluţiei de la 1848, iar biserica nouă care străjuieşte dealul Troianului este copia Mănăstirii Cozia.
Pe drumul Olăneştiului, pelerinii pot opri să se reculeagă la Mănăstirea Sărăcineşti, lăcaş de cult aflat la confluenţa dintre râul Cheia şi Olăneşti. Ctitorie începută în 1688 pe moşia boierilor Sărăcineşti, mănăstirea deschide tărâmul sfânt al mănăstirilor aflate pe râul Cheia la poalele Munţilor Căpăţânii - Iezer, Pahomie, Bradu, Pătrunsa.
Mănăstirea Iezer este o mănăstire domnească atestată în vremea domnitorilor Radu cel Mare şi Neagoe Basarab şi refăcută mai întâi de domnitorul Mircea Ciobanu şi de doamna Chiajna în 1559, iar ulterior de Sfântul Antonie de la Iezer, a cărui chilie săpată în stâncă este adeseori căutată de pelerini.
Schitul Pahomie este ridicat în 1520 de călugărul Pahomie, care, potrivit scrierilor vremii, este banul Barbu Craiovescu, cel care a pus şi bazele aşezământului de la Bistriţa, fiind refăcut în 1684 de ieromonahul Pahomie (Iordache Pâşcoveanu) şi haiducul Sava.
La Olăneşti, în cătunul Gurguiata, într-un loc retras, ieromonahul Sava a înfiinţat Schitul Bradu în 1784, azi aici vieţuind o obşte de maici.
Mai sus de Schitul Pahomie, în mijlocul Parcului Naţional Buila-Vânturariţa, este aşezat Schitul Pătrunsa, construit în 1740 de episcopul Climent al Râmnicului în amintirea faptului că aici l-a născut mama sa, refugiată în munte din cauza unei invazii turceşti. Între anii 1950 şi 1960, mulţi partizani anticomunişti au găsit aici loc de refugiu şi de rugăciune.
Un loc de un farmec aparte este şi schitul Jgheaburi, ascuns în pădurile de fag de la Stoeneşti, la care se poate ajunge şi plecând din Cheia. Jgheaburi este o vatră monahală veche din secolul al XIV-lea, de care se îngrijeşte şi Matei Basarab în 1640.
Spre Băile Govora, se află una dintre cele mai vechi mănăstiri din Ţara Românească, Mănăstirea Govora, care după unii istorici ar fi anterioară dinastiei Basarabilor, iar între ctitorii ei îi regăsim pe Mircea cel Bătrân, Dan al II-lea, Vlad Dracul şi Radu cel Mare, care reface mănăstirea în 1496. Aici, Matei Basarab aduce o tiparniţă şi prima lucrare scrisă în limba română, Pravila de la Govora, va fi tipărită în 1640.
O altă mănăstire legendară de pe teritoriul judeţului Vâlcea este Mănăstirea Dintr-un Lemn. Ea datează de la mijlocul veacului al XVI-lea, când după tradiţie a fost ridicată aici o biserică din lemnul unui singur stejar. De altfel, în jurul micii biserici de lemn se află şi azi mai mulţi stejari seculari. Biserica de zid a fost construită de Preda Brâncoveanu, mare dregător în timpul domnitorului Matei Basarab.
Mai sus de acest lăcaş, tot pe raza comunei Frânceşti, se află o altă mănăstire vestită, Mănăstirea Surpatele, o mai veche ctitorie a boierilor Buzeşti, refăcută de Maria Brâncoveanu, soţia lui Constantin Brâncoveanu, o mănăstire care a devenit locul preferat pentru pelerinajele multor soţii de domnitori din Ţara Românească.
Pe drumul spre Horezu, pelerinii se pot opri în comuna Costeşti unde îşi duc veacurile două importante aşezări monahale, Bistriţa şi Arnota, precum şi fostele schituri construite de egumeni bistriţeni, Păpuşa, Peri, Grămeşti, '44 de izvoare'.
Bistriţa, datată în 1494, a fost construită de boierii Craioveşti. Aici, banul Barbu Craiovescu aduce din Constantinopol, în 1497, moaştele sfântului Grigorie Decapolitul. Mănăstirea Bistriţa a fost de la înfiinţarea sa un focar de cultură şi spiritualitate românească şi un vestit centru tipografic încă de la începutul secolului al XVI-lea. Aici a primit o aleasă educaţie domnitorul Neagoe Basarab şi tot aici a cunoscut-o pe prinţesa Miliţa Despina Brancovici, descendentă din puternicii despoţi sârbi, care îi devine soţie. Deasupra mănăstirii, în Peştera Sfântul Grigorie Decapolitul, se găsesc două biserici rupestre, una bine ascunsă în galeriile peşterii, la fel de veche ca şi mănăstirea căreia i-a servit drept tainiţă pentru odoarele de preţ în caz de invazii, iar cealaltă a fost construită în 1635 în 'Fereastra Peşterii', aflată la circa 30 de metri înălţime în Cheile Bistriţei, într-o sală spaţioasă în care se coboară pe o scară săpată în stâncă.
Ridicată sus pe munte se află necropola domnească Arnota, unde Matei Basarab a dorit să fie înmormântat după trecerea la cele veşnice. Mănăstirea a fost ridicată între anii 1633 - 1637. Rămăşiţele pământeşti ale domnitorului Matei Basarab ajung la Arnota, aşa cum i-a fost voia, dar abia după patru ani de la moartea sa.
Depresiunea de la poalele Căpăţânii se încheie cu perla coroanei, Mănăstirea Horezu, patrimoniu UNESCO, necropolă domnească, unde mormântul gol al ctitorului martir Constantin Brâncoveanu îşi aşteaptă osemintele. Printre mănăstirile monumente istorice care împodobesc pământul românesc, Mănăstirea Horezu împreună cu schiturile sale este considerată capodopera stilului brâncovenesc.
Brâncoveanu este şi ctitorul Mănăstirii Mamu din sudul judeţul Vâlcea ridicată la Lungeşti, în 1696, readusă de curând la viaţa călugărească şi tot în sudul judeţului, la Dobruşa, se află unul din cele mai vechi schituri din Ţara Românească, atestat documentar în 1510. Lângă schit s-a ridicat o casă nouă, iar în jur s-a plantat vie din soiuri alese, folosită pentru extragerea vinului liturgic.
Dar cu vechile mănăstiri monumente istorice nu s-au epuizat pentru pelerini toate vetrele monahale ale Vâlcii. După anul 2000 au apărut noi mănăstiri în judeţul Vâlcea. Amintim aici de Gruiul Lupului, Lacul Frumos, Obârşia Lotrului, Blănoiu, Boia, Mălaia.
Aşadar, harta monahală a judeţului Vâlcea se poate spune că seamănă spiritual cu harta Athosului. Mari domnitori, mari boieri au dorit să arate prin ctitoriile lor că acest tărâm a fost unul binecuvântat de Dumnezeu. AGERPRES/(AS - autor: Liviu Popescu, editor: Marius Frăţilă)