Tulcea, 28 mai /Agerpres/ - Paul Vasiliu este unul dintre ultimii marangozi din Tulcea. Bărcile lui din lemn au atras atenţia atât vedetelor autohtone, cât şi cunoscătorilor domeniului din străinătate.
În atelierul lui au intrat vedete autohtone, dar şi consilierul prinţului Charles de Wales. Împreună cu Ivan Patzaichin, a construit canotca, o bicicletă a apelor care-i aşteaptă pe turiştii Deltei Dunării ce vor să experimenteze natura în ritm lent, şi pune la punct acum lotca solară.

*** Miercuri, Paul Vasiliu a împlinit 56 de ani. Născut în Tulcea, căsătorit, absolvent al Institutului de Marină ''Mircea cel Bătrân'' din Constanţa, el este în prezent directorul societăţii Geneza SRL şi unul dintre puţinii constructori de bărci din lemn din judeţul Tulcea, un meşteşug aproape pierdut.

AGERPRES: Unde v-aţi născut?
Paul Vasiliu: Într-o lotcă. De mic copil, când încă nu puteam ţine ambele rame, trăgeam în barcă cu tatăl meu. El m-a aşezat acolo şi m-a pus să trag la rame. Într-o barcă de lemn s-a format ambiţia mea şi poate că acolo m-am născut. Eram cu tatăl meu într-o barcă cu 14 crivace, trăgând la rame, pe Dunăre, în paralel cu doi bărbaţi aflaţi într-o barcă de 12 crivace, şi mi-am dorit şi am şi reuşit să ţin ritmul cu ei. Atunci am descoperit ambiţia, iar acum pot spune că poţi depăşi anumite limite fizice cu mintea.

AGERPRES: Dacă aţi rămas în domeniu, înseamnă că n-aţi avut niciodată întâmplări nefericite pe apă?
Paul Vasiliu: Fericite, nefericite. Poate doar întâmplări. Ştiu că am fost ca Nică al lui Creangă. Odată, am luat cheile de acasă şi am plecat cu barca. Era primăvară, apele erau mari, curenţii Dunării erau foarte puternici şi am ajuns foarte repede de la Tulcea până la canalul 35, unde apa urla din cauza curentului. Când am vrut să mă întorc acasă, am înţeles ce înseamnă să conduci o navă. Trăgeam pe lângă mal de două ori din rame şi barca stătea pe loc. Abia a treia oară înaintam puţin. Părinţii nu au ştiut niciodată păţania asta. După ce am terminat facultatea, 14 ani am navigat şi au mai fost întâmplări.

AGERPRES: Întoarceţi-vă, vă rog, la adolescenţă! Bănuiesc că şi în acea perioadă a vieţii aţi avut 'întâlniri' care v-au îndrumat pe calea apei...
Paul Vasiliu: Când eram mic am citit multe cărţi despre lupta pentru supremaţia pe apă, despre piraţi, descoperiri geografice şi am observat că toţi oamenii aceia, cu o tenacitate ieşită din comun, nu erau simpli şi au devenit un model pentru mine. Să pleci în necunoscut cu o corabie şi echipaje formate seara târziu, în taverne, să ţii în mână trei echipaje formate din oameni necunoscuţi, să faci înconjurul lumii în trei ani, să călătoreşti doar cu puterea vântului nu e imposibil şi nici simplu. Nava lui Nelson, tacticile folosite de armate sau de piraţi în timpul luptelor au fost de asemenea punte de referinţă pentru adolescenţa mea.

AGERPRES: Şi n-aţi renunţat la apă nici după facultate.
Paul Vasiliu: În studenţie, am învăţat despre construcţia navelor şi deja încolţise în mine ideea că îmi voi construi un velier. Şi atunci tot efortul meu a fost să citesc cât mai mult, să învăţ ca să pot construi o navă. Totul s-a întâmplat cu paşi mărunţi. Am scris de mână şi am desenat de mână, am stat prin săli de lectură nopţi întregi, căutând în reviste de specialitate şi găsind tot ce aveam nevoie. Pe vremea aceea, erau cărţi scrise şi la noi, în România, şi era o mişcare a oamenilor care doreau să navigheze. Tot timpul am fost în acest anturaj şi-mi doream o barcă. Până în anul 1989, toată lumea dorea să-şi construiască o barcă din lemn, dar după 1989 puţini şi-au mai construit una.

AGERPRES: Poate din cauza faptului că este considerată demodată...
Paul Vasiliu: Sau poate că nu mai ştim să apreciem lucrurile cu adevărat importante, cele făcute cu atenţie şi grijă pentru detalii. Pentru a construi o barcă, trebuie să-ţi alegi materialul din pădure, iar dubarii interbelici o făceau singuri şi construiau coastele bărcii după curbura naturală a stejarului. Vă daţi seama în cât timp se construia atunci o barcă? Dar totuşi dubarul trăia din meseria lui. Zilele trecute mergeam prin Tulcea şi mă uitam la casele vechi cu lemnăria toată în înflorituri. Cele mai înstărite au şi basoreliefuri. La niciuna dintre casele moderne nu veţi vedea aşa ceva. Eu, acum, dacă realizez zece bărci, nu pot să trăiesc, dar atunci meşteşugarii construiau o casă şi reuşeau să trăiască o viaţă. Dacă cei din renascentism ar fi trăit în ritmul nostru, nu ştiu dacă mai făceau vreo operă de artă.

AGERPRES: Şi când aţi construit prima barcă pe care aţi şi condus-o?
Paul Vasiliu: Am început în anul 1986, atunci când, după explozia de la Cernobîl, nu se mai găsea lapte pe piaţă. Aveam un furnizor peste Dunăre, la Tudor Vladimirescu şi mergeam zilnic, în fiecare dimineaţă, înainte de serviciu, să aduc lapte pentru fiul meu. Într-o zi am găsit barca spartă şi doar o singură ramă. Am reparat repede barca şi am traversat Dunărea cu o singură ramă, apoi am construit prima mea pereche de rame. Cu o tehnologie primitivă, fără să fiu îndrumat de cineva, le-am dat forma pe care am dorit-o şi au fost la fel de grele. Din anul 1992 fac lotci. În anul 1999, am deschis acest atelier. La început aveam marangozi angajaţi şi construiam lotci. La lotcă nu ai ce să proiectezi. Ea are forma ei şi nimeni nu o poate modifica decât în părţi şi în proporţii neesenţiale. În anul 2003, atunci când ni s-a cerut autorizarea atelierelor de bărci, am aflat că în oraş sunt doar trei asemenea unităţi, din care una a mea.

AGERPRES: Cum a fost prima întâlnire cu Ivan Patzaichin?
Paul Vasiliu: Primul lucru de care m-au întrebat Ivan Patzaichin şi Teodor Frolu a fost dacă nu vreau să plec în străinătate. După ce le-am spus că nu, mi-au prezentat proiectul pentru o barcă bicicletă a apei mai sofisticată. Au refuzat primul proiect pentru actuală canotcă, mai uşoară, fără riscuri de a se răsturna şi cu o viteză şi o guvernare pe placul lui Ivan Patzaichin.

AGERPRES: Ce înseamnă lotca pentru dumneavoastră?
Paul Vasiliu: Centrul existenţei localnicilor din Delta Dunării. Cei înstăriţi aveau căruţă odată, dar lotcă aveau toţi. Este un produs care şi-a probat utilitatea în sute de ani. Este un mijloc de existenţă, dar şi unul de transport incomparabil cu barca din fibră de sticlă, la modă acum. Cu lotca, în anul 2003, am transportat 40 de stupi pe Razelm. În Deltă, lemnele şi stuful nu pot fi transportate cu o barcă din fibră de sticlă. Nu mai vorbim de 40 de stupi. Lotca a redus distanţa dintre localităţi, i-a ajutat pe oamenii din Deltă să fie activi şi sănătoşi, punându-şi amprenta asupra lor. Italienii au o barcă din lemn asemănătoare cu a noastră - ''gozzo'', care a rămas în istorie, dar care nu se mai construieşte. Sunt locuri şi evenimente unde este promovată, aşa cum face şi Ivan Patzaichin cu canotca.

AGERPRES: Dar apa?
Paul Vasiliu: Viaţă, mai întâi de toate, pentru că fără apă nu ar exista fiinţă. Creierul unui om conţine 90% apă, aşa că nici inteligenţă poate că nu ar exista fără apă. AGERPRES/(A, AS - autor: Luisiana Bîgea, editor: Georgiana Tănăsescu)