Zalău, 8 apr /Agerpres/ - Inventator al colectorului de polen, dispozitiv studiat azi în manualele de apicultură, cu numeroase participări la congrese şi întâlniri internaţionale de profil, Iosif Oros, cel mai experimentat apicultor din Sălaj şi probabil unul dintre cei mai buni din ţară, şi-a dedicat viaţa unui domeniu dificil şi pretenţios, cu o pasiune ridicată uneori la nivel de artă.
Ca răsplată, apicultura i-a oferit în schimb tot ceea ce şi-ar fi putut dori, atât din punct de vedere material, cât şi în ceea ce priveşte uneori simpla bucurie de a lucra alături de cele mai harnice şi organizate vieţuitoare ale planetei - albinele.
Faguri asemenea unor felii de mămăligă aurie stau frumos aliniaţi în coşul de paie. Ignorând sutele de albine, mâinile pricepute ale bătrânului apicultor apucă cu grijă unul din faguri, încercând să-l desprindă de pe coş.
"Ah, asta chiar m-a înţepat", spune acesta, făcând o uşoară grimasă în timp ce îndepărtează albina ce l-a înţepat pe una dintre mâini.
După mai bine de patru decenii de muncă printre albine, emoţiile şi frica de înţepături nu-şi mai au rostul, la fel cum nu-şi mai are rostul nici plasa de protecţie a feţei, prinsă de pălărie. Vârsta îşi pune amprenta asupra acuităţii vizuale, aşa că oricum e mai bine fără plasă, mai ales când e vorba de o lucrare "de fineţe", cum este mutarea stupului din coşul tradiţional în care a iernat într-o ladă de lemn.
"Ce facem acum este să mutăm stupul dintr-o parte în cealaltă, îl transvazăm din coş într-o mică ladă, pentru că vreau să-l folosesc la înmulţire, pentru creşterea de mătci", spune Iosif Oros.
Motivele mutării sunt cel puţin două. Coşul tradiţional a consumat patru kilograme de miere ca hrană pentru albine în iarna recent încheiată, iar stupul consumă 10 kilograme. Pe de altă parte, păstrarea unei tradiţii a apiculturii, prin folosirea pentru iernatul albinelor a coşurilor conice sau a "buduroielor", cum li se mai spune în limbaj popular, este un alt argument puternic. Încetul cu încetul, fagurii decupaţi dreptunghiular se aşază cuminţi în micile rame de lemn, sub atenta îndrumare a apicultorului.
Albinele sunt şi ele mutate, mai întâi cu ajutorul unei pene ce mângâie fagurii, iar mai apoi prin răsturnarea coşului, cu o deosebită grijă, pentru ca niciuna dintre micile zburătoare să nu aibă de suferit. Lumina caldă a apusului unui frumoase zile de început de aprilie se revarsă peste stupi, asemenea mierii catifelate ce se scurge din faguri printre degetele bătrânului apicultor.
De albine, Iosif Oros s-a ocupat încă de la o vârstă fragedă. "La cinci ani m-au pus ai mei pe mine şi pe fratele meu să prindem trântori", îşi aminteşte acesta, la vârsta 13 ani apucându-se efectiv de lucrul în domeniul apiculturii. Vreme de 28 de ani şi jumătate a lucrat la Asociaţia Crescătorilor de Albine (ACA) Sălaj, de unde s-a şi pensionat. Altfel spus, o viaţă dedicată apiculturii, meserie pe care a făcut-o cu pasiune şi o va sluji în continuare, atât cât sănătatea îi va permite.
"Eu cred că în niciun alt domeniu nu mă puteam realiza financiar sau să văd lumea aşa cum a fost în cazul apiculturii. Dar asta înseamnă în primul rând să fii sluga stupinei. Dacă nu munceşti şi nu slujeşti stupina cu adevărat nu ai nicio şansă. Iar la un apicultor cel mai mare dar lăsat de Dumnezeu este să fure de la natură cu albinele, nu din buzunarul oamenilor. Adică să ştii să-şi duci stupina acolo unde ai o şansă să exploatezi prin diversificare tot ce produce stupul. M-am diferenţiat faţă de alţii pentru că tot timpul am făcut diversificarea producţiei, în funcţie de cerinţe. Când au fost anii că trebuia să facem lăptişor de matcă, 10 ani la rând am făcut lăptişor de matcă, apoi a venit apilarnilul. Dacă în 1990-1991 s-a cerut venin, am făcut venin. Un apicultor trebuie să le ştie pe toate, pentru că trebuie să ştie să exploateze fiecare produs apicol. În prima parte albina face lăptişor de matcă, până la a 12-a zi, după aceea face ceară, până la a 18-a. De la a 21 zi se duce la cules, adună polen, face miere, venin", explică Iosif Oros.
De o modestie rară, apicultorul sălăjean se lasă greu convins să îşi prezinte invenţia care îi poartă numele, prezentă astăzi în toate manualele importante de specialitate: colectorul de polen sălăjean tip Oros.
"Colectorul de polen este un angrenaj compus dintr-o placă activă, un grătar, un sertăraş şi un cimitir pentru albine moarte, pentru că cel mai important este să poţi elimina albinele moarte din spatele plăcii şi mai ales a trântorilor în plină vară. Iarna se foloseşte ca protecţie pentru vânturi, pentru şoareci", îl prezintă succint inventatorul său, însă o simplă căutare pe internet scoate la iveală adevărata importanţă a dispozitivului.
"Proiectat de către Oros Iosif, este unul dintre cele mai folosite colectoare de polen din România, în special în zona Transilvaniei - Sălaj, Satu Mare, Bihor, Arad, Hunedoara etc. (...) Echipat cu placă activă tip Sălaj - Oros, confecţionată din polietilenă, poziţionată în plan vertical, colectorul este dotat cu grătar din polietilenă cu două rânduri de fante, prin care polenul cade cu uşurinţă în sertarul colector. Este prevăzut cu acoperiş de tablă zincată, montat pe un sistem de balamale care să permită, la nevoie, scoaterea sau repunerea plăcii active. Este prevăzut cu sistem picurător lateral, pentru a preîntâmpina scurgerile accidentale ale apei. Lateral, în două orificii de 11 milimetri sunt montate tuburi de polietilenă cu tăietura în secţiune diagonală, care permit ieşirea trântorilor, fără ca aceştia să mai poată intra în stup", scrie site-ul www.apiroua.ro.
Pasiunea lui Iosif Oros pentru această îndeletnicire s-a tradus, de-a lungul timpului, prin participarea la numeroase congrese şi manifestări de profil interne, dar mai ales internaţionale, prilej cu care acesta a învăţat numeroase lucruri şi a avut prilejul să-şi prezinte munca, impresionând adeseori.
"Când am fost la Târgul de la Nurnberg, în 2003, am avut cea mai faină expoziţie de sorturi de polen. Şi a venit un comisar european pe probleme de agricultură, era o doamnă, şi când a văzut diversitate de culori m-a întrebat cum am vopsit polenul în România. Ar trebui să veniţi să vedeţi diversitatea florei virgine de la noi, i-am spus atunci", şi-a amintit el.
Apreciind la adevărata sa valoare acest produs apicol, în special prin prisma bolilor pe care le tratează, Oros este probabil unicul apicultor din ţară care colectează circa 50 de sorturi de polen. Printre aceste se numără: polen de păducel - recomandat în patologia cardiovasculară, iarbă neagră sau negruş - pentru prostată, salcie - cel mai căutat polen pentru sistemul imunitar, sunătoare - pentru cancere sau salcâm - cel mai puternic calmant al tubului digestiv.
"Polenul are o putere tămăduitoare foarte vastă, pentru tot ce înseamnă patologie. Doza zilnică recomandată unui bolnav este de 30 de grame de polen pe zi, iar 100 de grame îi asigură tot ce înseamnă hrană zilnică. Sunt oameni care au trăit şi un an consumând doar polen şi bând lichide. Avem proteine absorbabile, avem glucide, avem lipide - toate, toate le conţine polenul, inclusiv toate vitaminele, toţi aminoacizii. Este singurul aliment perfect al naturii. Nu există un alt aliment să fie atât de bogat în toate. De exemplu, una dintre marile deficienţe ale organismului este cea de minerale. Polenul le conţine pe toate. Coaja care învăluie grăunciorul de polen, formată din trei straturi, conţine toate mineralele de care are nevoie organismului şi toate cele 37 de vitamine necesare. Eu spun atât: oamenii care consumă polen se simt altfel. Polenul se consumă doar proaspăt şi se ţine numai în congelator. Prin uscare el pierde între 50 şi 90% din valoare lui", afirmă apicultorul.
Despre apicultura din zilele noastre Iosif Oros nu are tocmai cuvinte de laudă, deoarece mulţi crescători de albine aleg să hrănească micile vieţuitoare cu apiinvert, un sirop obţinut pe cale chimică din cereale. Mierea făcută de albine din apiinvert nu are, în opinia apicultorului, nicio legătură cu mierea produsă din florile plantelor. Acesta recomandă atenţie şi în ceea ce priveşte păstrarea mierii de albine.
"Nectarul adevărat înseamnă doar ceea ce aduce albina de pe floare şi nicidecum din hrănitorul apicultorului. Acum nu se mai poate face apicultură fără să faci hrăniri de necesitate, adică completarea rezervelor de hrană, pentru că nu mai permite flora meliferă acest lucru. Dar trebuie să te ştii opri cu cel puţin 10-14 zile înainte de începerea culesului. Iar dacă peste vară apar goluri de cules hrăneşti stupina cu miere. Nicidecum nu dau apiinvert pentru că este contraindicat în conceptul meu. Nu este o hrană sănătoasă pentru albine. Pentru om această hrană este de două ori mai dulce decât mierea. (...) Temperatura cea mai adecvată pentru păstrarea mierii este 5-10 grade Celsius, într-o încăpere uscată şi aerisită. Încălzirea mierii până la 37 de grade Celsius duce la pierderea substanţelor volatile antimicrobiene. La 45 de grade Celsius se distruge invertaza, cea mai importantă enzimă din miere, iar până la 50 de grade se distruge diastaza, enzimă care îndeplineşte rolul de catalizator în reacţiile biochimice din organism. Supusă luminii solare îşi micşorează şi însuşirile terapeutice", avertizează acesta.
O adevărată enciclopedie apicolă, Oros păstrează cu sfinţenie regulile de bază ale unei producţii de miere, polen sau lăptişor de marcă sută la sută naturale, principii care au făcut ca renumele său să depăşească de mult graniţele judeţului şi chiar ale ţării.
"De la Iosif Oros am învăţat că nu e bine ca mierea să fie expusă la lumină şi am ajuns astfel să concepem cutiile de carton ca şi ambalaje pentru borcanele cu miere. Este, din câte ştiu, printre puţinii care colectează şi au varietate atât de mare de sorturi de polen. Am fost odată împreună la un târg apicol, la Bucureşti, şi am avut ocazia să văd că la standul lui era coadă, în vreme ce la un vecin, un mare procesator de miere din ţară, nu era aproape nimeni, deşi avea o prezentare deosebită a standului şi chiar animatoare îmbrăcate în albinuţe", afirmă Alin Prunean, un apicultor ce a înfiinţat în Sălaj prima întreprindere socială în care se ambalează miere de pe Valea Barcăului şi alte produse apicole.
În special graţie fondurilor europene, apicultura românească a devenit astăzi un domeniu căruia i se potriveşte proverbul "mulţi veniţi, puţini aleşi". Mulţi practică apicultura, dar puţini dintre ei vor ieşi la pensie cu această meserie. Mulţi au stupi, dar puţini vor avea numele trecut în cărţile de profil, pentru o parte componentă a acestora. Unul dintre ei este Iosif Oros. Unul dintre cei "aleşi". AGERPRES/(A - autor: Sebastian Olaru, editor: Georgiana Tănăsescu)