Washington, 2 nov /Agerpres/ - Soarele este cel mai mare şi mai masiv obiect din sistemul solar însă, prin comparaţie cu celelalte sute de miliarde de stele din Calea Lactee, Soarele este un obiect cosmic de clasă medie, care nu se remarcă prin nimic special. În acest material Space.com prezintă informaţiile pe care ştiinţa modernă le deţine despre astrul pe orbita căruia se află planeta noastră.

Rază, diametru şi circumferinţă

Soarele este aproape o sferă perfectă, fiind singurul obiect din sistemul solar cu această caracteristică. Diametrul său ecuatorial diferă de cel polar cu doar 10 kilometri (!). Raza Soarelui este de 696.000 de kilometri, iar diametrul de 1,392 milioane de kilometri. Conform oamenilor de ştiinţă, este nevoie de 109 planete Pământ pentru a acoperi complet discul solar. Circumferinţa Soarelui este de aproximativ 4.366.813 kilometri.

Chiar dacă este, de departe, cel mai mare obiect din sistemul solar, Soarele este doar o stea de dimensiuni medii prin comparaţie cu alte stele. Spre exemplu steaua Betelgeuse, o gigantă roşie, este de aproximativ 700 de ori mai mare decât Soarele şi de 14.000 de ori mai strălucitoare.

"Am descoperit stele care au diametrul de 100 de ori mai mare decât Soarele. Astfel de stele sunt cu adevărat enorme. Dar am descoperit stele care reprezintă doar 1/10 din dimensiunea Soarelui", după cum menţionează NASA pe site-ul SpacePlace.

Conform specialistului NASA C. Alex Young, dacă Soarele ar fi gol pe dinăuntru, ar fi nevoie de aproximativ 1 milion de planete Pământ pentru a umple acest volum.

Deşi este cea mai apropiată stea de Pământ şi, implicit, cea mai observată şi studiată dintre stele, dimensiunile sale exacte nu sunt cunoscute, existând posibilitatea ca Soarele să fie mai mare decât ne aşteptăm. Xavier Jubier, specialist în eclipse solare, a produs o serie de simulări detaliate ale eclipselor de Soare şi de Lună pentru a determina cu precizie unde va cădea umbra Lunii în timpul eclipselor solare. Atunci când a dorit să verifice rezultatele obţinute în simulări cu cele obţinute în timpul eclipselor propriu-zise, el a ajuns la concluzia că raza discului solar ar putea fi mai mare cu câteva sute de kilometri decât am crezut.

Nici chiar misiuni ştiinţifice moderne, aşa cum este misiunea Solar Dynamics Observatory (SDO), aparţinând NASA, sau măsurătorile realizate în timpul tranzitului planetelor interioare prin faţa discului solar nu asigură o măsurătoare suficient de exactă a razei acestei stele.

"Este mai greu decât vă imaginaţi să stabilim cu exactitate cât de mare este Soarele - echipamentele SDO nu dispun de suficientă precizie pentru această măsurătoare", a precizat cercetătorul NASA Ernie Wright pentru Space.com. "În mod similar, în timpul tranzitului planetelor Mercur şi Venus (prin faţa discului solar) nu am reuşit să obţinem măsurători pe atât de precise pe cât ne-am fi dorit", a adăugat el.

Conform lui Wright, diferite studii, care au apelat la o varietate de metode de măsurare, au obţinut rezultate care diferă cu până la 1.500 de kilometri, o marjă de eroare care nu-i satisface pe oamenii de ştiinţă.

Soarele este sistemul solar

Volumul Soarelui este de 1,4 x 10 la puterea 27 metri cubi. Ar fi nevoie de aproximativ 1,3 milioane de planete Pământ pentru a umple acest volum. Masa Soarelui este de 1,989 x 10 la puterea 30 kilograme, adică de aproximativ 333.000 de mase terestre. Astfel, se poate spune că Soarele este sistemul solar (!), atât timp cât nu mai puţin de 99,8% din masa întregului sistem solar este reprezentată de Soare. Toate cele opt planete, cu tot cu sateliţii lor, planetele pitice, asteroizii şi cometele din Centura de Asteroizi şi din Centura lui Kuiper nu reprezintă decât 0,2% din materia sistemului solar. În acest context, astronomilor Imke de Pater şi Jack J. Lissauer, autorii unui manual de Ştiinţe Planetare, le place să susţină că sistemul solar este format din "Soare şi ceva mărunţiş".

Greutatea Soarelui nu este însă constantă. De-a lungul timpului, vântul solar transportă particule, şi implicit masă, spre exteriorul sistemului solar, iar Soarele se află astfel la o perpetuă "cură de slăbire". Conform astronomului Phil Plait, Soarele pierde în medie 1,5 milioane de tone de materie în fiecare secundă prin vântul solar.

Între timp, în interiorul stelei, masa este transformată în energie. Centrala de fuziune nucleară a Soarelui transformă peste 4 milioane de tone de materie solară în energie în fiecare secundă. În total, conform estimărilor lui Plait, Soarele a pierdut în total 10 la puterea 24 tone de materie în cei 4,5 miliarde de ani de existenţă - adică de peste 100 de ori masa Pământului. Deşi pare foarte mult, această cantitate nu reprezintă decât aproximativ 0,05% din masa totală a Soarelui.

O pitică galbenă

Soarele este clasificat drept o stea din clasa G, sau o pitică galbenă. De fapt, Soarele - la fel ca şi alte stele din clasa G - este alb, dar apare galben prin filtrul atmosferei terestre.

În general, stelele îşi măresc volumul pe măsură ce îmbătrânesc. Peste aproximativ 5 miliarde de ani, oamenii de ştiinţă sunt de părere că Soarele îşi va epuiza rezerva de hidrogen pe care îl foloseşte drept combustibil în reacţiile de fuziune nucleară. Drept urmare va începe să se umfle, transformându-se într-o gigantă roşie şi va înghiţi pur şi simplu planetele interioare, Mercur, Venus şi Pământul. Pentru o perioadă de timp, Soarele va începe fuziunea heliului (rezultat din fuziunea hidrogenului) şi va produce carbon care se va combina cu restul de heliu rămas şi va produce oxigen. Aceste elemente chimice mai grele se vor aduna în centrul Soarelui, iar condiţiile de temperatură şi presiune necesare pentru producerea reacţiilor de fuziune nucleară vor deveni din ce în ce mai greu de atins. Astfel, reactorul de fuziune nucleară se opreşte, iar Soarele îşi expulzează straturile exterioare formând o nebuloasă planetară. În urma Soarelui va rămâne un nucleu mort, compus preponderent din carbon şi oxigen - steaua noastră se va transforma într-o pitică albă foarte densă şi fierbinte, care va avea dimensiunea aproximativă a Pământului.

Deşi Soarele este o stea comună, banală, din multe puncte de vedere, are totuşi o calitate care îl individualizează faţă de majoritatea stelelor: este o stea singuratică. Majoritatea stelelor au câte o stea companion, formându-se în sisteme binare, dar sunt şi stele formate în sisteme de câte trei sau chiar patru aştri. Oamenii de ştiinţă nu sunt însă siguri dacă Soarele a fost mereu singur. Este posibil ca steaua sa companion să se fi aprins la o distanţă foarte mare, de 17 ori mai îndepărtată de Soare decât planeta Neptun, condiţii în care s-a desprins din sistemul nostru solar la puţin timp după ce s-a format şi rătăceşte singură prin spaţiu.

"Ideea este că multe stele se formează în sisteme binare, însă cât de multe nu ştim", susţine Sarah Sadavoy, cercetător NASA de la Smithsonian Astrophysical Observatory. "Pornind de la cele mai simple modele (de simulări computerizate), am putea susţine că aproape toate stelele se formează în sisteme binare", a adăugat ea.AGERPRES/(AS - autor: Codruţ Bălu, editor: Florin Ştefan)