COD GALBEN: 15-06-2025 Intre 05:45 si 08:00 se va semnala Ceață ce determină vizibilitate redusă, local sub 200 m și izolat sub 50 m. in Județul Suceava; COD GALBEN: 15-06-2025 Intre 05:45 si 08:00 se va semnala Ceață ce determină vizibilitate redusă, local sub 200 m și izolat sub 50 m. in Zona depresionară a județului Covasna , respectiv zona localităților, Zona depresionară a județului Braşov , respectiv zona localităților, Județul Braşov, Zona depresionară a județului Harghita , respectiv zona localităților;
Washington, 1 iun /Agerpres/ - În cursul sezonului de escaladări pe Everest, deschis în luna aprilie, s-au înregistrat deja patru decese confirmate, iar alţi doi alpinişti sunt daţi dispăruţi, şansele de a fi găsiţi scăzând pe zi ce trece. Un şerpaş a murit în timp ce găsea un traseu spre vârf, iar trei alpinişti au murit din cauza unui ucigaş nevăzut, boala de altitudine, conform unui material publicat de Live Science.
În anul 2014 expediţiile spre vârful Everest au fost oprite complet după moartea a 16 şerpaşi nepalezi într-o avalanşă şi a protestelor privind condiţiile de muncă ale acestora. Apoi, în aprilie 2015, un seism cu magnitudinea de 7,8 grade urmat de o avalanşă a produs aproape 8.500 de victime în Nepal şi respectiv 19 victime la Tabăra de Bază de pe muntele Everest, determinând închiderea completă a sezonului de escaladări pe Everest. Decizia a fost luată de autorităţile chineze, pentru partea tibetană a masivului, şi respectiv de conducătorii echipelor de ascensiune, de pe partea nepaleză.
Dar de ce este muntele Everest un loc atât de periculos? Pe lângă capriciile naturii şi terenul dificil de escaladat, pe lângă frigul extrem şi vântul foarte puternic, altitudinea este poate cel mai periculos inamic al celor care se aventurează într-o astfel de escaladă.
Cu altitudinea de 8.848 de metri, vârful Everest este cel mai înalt punct de pe glob. Everestul nu este însă şi cel mai înalt munte. Conform Guiness World record, acest titlu îi revine masivului vulcanic Mauna Kea din Hawaii, care măsoară 10.205 metri de la baza sa subacvatică până la vârf, cea mai mare parte a acestui munte aflându-se sub valuri.
Boala de altitudinea sau "răul de munte" poate începe să se manifeste de la înălţimea de 2.400 de metri. Simptomele includ ameţeli, dureri de cap, greaţă şi stare accentuată de oboseală. Dacă o persoană rămâne sub altitudinea de 3.600 de metri, atunci este puţin probabil să resimtă simptomele mai grave ale acestei boli, simptome care pot duce la greutate de deplasare, dispnee crescută (greutate în respiraţie), eliminarea unei spume roz prin tuse, confuzie şi chiar pierderea cunoştinţei, conform U.K. National Health Service (NHS).
Insuficienţa oxigenului este principala cauză a răului de munte. Presiunea atmosferică scade la altitudini mari, ceea ce permite moleculelor de oxigen să se răspândească, conform Dr.-ului Eric Weiss, profesor în medicina de urgenţă la Şcoala de Medicină din cadrul Universităţii Stanford şi fondator şi fost director al organizaţiei Stanford Wilderness Medicine Fellowship.
În tabăra de bază de pe Everest, de pe gheţarul Khumbu, aflată la altitudinea de 5.400 de metri, nivelul oxigenului din aer este la aproximativ 50% faţă de nivelul mării. Pe vârful Everest, la altitudinea de aproape 8.850 de metri, aerul conţine o treime din oxigenul pe care-l conţine la nivelul mării. "Această reducere accentuată a presiunii atmosferice şi a nivelului de oxigen din aer are efecte grave asupra creierului şi întregului organism", potrivit lui Weiss.
Dacă cineva resimte simptomele uşoare ale bolii de altitudine în timpul unei escalade, trebuie să se oprească din urcare pentru un interval de timp de 24 - 48 de ore, până la dispariţia simptomelor, conform NHS. Dacă simptomele nu dispar sau dacă se agravează în acest interval de timp, NHS îi sfătuieşte pe alpinişti să coboare cel puţin 500 de metri. Cazurile grave de rău de munte reprezintă urgenţe medicale şi necesită coborârea imediată până la o altitudine tolerată mai uşor de organism şi asistenţă medicală de urgenţă.
Boala de altitudine poate duce la formarea de edeme pulmonare sau cerebrale - acumulări de lichid în plămâni sau creier. Aceste acumulări se produc de multe ori simultan şi reprezintă modul în care organismul încearcă să aducă mai mult oxigen către aceste două organe vitale, explică Weiss. Iar cum vasele de sânge şi capilarele sunt poroase, această încercare de a suplimenta aportul de oxigen prin creşterea volumului de sânge dirijat spre plămâni şi creier poate duce la apariţia unor hemoragii sau la retenţia de lichide. Acumularea de lichid la nivelul creierului poate duce la pierderea coordonării şi probleme cognitive. Dacă un alpinist cu astfel de simptome continuă escaladarea poate intra în comă şi poate muri. De cealaltă parte, acumularea de lichid în plămâni îngreunează respiraţia şi duce la instalarea rapidă a unei stări de oboseală accentuată. În cazurile grave poate duce la moarte printr-un proces similar înecării în apă.
Un studiu publicat în 2008 în British Medical Journal (BMJ) a analizat decesele produse pe Everest în perioada 1921 - 2006 şi a ajuns la concluzia că "oboseala profundă şi întârzierile legate de atingerea vârfului sunt primele 'simptome' care anunţă moartea".
Dr. Weiss are o părere similară cercetătorilor care au realizat acest studiu: "Atunci când oamenii escaladează Everestul (...) recomandarea este că trebuie să ajungi pe vârf într-un anumit interval de timp pentru a putea să te şi întorci cât mai ai încă oxigen în butelii şi cât mai este încă lumină. De prea multe ori s-a întâmplat ca alpinişti, de altfel experimentaţi, să moară după ce au refuzat să se întoarcă în tabără, deşi erau în întârziere, pentru că din locul în care se aflau puteau vedea vârful, li se părea că mai au puţin şi doreau cu orice preţ să continue", a mai adăugat el.
În total, conform studiului publicat de BMJ, rata mortalităţii pentru cei care escaladează Everestul este de 1,3%, cu precizarea că aceasta este mai ridicată pentru alpinişti (1,6%), faţă de şerpaşi (1,1%). Principala cauză a mortalităţii în rândul alpiniştilor este căderea în gol, în timp ce în cazul şerpaşilor principalele cauze ale mortalităţii sunt legate de "pericolele de obiectiv" categorie din care fac parte avalanşele, căderile de gheaţă şi/sau pietre, crevasele şi aceste riscuri cresc proporţional cu timpul pe care aceştia trebuie să-l petreacă pe munte pentru a duce la îndeplinire sarcinile pe care le primesc.
Medicina nu ştie exact de ce boala de altitudine îi afectează grav pe unii oameni în timp ce alţii pot prezenta doar simptomele uşoare. Conform NIH, viteza de ascensiune şi efortul fizic depus sunt nişte variabile importante care pot determina apariţia aşa-numitului rău de munte. Din acest motiv, perioadele de aclimatizare sunt vitale pentru cei care încearcă să cucerească Everestul şi doresc să reducă riscurile asociate unei astfel de expediţii.
Viaţa la altitudini mari, aşa cum sunt înălţimile la care se nasc şi trăiesc şerpaşii nepalezi, poate oferi anumitor oameni o avantaje important în cucerirea Everestului, conform unui studiu publicat anul trecut în revista F1000Research. Studiul realizat pe şerpaşi şi pe oameni obişnuiţi, a fost realizat la diferite altitudini, printre care şi la altitudinea Taberei de Bază de Sud, din Nepal (5.364 metri). S-a ajuns la concluzia că şerpaşii ar fi protejaţi în faţa răului de munte de diferite procese fiziologice, printre care şi modul în care le funcţionează mitocondriile (motoarele care asigură energie celulelor) şi modul în care se face microcirculaţia sângelui. Mitocondriile preiau oxigenul din sânge şi îl transformă în energie. Conform studiului menţionat, mitocondriile şerpaşilor ar fi mai eficiente decât cele ale oamenilor obişnuiţi, aceştia fiind astfel mai bine pregătiţi pentru condiţiile de la mari altitudini decât ceilalţi oameni.
Transportarea cât mai repede la o altitudine mai mică reprezintă cea mai bună soluţie pentru persoanele afectate de răul de munte. "Prevenirea este extraordinar de importantă pentru că odată ce aceste schimbări se instalează la altitudini ridicate este foarte greu să transporţi pe cineva înapoi, la o altitudine mai scăzută", a mai susţinut Dr. Weiss. Coborârea pe munte este de multe ori mai solicitantă decât escalada, necesitând un nivel mai ridicat de coordonare şi calităţi tehnice specifice. Alţi factori, cum ar fi oboseala, deshidratarea şi lipsa oxigenului pot spori foarte mult dificultatea coborârii de pe un munte cum este Everestul. În cazurile grave, oamenii care prezintă simptomele bolii de altitudine pot ajunge să întâmpine mari greutăţi de a merge sau chiar îşi pierd cunoştinţa, conform lui Weiss.
Există medicaţie care ajută la prevenirea şi parţial la tratarea acumulărilor de fluid în creier, dar nu este eficientă şi în ceea ce priveşte tratarea acumulărilor de fluid din plămâni, a mai subliniat Weiss, adăugând că suplimentele de oxigen pot fi de ajutor dar nu sunt mereu disponibile.
Dr. Weiss împreună cu colegul său, Dr. Ken Zafren de la Universitatea Stanford, au fost primii care au testat pe teren, în Nepal în 1989, un potenţial tratament pentru formele severe ale bolii de altitudine - sacul Gamow. Acest săculeţ gonflabil, care arată ca un sac de dormit închis, poate crea un mediu presurizat pentru persoana care-l foloseşte. Sacul se umflă cu o pompă de picior, ajungând la o presiune mai ridicată în interior decât presiunea atmosferică înconjurătoare. Dacă sacul Gomow este folosit chiar pe vârful Everest, la altitudinea de 8.848 de metri, persoana din interiorul său se va simţi ca la o altitudine cu 2.800 de metri mai mică, conform unui manual de utilizare oferit de Asociaţia Ghizilor Montani din America. Principala problemă a acestui dispozitiv este că este destul de greu - 6 kilograme - pentru a fi cărat pe o ascensiune cum este cea a Everestului şi în plus necesită şi un efort mare pentru a fi umflat la astfel de altitudini. Sacul Gamow este mereu disponibil la Tabăra de Bază, însă persoana care se simte rău trebuie coborâtă până la bază.
În acest an aproximativ 400 de alpinişti au cucerit vârful Everest. Conform National Geographic, printre aceştia se numără Melissa Arnot - care a cucerit acest vârf a 6-a oară şi a devenit şi prima femeie din SUA, care a reuşit acest lucru fără oxigen suplimentar - sergentul Charlie Linville, primul militar cu picior amputat care a ajuns pe vârf şi Lakhpa Sherpa -o nepaleză care a păşit pe vârful Everest pentru a 7-a oară, depăşind recordul de escalade pentru o femeie deţinut tot de ea.AGERPRES/(AS - autor: Codruţ Bălu)
În anul 2014 expediţiile spre vârful Everest au fost oprite complet după moartea a 16 şerpaşi nepalezi într-o avalanşă şi a protestelor privind condiţiile de muncă ale acestora. Apoi, în aprilie 2015, un seism cu magnitudinea de 7,8 grade urmat de o avalanşă a produs aproape 8.500 de victime în Nepal şi respectiv 19 victime la Tabăra de Bază de pe muntele Everest, determinând închiderea completă a sezonului de escaladări pe Everest. Decizia a fost luată de autorităţile chineze, pentru partea tibetană a masivului, şi respectiv de conducătorii echipelor de ascensiune, de pe partea nepaleză.
Dar de ce este muntele Everest un loc atât de periculos? Pe lângă capriciile naturii şi terenul dificil de escaladat, pe lângă frigul extrem şi vântul foarte puternic, altitudinea este poate cel mai periculos inamic al celor care se aventurează într-o astfel de escaladă.
Cu altitudinea de 8.848 de metri, vârful Everest este cel mai înalt punct de pe glob. Everestul nu este însă şi cel mai înalt munte. Conform Guiness World record, acest titlu îi revine masivului vulcanic Mauna Kea din Hawaii, care măsoară 10.205 metri de la baza sa subacvatică până la vârf, cea mai mare parte a acestui munte aflându-se sub valuri.
Boala de altitudinea sau "răul de munte" poate începe să se manifeste de la înălţimea de 2.400 de metri. Simptomele includ ameţeli, dureri de cap, greaţă şi stare accentuată de oboseală. Dacă o persoană rămâne sub altitudinea de 3.600 de metri, atunci este puţin probabil să resimtă simptomele mai grave ale acestei boli, simptome care pot duce la greutate de deplasare, dispnee crescută (greutate în respiraţie), eliminarea unei spume roz prin tuse, confuzie şi chiar pierderea cunoştinţei, conform U.K. National Health Service (NHS).
Insuficienţa oxigenului este principala cauză a răului de munte. Presiunea atmosferică scade la altitudini mari, ceea ce permite moleculelor de oxigen să se răspândească, conform Dr.-ului Eric Weiss, profesor în medicina de urgenţă la Şcoala de Medicină din cadrul Universităţii Stanford şi fondator şi fost director al organizaţiei Stanford Wilderness Medicine Fellowship.
În tabăra de bază de pe Everest, de pe gheţarul Khumbu, aflată la altitudinea de 5.400 de metri, nivelul oxigenului din aer este la aproximativ 50% faţă de nivelul mării. Pe vârful Everest, la altitudinea de aproape 8.850 de metri, aerul conţine o treime din oxigenul pe care-l conţine la nivelul mării. "Această reducere accentuată a presiunii atmosferice şi a nivelului de oxigen din aer are efecte grave asupra creierului şi întregului organism", potrivit lui Weiss.
Dacă cineva resimte simptomele uşoare ale bolii de altitudine în timpul unei escalade, trebuie să se oprească din urcare pentru un interval de timp de 24 - 48 de ore, până la dispariţia simptomelor, conform NHS. Dacă simptomele nu dispar sau dacă se agravează în acest interval de timp, NHS îi sfătuieşte pe alpinişti să coboare cel puţin 500 de metri. Cazurile grave de rău de munte reprezintă urgenţe medicale şi necesită coborârea imediată până la o altitudine tolerată mai uşor de organism şi asistenţă medicală de urgenţă.
Boala de altitudine poate duce la formarea de edeme pulmonare sau cerebrale - acumulări de lichid în plămâni sau creier. Aceste acumulări se produc de multe ori simultan şi reprezintă modul în care organismul încearcă să aducă mai mult oxigen către aceste două organe vitale, explică Weiss. Iar cum vasele de sânge şi capilarele sunt poroase, această încercare de a suplimenta aportul de oxigen prin creşterea volumului de sânge dirijat spre plămâni şi creier poate duce la apariţia unor hemoragii sau la retenţia de lichide. Acumularea de lichid la nivelul creierului poate duce la pierderea coordonării şi probleme cognitive. Dacă un alpinist cu astfel de simptome continuă escaladarea poate intra în comă şi poate muri. De cealaltă parte, acumularea de lichid în plămâni îngreunează respiraţia şi duce la instalarea rapidă a unei stări de oboseală accentuată. În cazurile grave poate duce la moarte printr-un proces similar înecării în apă.
Un studiu publicat în 2008 în British Medical Journal (BMJ) a analizat decesele produse pe Everest în perioada 1921 - 2006 şi a ajuns la concluzia că "oboseala profundă şi întârzierile legate de atingerea vârfului sunt primele 'simptome' care anunţă moartea".
Dr. Weiss are o părere similară cercetătorilor care au realizat acest studiu: "Atunci când oamenii escaladează Everestul (...) recomandarea este că trebuie să ajungi pe vârf într-un anumit interval de timp pentru a putea să te şi întorci cât mai ai încă oxigen în butelii şi cât mai este încă lumină. De prea multe ori s-a întâmplat ca alpinişti, de altfel experimentaţi, să moară după ce au refuzat să se întoarcă în tabără, deşi erau în întârziere, pentru că din locul în care se aflau puteau vedea vârful, li se părea că mai au puţin şi doreau cu orice preţ să continue", a mai adăugat el.
În total, conform studiului publicat de BMJ, rata mortalităţii pentru cei care escaladează Everestul este de 1,3%, cu precizarea că aceasta este mai ridicată pentru alpinişti (1,6%), faţă de şerpaşi (1,1%). Principala cauză a mortalităţii în rândul alpiniştilor este căderea în gol, în timp ce în cazul şerpaşilor principalele cauze ale mortalităţii sunt legate de "pericolele de obiectiv" categorie din care fac parte avalanşele, căderile de gheaţă şi/sau pietre, crevasele şi aceste riscuri cresc proporţional cu timpul pe care aceştia trebuie să-l petreacă pe munte pentru a duce la îndeplinire sarcinile pe care le primesc.
Medicina nu ştie exact de ce boala de altitudine îi afectează grav pe unii oameni în timp ce alţii pot prezenta doar simptomele uşoare. Conform NIH, viteza de ascensiune şi efortul fizic depus sunt nişte variabile importante care pot determina apariţia aşa-numitului rău de munte. Din acest motiv, perioadele de aclimatizare sunt vitale pentru cei care încearcă să cucerească Everestul şi doresc să reducă riscurile asociate unei astfel de expediţii.
Viaţa la altitudini mari, aşa cum sunt înălţimile la care se nasc şi trăiesc şerpaşii nepalezi, poate oferi anumitor oameni o avantaje important în cucerirea Everestului, conform unui studiu publicat anul trecut în revista F1000Research. Studiul realizat pe şerpaşi şi pe oameni obişnuiţi, a fost realizat la diferite altitudini, printre care şi la altitudinea Taberei de Bază de Sud, din Nepal (5.364 metri). S-a ajuns la concluzia că şerpaşii ar fi protejaţi în faţa răului de munte de diferite procese fiziologice, printre care şi modul în care le funcţionează mitocondriile (motoarele care asigură energie celulelor) şi modul în care se face microcirculaţia sângelui. Mitocondriile preiau oxigenul din sânge şi îl transformă în energie. Conform studiului menţionat, mitocondriile şerpaşilor ar fi mai eficiente decât cele ale oamenilor obişnuiţi, aceştia fiind astfel mai bine pregătiţi pentru condiţiile de la mari altitudini decât ceilalţi oameni.
Transportarea cât mai repede la o altitudine mai mică reprezintă cea mai bună soluţie pentru persoanele afectate de răul de munte. "Prevenirea este extraordinar de importantă pentru că odată ce aceste schimbări se instalează la altitudini ridicate este foarte greu să transporţi pe cineva înapoi, la o altitudine mai scăzută", a mai susţinut Dr. Weiss. Coborârea pe munte este de multe ori mai solicitantă decât escalada, necesitând un nivel mai ridicat de coordonare şi calităţi tehnice specifice. Alţi factori, cum ar fi oboseala, deshidratarea şi lipsa oxigenului pot spori foarte mult dificultatea coborârii de pe un munte cum este Everestul. În cazurile grave, oamenii care prezintă simptomele bolii de altitudine pot ajunge să întâmpine mari greutăţi de a merge sau chiar îşi pierd cunoştinţa, conform lui Weiss.
Există medicaţie care ajută la prevenirea şi parţial la tratarea acumulărilor de fluid în creier, dar nu este eficientă şi în ceea ce priveşte tratarea acumulărilor de fluid din plămâni, a mai subliniat Weiss, adăugând că suplimentele de oxigen pot fi de ajutor dar nu sunt mereu disponibile.
Dr. Weiss împreună cu colegul său, Dr. Ken Zafren de la Universitatea Stanford, au fost primii care au testat pe teren, în Nepal în 1989, un potenţial tratament pentru formele severe ale bolii de altitudine - sacul Gamow. Acest săculeţ gonflabil, care arată ca un sac de dormit închis, poate crea un mediu presurizat pentru persoana care-l foloseşte. Sacul se umflă cu o pompă de picior, ajungând la o presiune mai ridicată în interior decât presiunea atmosferică înconjurătoare. Dacă sacul Gomow este folosit chiar pe vârful Everest, la altitudinea de 8.848 de metri, persoana din interiorul său se va simţi ca la o altitudine cu 2.800 de metri mai mică, conform unui manual de utilizare oferit de Asociaţia Ghizilor Montani din America. Principala problemă a acestui dispozitiv este că este destul de greu - 6 kilograme - pentru a fi cărat pe o ascensiune cum este cea a Everestului şi în plus necesită şi un efort mare pentru a fi umflat la astfel de altitudini. Sacul Gamow este mereu disponibil la Tabăra de Bază, însă persoana care se simte rău trebuie coborâtă până la bază.
În acest an aproximativ 400 de alpinişti au cucerit vârful Everest. Conform National Geographic, printre aceştia se numără Melissa Arnot - care a cucerit acest vârf a 6-a oară şi a devenit şi prima femeie din SUA, care a reuşit acest lucru fără oxigen suplimentar - sergentul Charlie Linville, primul militar cu picior amputat care a ajuns pe vârf şi Lakhpa Sherpa -o nepaleză care a păşit pe vârful Everest pentru a 7-a oară, depăşind recordul de escalade pentru o femeie deţinut tot de ea.AGERPRES/(AS - autor: Codruţ Bălu)
Urmăreşte ştirile AGERPRES pe WhatsApp şi pe GoogleNews
Conținutul website-ului www.agerpres.ro este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site de către AGERPRES sunt protejate de dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website. Informaţiile transmise pe www.agerpres.ro pot fi preluate, în conformitate cu legislaţia aplicabilă, în limita a 500 de semne. Detalii în secţiunea Condiţii de utilizare. Dacă sunteţi interesaţi de preluarea ştirilor AGERPRES, vă rugăm să contactaţi Direcţia Marketing - marketing@agerpres.ro.