Bucureşti, 23 nov /Agerpres/ - Şeful Secţiei de chirurgie plastică şi reparatorie a Spitalului de Urgenţă Floreasca, prof. dr. Ioan Lascăr, a povestit într-un interviu acordat AGERPRES despre motivele care l-au făcut să aleagă această specialitate şi să rămână să profeseze în România, despre sistemul medical românesc şi nevoile acestuia.

Totodată, prof. dr. Ioan Lascăr a vorbit şi despre personalul medical care a îngrijit pacienţii răniţi în incendiul de la clubul Colectiv şi a răspuns criticilor la care au fost supuşi medicii.

O altă temă abordată de Ioan Lascăr a fost programul special de recuperare a răniţilor din Colectiv.


AGERPRES: Domnule profesor, de ce aţi ales chirurgia plastică?

Prof. dr. Ioan Lascăr: Este o poveste veche. Dacă vreţi să ne întoarcem cu vreo 50 şi ceva de ani în urmă. Pot să vă spun că întotdeauna chirurgia m-a atras şi m-a pasionat. Chiar din primii ani de facultate eram prezent în gărzile de chirurgie din acest spital, Spitalul de Urgenţă Floreasca. Aici mi-am început cariera de chirurg ca student în primii ani în echipele de gardă de chirurgie de la vremea aceea. Eram extrem de satisfăcut să fiu acceptat de către corifeii de la vremea aceea ai chirurgiei româneşti care lucrau în Spitalul de Urgenţă Floreasca.

Evident că am urmat parcursul firesc pe care un medic absolvent al Facultăţii de Medicină Generală din România îl urma, conform prevederilor legale, adică am fost medic de circă, mi-am făcut datoria chiar şi în mediul rural şi nu regret deloc acea perioadă, dar chiar şi ca medic de circă fiind, îmi amenajasem condiţii în care îmi permiteam să fac foarte mici intervenţii chirurgicale. Aşa, flacăra asta nu s-a stins niciodată, adică dorinţa de a face chirurgie.

Sigur că în acele timpuri nu aveai o traiectorie profesională previzibilă, pentru că organizarea concursurilor de secundariat (denumirea la acea vreme a rezidenţiatului) în vederea obţinerii competenţei de medic specialist se organizau foarte rar, la trei ani, cinci ani. Deci, erai împăcat cu soarta, mergeai să îţi faci datoria faţă de ţară la o circă sanitară - 90-95% dintre absolvenţi urmau această traiectorie -, urmând ca apoi să aştepţi o astfel de oportunitate, publicarea unui concurs de secundariat şi să îţi încerci norocul acolo.

Este o traiectorie pe care am urmat-o şi eu. Deci, atunci când a fost posibil, am susţinut concursul de secundariat, împreună cu soţia mea. În urma concursului am obţinut nişte medii foarte bune, care ne-au permis să alegem nişte posturi foarte bune la vremea aceea. Eu am avut posibilitatea, conform mediei obţinute, să aleg chirurgie plastică reconstructivă.

Pe vremea aceea, persoana de maximă magnitudine în chirurgia plastică era profesorul Agrippa Ionescu, maestrul meu, care este şi fondatorul specialităţii, de altfel, în ţara noastră. Sigur, am fost atras şi de personalitatea dânsului, dar şi de ceea ce se realiza în domeniul specialităţii. Chirurgia plastică era o specialitate chirurgicală tânără, cu o dinamică foarte activă, iar soţia mea a optat pentru ginecologie.

AGERPRES: Ce v-a făcut să rămâneţi să profesaţi în România?

Prof. dr. Ioan Lascăr: Da, am avut oferte. Sigur că astfel de gânduri le-am avut mai ales în prima tinereţe, cum de altfel vedem că şi acum tinerii se confruntă cu astfel de oportunităţi. Însă erau doar vise care nu puteau fi îndeplinite. La vremea aceea, ştiţi că ţara era închisă, era sigilată, nu aveai cum să părăseşti teritoriul ţării şi până la Revoluţie n-am putut să părăsesc niciodată ţara, exceptând excursia pe care am făcut-o în Uniunea Sovietică în anii '80. Toate solicitările pentru manifestări ştiinţifice sau excursii în alte ţări în Occident nu au fost onorate. Accesul la literatura de specialitate, de exemplu, era foarte limitat.

Îmi amintesc că atunci când eram medici secundari - eram şapte sau opt medici secundari la profesorul Agrippa Ionescu - eram avizi de informaţie. Pe lângă ceea ce reuşeam să obţinem de la magistrul nostru şi de la colectivul clinicii, doream să fim în pas cu progresele în specialitate şi voiam să avem acces la datele din literatura de specialitate. Atunci când reuşeam să prindem o revistă de specialitate sau un tratat de specialitate, era mare sărbătoare şi fiecare dintre noi îşi utiliza conexiunile pe la Guvern sau CC, unde existau xerox-uri pe vremea aceea, şi puteam să facem copii, din care apoi să ne alimentăm foamea de informaţie.

AGERPRES: Ce părere aveţi despre tinerii care vin din urmă pe specialitatea dumneavoastră? Mai are România specialişti buni? Va avea în viitor, e asigurat viitorul acestei specialităţi?

Prof. dr. Ioan Lascăr: Fără îndoială. Mai ales că la ora actuală toate procedurile pe care trebuie să le aplicăm pentru instruirea medicilor rezidenţi, a viitorilor medici specialişti, curricula de pregătire, standardele de calitate sunt asemănătoare cu cele din spaţiul european, pentru că, din 2007, precum bine ştiţi, există o echivalare a diplomelor şi competenţelor medicilor în spaţiul european, aceasta oferind posibilitatea de liberă mişcare în spaţiul European cu aceleaşi responsabilităţi şi drepturi profesionale.

AGERPRES: Ce îi sfătuiţi? Să plece? Să rămână? Cum îi motivaţi să rămână?

Prof. dr. Ioan Lascăr: Ca să fiu sincer, în segmentul acesta profesional, mă refer la chirurgia plastică, estetică şi microchirurgia reconstructivă, pentru că aceasta este denumirea specialităţii, sintagma fiind recomandată de UEMS. În segmentul acesta de specialişti, chirurgi plasticieni nu sunt foarte mulţi cei care doresc să plece în străinătate, pentru că există anumite oportunităţi legate de partea de chirurgie estetică, de procedurile respective care permit desfăşurarea unei activităţi în sistem privat, ce se poate constitui ca şi motivaţie pentru a-şi desfăşura activitatea în ţară.

Însă, dacă e să mă refer la ritmul de plecare a medicilor din celelalte specialităţi - şi asta vă spun prin prisma experienţei pe care am acumulat-o la Colegiul Medicilor din Bucureşti, în ultimii ani, de la momentul aderării României la spaţiul european, din 2007 până în prezent -, din aproximativ 14.000 de medici, câţi aveam noi înmatriculaţi în baza de date a Colegiului Medicilor din Bucureşti, asta înseamnă aproximativ 30% din medicii din România, aproape 3.000 au solicitat documentele de plecare în străinătate.

În momentul de faţă, sunt câteva specialităţi care au devenit deja deficitare tocmai din cauza acestui flux, acestei mişcări libere. Este vorba de Anestezie Terapie Intensivă, imagistică şi chiar câteva specialităţi chirurgicale, aceasta creând o reală problemă pentru sistemul de sănătate din România.

Sunt cauze numeroase care motivează această opţiune a medicilor tineri. Sigur că este o opţiune personală, în ultimă instanţă, dar motivele invocate cel mai frecvent sunt cele legate de nivelul de remuneraţie şi, precum bine ştiţi, diferenţa este, uneori, astronomică între retribuţia unui medic specialist sau medic rezident mai ales din România raportat la nivelul de remuneraţie cu alte ţări europene.

Sigur, unii mai motivează şi prin dorinţa de a avea condiţii optime de desfăşurare a activităţii profesionale, ceea ce, desigur, nu poate fi luat în discuţie la ora actuală decât în câteva unităţi de vârf care au mijloace tehnologice comparabile, au proceduri şi mijloace terapeutice care sunt absolut comparabile cu ceea ce se întâmplă în Vest.

Din punctul de vedere al calităţii actului medical, nu întotdeauna ce se întâmplă în alte părţi este la standardele pe care şi le doresc cei care pleacă în străinătate şi pot să vă spun că am numeroase situaţii, şi nu numai eu, ci şi colegii din alte specialităţi, avem numeroase exemple de pacienţi care s-au operat în străinătate, şi chiar în unităţi de top, de renume, au cheltuit sume astronomice şi au venit până la urmă să-şi rezolve anumite complicaţii sau efectiv să-şi rezolve problema de fond tot în România, în condiţiile sistemului nostru de sănătate. Nu toate unităţile din România pot fi puse pe lista unităţilor cu nivel de dotare corespunzător şi cu un nivel al calităţii actului medical de top.

AGERPRES: Ce părere aveţi de sistemul medical românesc? Ce aţi schimba la el?

Prof. dr. Ioan Lascăr: Fără îndoială, sistemul de sănătate din România necesită reformare şi, precum bine ştiţi, toţi miniştrii, numeroşii miniştri (25 - 30) pe care i-am avut în ultimii 26 de ani au fost animaţi, fiecare dintre ei, de dorinţa de a reforma sistemul de sănătate.

Însă ştiţi, ce a realizat un ministru nu s-a articulat de multe ori în niciun fel cu viziunea următorului ministru, neexistând continuitate strategică. Sistemul de sănătate din România - cel puţin acesta e punctul meu de vedere - nu va putea fi reformat decât atunci când vom adopta o strategie transpartinică, având un orizont temporal de timp la care să ne raportăm pentru finalizarea diferitelor etape care să privească toate segmentele activităţii sanitare.

În acest sens, această strategie ar trebui să fie adoptată de toate partidele. Cel care vremelnic ocupă fotoliul de ministru să ştie că într-o anume perioadă sistemul de sănătate trebuie să parcurgă anumite etape şi că în anul 2025, de exemplu, adică după vreo zece ani, să putem face bilanţul final al reformei sanitare.

Sigur că toate aspectele sistemului de sănătate necesită reformare. Mă refer în primul rând, la infrastructură; spitalele noastre cele mai noi au 40-50 de ani. Foarte puţine, câteva, cazuri absolut izolate, sunt construite în ultimii 25 de ani. Deci, infrastructura este evident îmbătrânită raportată la alt concept arhitectonic, sunt alte suprafeţe, alte circuite, evident neadaptate la particularităţile impuse de exploatarea echipamentelor moderne, care sunt extrem de complexe şi costisitoare şi care necesită infrastructură dedicată. Deci, aceasta ar fi partea consistent a investiţiilor.

Urmează apoi reforma cadrului instituţional, felul în care se desfăşoară activitatea în unităţile spitaliceşti, ambulatorii, deci tot ceea ce înseamnă cadru instituţional pentru desfăşurarea unei activităţi previzibile. La fel de importantă este pregătirea resursei umane, deci standardele de calitate, felul în care este eşalonată activitatea în diferite specialităţi în funcţie de nivelul de competenţă a spitalelor, dar şi a resursei umane şi, de asemeni, este extrem de important să ne gândim şi la resursele financiare care sunt dedicate sistemului de sănătate dar şi modalităţile de gestionare a acestor resurse, pentru ca eficientizarea să fie maximă.

Nu putem spune că nu s-a întâmplat nimic în sistemul de sănătate din România, ar însemna să fim de o obtuzitate extremă. Şi v-aş da cel mai simplu exemplu, pe care l-am mai dat şi cu alte ocazii: în 1990, în România, injecţiile se făceau cu seringi resterilizabile. În momentul de faţă nu mai există aşa ceva, nu se utilizează decât seringile de unică utilizare şi imaginaţi-vă că în România, la cei 20 de milioane de locuitori câţi ne-au mai rămas în momentul de faţă, se utilizează 500.000, poate un milion de seringi zilnic. Imaginaţi-vă costurile doar pentru această manevră simplă.

Gândiţi-vă, de asemeni, că în 1990, în România, nu existau decât unul sau două echipamente pentru rezonanţă magnetică. Acum sunt spitale care au şi câte două astfel de echipamente, unul-două CT-uri şi alte mijloace tehnologice de vârf în pas cu progresele actuale, aceasta presupunând costuri semnificative. Dar ceea ce s-a făcut nu s-a realizat conform unei strategii clare care să permită previzionarea momentului în care sistemul de sănătate din România să fie comparabil cu cel din ţările vest-europene.

AGERPRES: În puţinul timp liber care vă rămâne, ce faceţi, cum vă relaxaţi?

Prof. dr. Ioan Lascăr. N-aş vrea să vi se pară că exagerez în vreun fel, dar nu prea am timp liber şi nu sunt prea încântat pentru lucrul acesta, recunosc. Vreau să spun că activitatea pe care o desfăşor a intrat în fire, este modus vivendi şi efectiv nu mă pot decupla de la tipul acesta de activitate. Sigur că se mai iveşte câte o mică perioadă, o după-amiază sau o zi, uneori chiar şi câte un weekend se mai întâmplă, dar niciodată întreg, în aşa fel încât sâmbătă după-amiază mai pot pleca uneori.

AGERPRES: Ce notă aţi da personalului medical care a îngrijit, tratat şi operat pacienţii de la Colectiv?

Prof. dr. Ioan Lascăr: Păi, m-aş feri să dau eu în primul rând o notă. În primul rând aş vrea să precizez care au fost aprecierile făcute de colegii din străinătate care au venit cu această ocazie şi cu care, împreună, am evaluat cazurile, am stabilit mijloacele terapeutice pentru unii pacienţi care puteau fi transferaţi, de exemplu, asta scăzând presiunea pe sistemul nostru de sănătate şi permiţând să beneficiem de ajutorul umanitar internaţional, cum se procedează în situaţiile de criză.

De altfel, nefiind o excepţie, orice ţară din Europa ar fi fost surprinsă pe picior nepregătit în faţa unei afluenţe atât de mari de bolnavi arşi grav. Să ai 140 de bolnavi arşi grav instantaneu, nici în Germania sau Marea Britanie nu ar fi fost posibil să-i internezi pe paturile dedicate arşilor, pentru că nu există un astfel de potenţial de infrastructură care să fie dedicat perioadelor de criză. Toate sistemele de sănătate sunt calibrate pe datele istorice statistice privind patologia în vederea eficientizării acestor sisteme.

În astfel de situaţii de criză, sau dezastre, sau calamităţi, când anumite segmente ale sistemului de sănătate sunt solicitate la maximum, evident că intervin şi mecanismele internaţionale de tip ajutor colegial umanitar. Atunci când, de exemplu, în Belgia, în urmă cu 10-12 ani, a explodat un gazoduct, numeroşii accidentaţi rezultaţi au fost distribuiţi şi în ţările vecine. Dificultatea în situaţia noastră a fost dată de faptul că, privind prin prisma particularităţilor producerii accidentului, pacienţii au avut arsuri de suprafaţă la care s-au asociat arsuri inhalatorii, prin inspirarea aerului supraîncălzit şi a funinginei din atmosfera respectivă, dar şi a gazelor toxice degajate prin combustia materialelor poliuretanice aflate în acea incintă, ceea ce a generat o extremă instabilitate a pacienţilor.

Chiar din primul moment, de exemplu, aici, în Spitalul de Urgenţă, datorită notorietăţii, a fost adresabilitatea maximă. Am înregistrat din cele 140 de cazuri. Aproape jumătate ni s-au adresat iar noi le-am reţinut pe cele mai grave, respectiv acele cazuri care nu mai puneau în discuţie în niciun fel posibilitatea de a fi transferaţi în alte unităţi spitaliceşti, impunând intubarea chiar de la internare. Unul dintre aceste cazuri fiind în stop cardio-respirator la prezentare, a fost resuscitat din fericire, acesta este încă supravieţuitor. Celelalte cazuri au fost îndrumate către celelalte spitale bucureştene, putând fi în acel moment deplasabile.

Aş putea spune că, deşi sistemul de sănătate nu poate fi comparat cu cele din Vestul Europei, totuşi, datorită strategiei adoptate la nivelul de decidenţă al Ministerului Sănătăţii, s-a produs o focusare instantanee de resurse, financiare, materiale şi umane, în acest segment al asistenţei medicale, la un mod care i-a surprins şi pe cei din străinătate. Plecând de la această idee, în discuţiile cu colegii din străinătate, niciunul dintre ei nu a ezitat să aprecieze volumul uriaş de muncă depus, calitatea muncii depuse, iar cât priveşte mijloacele terapeutice utilizate, au fost la unison în a recunoaşte că au fost mijloace de top. Pentru că pacienţii sunt aceeaşi peste tot în lume, mijloacele terapeutice sunt aceleaşi peste tot în lume. Ceea ce au evidenţiat colegii noştri este edificator, pentru că ceea ce am spus noi şi am încercat să evidenţiem în numeroase rânduri nu a fost apreciat.

AGERPES: Asta voiam să vă întreb, ce le-aţi răspunde celor care v-au adus unele critici?

Prof. dr. Ioan Lascăr: Sigur, suntem o ţară democratică şi fiecare are libertatea să-şi exprime punctul de vedere. Dar după părerea mea, atunci când îţi exprimi un punct de vedere, trebuie să ai un anume nivel de informare şi competenţă. Deci, trebuie să ai anumite cunoştinţe care să îţi permită să evaluezi cu luciditate, cu corectitudine şi obiectivitate care sunt parametrii în care s-a desfăşurat un fenomen, pentru a aprecia felul în care unii oameni au intervenit în acel eveniment, şi-au adus contribuţia şi au rezolvat sau nu problemele acute. Sigur, există "Gică-contra" întotdeauna, însă aceştia, de multe ori, se pot constitui chiar ca un motor al progresului, de ce să nu recunoaştem.

Dar, revenind punctual la problema noastră, bolnavul ars grav este cel mai complex şi mai costisitor tip de pacient imaginabil. Aşadar, competenţă în a aprecia gravitatea unei arsuri, a aprecia care sunt mijloacele terapeutice necesare, a aprecia prognosticul unei arsuri şi a-ţi da cu părerea, desigur, au puţini oameni în orice ţară. Este vorba de câteva sute de oameni chirurgi plasticieni şi ATI-ştii care realizează binomul necesar pentru tratarea eficientă a acestei boli extraordinar de complexe.

AGERPRES: Ce v-a impresionat cu prilejul acestei tragedii? A fost un moment, a fost o persoană?

Prof. dr. Ioan Lascăr: M-a impresionat în mod deosebit faptul că imensa majoritate a pacienţilor erau oameni tineri, erau oameni educaţi, oameni instruiţi, oameni cu responsabilităţi şi care instantaneu au fost decuplaţi de la viaţa normală din cauza acestui nefericit eveniment.

AGERPRES: S-a vorbit despre un program special de recuperare pentru răniţii din Colectiv. Cum ar trebui să fie un astfel de program pentru marii arşi?

Prof. dr. Ioan Lascăr: Nu este o noutate, bolnavul ars grav rămâne cu sechele, uneori importante, cicatriciale. Este foarte importantă regiunea afectată de arsurile profunde. Dacă sunt interesate mâinile, deci instrumentele noastre cu care ne desfăşurăm întreaga activitate, de la îngrijirile igienice şi până la competenţele profesionale, trebuie să avem în vedere toate măsurile începând cu gimnastica de recuperare, utilizarea topicelor şi echipamentelor speciale până la intervenţiile chirurgicale din sfera de competenţă a chirurgie plastice şi reconstructive.

Monitorizarea de lungă durată este absolut necesară în vederea aprecierii oportunităţii intervenţiilor chirurgicale, care uneori pot fi numeroase. Uneori, când arsurile afectează şi arborele respirator, pot să apară şi sechele la acest nivel, dar practic arsurile mari solicită la maximum organele vitale şi practic fiecare celulă din organism.

Aşadar, vorbind despre recuperare, un bolnav ars grav reclamă monitorizare până la cel puţin un an, moment în care, dacă s-au rezolvat sechelele morfologice şi funcţionale cu răsunet semnificativ asupra capacităţii sau asupra inserţiei sociale, profesionale, familiale a pacientului, putem spune că ne îndreptăm spre o viaţă normală sau apropiată de normal. Alţi pacienţi pot necesita însă monitorizare de câţiva ani şi intervenţii seriate, care să le aducă beneficii în vederea îmbunătăţirii calităţii vieţii.

AGERPRES: Este nevoie de secţii speciale pentru arşi grav? Când credeţi că numărul acestora va creşte?

Prof. dr. Ioan Lascăr: Pot să vă spun că de aproximativ un an derulăm, împreună cu specialiştii din Franţa, având şi suportul financiar al Băncii Mondiale, un program care este intitulat chiar "Reorganizarea asistenţei de îngrijire a bolnavilor arşi grav din România". Deci, aşa cum trebuie reformat tot sistemul, ne gândim să reformăm şi această problemă de sănătate. În acest sens, am demarat acest proiect în urmă cu un an şi întâmplător, chiar în momentul în care s-a produs acel accident, aveam programată o întâlnire de etapă cu experţii din Franţa pentru a discuta conform calendarului anterior stabilit probleme legate de actualul stadiu al implementării proiectului. În urma discuţiilor, s-a concluzionat că pentru finalizarea acestui proiect, care vizează toate aspectele problemei, începând de la infrastructură până la instruirea resursei umane, este necesară o perioadă de circa cinci ani.

Aceasta înseamnă că trebuie asigurate condiţiile de infrastructură, respectiv construcţia special dedicată cu suprafeţe, circuite şi utilităţi, urmată de dotări extrem de costisitoare, dar şi de pregătirea resursei umane, deoarece oamenii care lucrează într-o astfel de instituţie trebuie să aibă o competenţă profesională cu totul şi cu totul deosebită. Vă daţi seama că lângă un pacient cu arsură de peste 50% suprafaţă corporală care are respiraţie artificială are zeci de echipamente şi injectomate, care controlează mijloace terapeutice, precum şi câteva monitoare care ne oferă informaţii în timp real cu privire la organele vitale nu putem instala un absolvent sau un începător decât după instruire.

Pentru unitatea noastră de arşi, de exemplu, am organizat în acest an trei sesiuni - a patra urmând a fi organizată la sfârşitul lunii noiembrie. Ar fi o totală iresponsabilitate să instalezi un astfel de pacient complex într-un salon super echipat, dar cu oameni lipsiţi de competenţă. Ar însemna să condamnăm pacienţii bună ştiinţă. Or, pregătirea unui cadru mediu sau elementar pentru a fi apt să ofere garanţia unei îngrijiri corecte a unui astfel de pacient înseamnă un stagiu într-un serviciu de terapie intensivă de trei-patru luni şi, dacă colegii de acolo apreciază că într-adevăr a dobândit competenţele şi abilităţile - gesturile care trebuie făcute - necesare pentru a-l instala în deplină responsabilitate la patul unui bolnav ars grav, abia atunci putem conta pe un astfel de om.

Noi am avut trei concursuri de angajare în acest an, am tot şcolit astfel de oameni, însă o bună parte din ei, realizând că este o muncă grea şi că nu este plătită corespunzător, au fugit. De aceea a fost necesară şi organizarea şi celui de-al patrulea concurs de angajare.

Deci, aveţi şi răspunsul la întrebarea "Cum poate funcţiona o astfel de unitate?". Numai cu oameni pregătiţi. Echipamentele pot fi oricât de performante, nu le putem seta, nu sunt nişte androizi, nişte roboţi care să facă totul singure. Trebuie manevrate de oameni, dar cu competenţe corespunzătoare. Or, noi, în România, la ora actuală, nu avem oameni pregătiţi pentru aşa ceva. Această structură sanitară este absolut nouă în România şi în final vom avea şase-şapte unităţi de arşi gravi, având între cinci şi zece paturi distribuite pe întreg teritoriul ţării şi care vor fi deservite de câteva sute de cadre medicale - medii şi elementare - care vor necesita pregătire specială pentru îngrijirea acestui tip de pacient, putând beneficia şi de remuneraţie corespunzătoare în concordanţă cu dificultatea şi responsabilitatea acestei munci.

Raportat la datele noastre istorice, noi avem în jur de 150-200 de bolnavi arşi grav în România pe an. Or, acum, am avut 180 într-o secundă. Imaginaţi-vă disproporţia: cei care sunt dispuşi la critici ar trebui să privească cu luciditate elementele concrete. Altfel, dacă judecăm visceral, sau afectiv, sau cu rea intenţie, evident că lucrurile nu pot fi luate în serios, nu pot fi luate în consideraţie. AGERPRES/(A - autor: Roberto Stan, editor: Florin Marin)