Craiova, 29 iun /Agerpres/ - A învăţat să coase de când era copil şi spune că tot de atunci poartă ia în suflet şi de foarte multe ori şi ca veşmânt, chiar şi pe stradă. Are o colecţie de zeci de ii, fiecare unică în felul ei şi cu o poveste proprie. Le iubeşte şi le preţuieşte pe toate la fel de mult, mai ales că unele le-a primit de la creatoarele lor. A recondiţionat multe ii vechi, de peste 100 de ani, lucrate pe pânză sau pe marchizet, pe care le păstrează pentru că ştie că astfel de lucruri nu se vor mai putea crea niciodată.

Acum, la 67 de ani, Antoneta Nadu din Bechet, cunoscută creatoare de covoare olteneşti, a decis să înveţe şi alte femei să coase şi ii, aşa cum se mai poate în zilele noastre.

"Am început să colecţionez ii când am început să am propriii bani, dar ia în sufletul meu este din copilărie. De copil am fost învăţată să lucrez în muşte, să fac feston, să finisez mânecile cu împletitură, cu croşeta (cu igliţa, cum se zice la noi) şi în perioada copilăriei, începând de la grădiniţă, la şcoala primară şi chiar la liceu m-am îmbrăcat în costum popular foarte des, ca membră a formaţiilor artistice, dar şi în alte ocazii. Mama mea mergea la biserică îmbrăcată în costum popular, ia fiind veşmântul de suflet al tuturor femeilor. Nu doar mama o purta, ci şi bunica şi mătuşa şi toate femeile pe care le ştiam eu. Erau foarte atrase de acest veşmânt. Femeia avea ii diferite pentru ocazii diferite: de exemplu, bunica mea se ducea la biserică în ie, iar prin curte se îmbrăca într-o cămaşă cu poale. Peste poale punea şoarţe de culoare închisă când umbla la bucătărie, când gătea şi îşi punea şoarţe colorate când mergea la şanţ cu femeile la taină. Când pleca însă la biserică sau la târg se îmbrăca cu totul altfel", a povestit pentru AGERPRES Antoneta Nadu.

A prins perioada în care femeile îşi lucrau iile în casă şi nu trebuie să citească undeva sau să i se povestească cât de mult se munceşte la un astfel de obiect şi mai ales de ce trebuie apreciat.

A văzut fetele şi femeile cum se îmbrăcau la hora satului din Bechet, unde veneau în costume populare, costume despre care spune că nu ştie unde or fi ajuns, fie din neştiinţă, fie din nepăsare. Iar într-o perioadă chiar au fost aruncate de istorie la coşul de gunoi, pentru că "nu mai erau la modă" şi cine mai avea nevoie de asemenea lucruri?

"Am suferit enorm când am găsit-o pe o mătuşă de-a mea care ştergea vasele cu mâneca de la o ie făcută de bunica mea. Şi atunci i-am tras-o din mână, i-am luat şi celelalte părţi ale iei şi zic 'las-o pe asta să o păstrez eu'. Ia vine de pe timpul dacilor, chiar croiul acesta al iei vine din perioada aceea. Am putea spune că pentru noi, românii, ia este obiectul de cinste care ne reprezintă. Oriunde ne-am duce şi ne-am îmbrăca într-o ie românească, vom fi recunoscuţi că suntem români", spune femeia.

Iile vechi, după cum afirmă Antoneta Nadu, sunt mult deosebite de cele care se lucrează acum în serie pentru a fi comercializate, pentru că ia este unică, personalizată de cea care a creat-o, neexistând două ii la fel.

"Eu nu am găsit două ii la fel. Fiecare ie are caracteristicile ei, fiecare ie se reprezintă pe ea şi pe cea care a creat-o, pentru că atât formele, modelul, cât şi culorile sunt diferite. Şi asta pentru că femeia care o lucra era atât de ambiţioasă încât nu voia ca vecina sau cumnata sau sora să aibă ce are ea. Şi în felul acesta au ieşit ii personalizate. Ia o reprezenta. Ţin minte cum mama mea era cu ochii tot timpul la horă să vadă ce model a mai apărut. Făceau ele ce făceau, încât fiecăreia îi ieşea altă ie, cu alte culori - erau femei cărora le plăcea să fie viu colorate, dar altele voiau poate doar două culori, să fie pe pânză albă cu negru sau cu roşu sau albastru. Şi, în felul acesta, era care de care mai frumoasă", îşi aminteşte Antoneta Nadu.

În opinia ei, dispariţia obiceiului de a purta ie reprezintă o perioadă dramatică pentru arta tradiţională românească, perioadă care a durat destul - 50 - 60 de ani - în care ia a fost tratată ca un obiect în plus, o cârpă de şters. Şi, pentru că nu au găsit cu ce să înlocuiască acest obiect, au încercat să îl "adapteze", iar Antoneta Nadu îşi aminteşte că prin anii '80, când era profesoară şi avea şi ore de lucru manual, în colaborare cu primăria localităţii a convenit să lucreze 10 ii pentru o formaţie de dansatoare.

Se bucură însă că ia a început să fie din nou purtată şi chiar să fie înfiinţate ateliere în care femeile să înveţe cum să lucreze o ie, deşi nu mai există nici pânza ţesută în casă şi nici cotonul cu fir fin şi rezistent care nu se decolora niciodată.

"Eu mă bucur foarte mult că a început o reluare a acestei tradiţii, lucru care se simte, mai ales din partea intelectualilor, oamenii cu studii, oamenii cu carte, care îşi dau seama cum a decăzut patrimoniul nostru naţional şi de teama de a nu se pierde au început să le caute, să le valorifice, să le poarte. Eu am văzut femei care purtau ie fie cu pantaloni, fie cu fustă, dar am văzut şi femei îmbrăcate în ie cu poale, pe care o purtau ca pe o rochie şi le stătea foarte bine. Şi am mai observat să sunt foarte apreciate de străini. Unii dintre ei, cei care sunt în vârstă, le ştiau, apreciază munca depusă pentru a lucra o ie. Tineretul le ia ca obiecte tradiţionale. Şi aşa, una peste alta, a început cât de cât să se ridice şi să se dezlege într-un fel acest meşteşug care cândva a fost aproape desfiinţat", spune femeia.

Pentru a duce mai departe tradiţia cusutului iei româneşti, Antoneta Nadu a învăţat, în ultimele luni, mai multe femei din Dăbuleni cum să coase o ie, cursurile fiind organizate de o asociaţie printr-un proiect cu fonduri europene.

"Le-am învăţat să coase cu muscă, cu feston, dar ce a fost mai frumos le-am învăţat să facă şabac. Şabacul, după mine, este o cusătură elegantă, care dă o fineţe deosebită iei şi care am observat că este prezent în aproape toate iile româneşti. O ie nu se lucrează uşor. Ştiu pe cineva care a lucrat o iarnă la o ie, dar condiţiile de a lucra azi sunt diferite faţă de cele din trecut, când femeile lucrau la lampa cu gaz, care de multe ori se termina", explică Antoneta Nadu.

Problema este azi că nu se mai găseşte pânza tradiţională care să fie fir pe fir. "Or, acum este o pânză care se face în ţara noastră, dar este ţesută de maşini, nu în război, este încreţită, iar dacă o speli, o calci, se întinde puţin şi după aceea îşi revine şi modifică ţesătura. Cea care se făcea la război se făcea cu mare atenţie, special, ca pe ea să se poată lucra. Pe urmă mai sunt şi alte probleme: nici cotonul, moulinul, mătasea nu mai sunt de calitatea din urmă cu zeci de ani - fie că era adus din ţările unde se prelucrau şi se procesau acele fire, fie că la noi existau în ţară ateliere unde se ţeseau, dar toate erau de foarte bună calitate. Deci calitatea îşi spune cuvântul în zilele noastre", opinează femeia.

Marea surpriză pe care a avut-o, însă, de-a lungul anilor, a fost când femei bătrâne, poate de vârsta bunicii sale, au chemat-o pe patul de moarte şi au rugat-o să primească de la ele ii, ştergare, prosoape, marame şi bete, ca să fie sigure că cineva le va îngriji şi le va păstra.

"Nu au vrut să le lase la nurori sau la fiice ca să nu le distrugă. Acum vreo doi ani, o bătrână de vârsta mamei mele - au fost colege de clasă - m-a impresionat: m-a chemat şi mi-a zis 'Antoneta, eu îţi dau ţie, că eu sunt sigură că tu le vei păstra, le vei preţui'. Şi avea un cufăr din care mi-a dat cu mâna ei ce avea, de suflet, nişte lucruri pe care le-a lucrat şi voia să fie păstrate", îşi aminteşte femeia.

Şi acestea au intrat în colecţia iilor ei de suflet, pe care le păstrează şi le poartă, mai ales de când a intrat în rândul meşterilor populari şi reprezintă meşteşugul său la expoziţii în ţară şi străinătate.

Printre zecile de ii se află una care a fost purtată de soţia unuia dintre Brătieni şi care i-a fost oferită de Constantin Niţu, din judeţul Olt, creator popular cunoscut în Oltenia, cu care s-a întâlnit la un vernisaj la Muzeul Satului, unde el "a fost elogiat şi ridicat la rang înalt" pentru un ştergar de şapte metri lungime pe care l-a ţesut.

"L-am ajutat să-şi amenajeze expoziţia şi am contribuit la punerea în valoare a acestui ştergar. După ce am terminat, totul a ieşit foarte bine, am împachetat toate lucrurile şi în final am văzut că punea deoparte o ie. Eu tot am încercat să o pun unde trebuie şi zice: 'pentru gestul pe care l-ai făcut dumneata, pentru ceea ce faci la Bechet, pentru că duci mai departe tradiţia şi meşteşugul ţesutului covoarelor olteneşti, îţi donez o ie pe care a purtat-o soţia unuia dintre Brătieni'. Nu a putut să specifice care, dar e clar că soţia unuia dintre Brătieni era o doamnă. Acea ie nu este o ie oltenească, este o ie din zona Argeşului şi este foarte atent lucrată, bătută, pe pânză foarte bună şi are un colorit adaptat vârstei... Probabil că era mai în vârstă când a comandat-o sau a primit-o. Are o cusătură densă, ca o ţesătură de covor, unde pui toate culorile şi le îmbini. Este cu forme geometrice, dar şi florale şi bătută cu paiete mici. Până acum am păstrat-o, dar poate o să şi dau la o parte mândria de olteancă şi într-o zi o să mă îmbrac şi eu în ea, cel puţin să mă simt bine că a fost purtată de o mare doamnă a timpului respectiv", afirmă femeia.

Ia nu este doar un obiect de vestimentaţie frumos, ci şi foarte sănătos şi confortabil, fiind realizat din materiale naturale, motiv pentru care le-a dat cămăşi şi ii şi celor doi băieţi, dar şi nurorilor. Şi ea poartă ie în ţinuta de zi cu zi. Chiar dacă unii o privesc ciudat, le răspunde cu indiferenţă, pentru că ştie că nu poartă ceva care nu i s-ar potrivi pentru vârsta pe care o are şi chiar este mândră că a ajuns să vadă cum oamenii încep să se întoarcă în timp şi să pună în valoare o vestimentaţie curată, frumoasă, elegantă şi naturală.

Despre marchizet, Antoneta Nadu spune că este o pânză foarte valoroasă, iar lucrătura pe marchizet este deosebită şi greu de executat, firele fiind foarte subţiri.

"Din câte ştiam eu din copilărie, acele ii erau purtate de femeile care în acele timpuri aveau bani. De exemplu, naşa mea era dintr-o familie foarte bogată, avea vreo şapte case aici, la Bechet, şi se purta în ie de marchizet. Celelalte femei le invidiau pe cele care purtau ie de marchizet, că aveau un asemenea material greu de găsit şi foarte frumos lucrate, chiar dacă nu le lucrau ele. Le lucrau alte persoane care aveau răbdare. Iar aceste ii erau foarte valoroase. De-a lungul anilor am colecţionat şi asemenea ii şi le-am dat nurorilor mele. Una dintre nurori este în Australia şi o poartă şi acolo. Şi ori de câte ori o îmbracă simte cum privirile cad pe ie şi mulţi poate că nu ştiu nimic despre România şi despre ie şi o întreabă unde a găsit să o cumpere", povesteşte femeia.

Cât priveşte ia oltenească, Antoneta Nadu spune că aceasta trebuie să aibă o altiţă mare, adică mâneca este lucrată mai mult decât un piept, iar dacă mâneca este bogată în modelul conceput atunci este o ie din zona Olteniei.

"Iile din Oltenia sunt viu colorate. Florile reprezintă natura. Eu am o ie cu poale care e cusută cu viorele. Păi viorelele alea sunt cu mov închis, mov deschis şi cu puţin roz şi verde, de spui că acum trebuie să rupi o viorea de pe ea atât de frumoase sunt. Rolul important într-o ie oltenească este altiţa de pe mânecă, nu contează pieptul şi spatele. Şi ca să se vadă iile valoroase şi mult apreciate, mâneca este cea mai bogată. De ce mâneca, m-am întrebat eu? Păi care parte a corpului se mişcă cel mai mult? La un dans, la un joc mâinile sunt scoase în evidenţă, mâinile pun în evidenţă cusătura. Dacă altiţa nu este bogată, este o ie săracă, nu are un farmec atât de mare", explică Antoneta Nadu. AGERPRES/(A - autor: Maria Mitrică, editor: Andreea Rotaru)