Zalău, 6 mar /Agerpres/ - Şolet, şolent, ciolent, ciulent sau holent, una dintre cele mai vechi mâncăruri tradiţionale evreieşti, preparată pentru a fi consumată în după-amiaza zilei de sâmbătă, se mai găteşte şi astăzi în localitatea Hida, din Sălaj, chiar dacă în sat nu mai trăieşte în prezent niciun evreu.
Prepararea acestei reţete complexe este una de durată, mâncarea fiind pusă în cuptor vineri şi lăsată la copt peste noapte, ca să poată fi servită a doua zi, sâmbăta. Odată cu mâncarea, în mijlocul oalei în care se prepară se coace pâinea cu care se mănâncă, numită de evrei chigălă.
Pasionat de gastronomia locală, maestrul bucătar Mircea Groza, născut în localitatea Hida, îşi aminteşte că acest preparat culinar era gătit şi de bunica sa, Florica li Hilimon, el fiind astăzi un susţinător fervent al menţinerii în viaţă a unor reţete de mâncăruri tradiţionale precum chiolentul.
"Şolet, şolent, ciolent, ciulent sau holent, acea mâncare unică, la cratiţă sau oală, uneori de lut, este un preparat foarte vechi, din timpurile biblice, servit în mod tradiţional sâmbăta după-amiază, ziua în care nu este permis să găteşti. Mâncarea este pusă în cuptor înainte de apus, vineri, şi lăsată la copt încet peste noapte, ca să poată fi servită caldă şi plină de savoare. Pe vremea când nu fiecare familie avea o sobă, mâncarea era dusă la brutarul comunităţii şi înapoiată pentru masa de sâmbătă. Principalele ingrediente sunt cartofii, fasolea, ouă fierte cu coajă în aceeaşi oală, ovăz sau gerşli (arpacaş - n.r.), paste făcute în casă, numite razalăi la români şi farvălă la evrei, ceapă, uneori usturoi şi puţină carne. Carnea era, de obicei, gâscă, curcan sau raţă afumată sau proaspătă, câteodată găină grasă sau viţel. Nu lipsea niciodată chigăla, o turtă din făină albă şi făină de porumb cu ouă, mirodenii şi untură de gâscă. Se prepara o cocă ce se punea în oală lângă carne şi fierbeau împreună. De la casă la casă, de la o zonă la alta, acest preparat avea diferite variante şi ingrediente. Variantele preparate în casele românilor sau ale maghiarilor erau adaptate, aceştia nefiind obligaţi să gătească coşer. Se folosea şi carne de porc, mai grasă, afumată, pastramă de vită, gâscă afumată, gât de gâscă umplut, ptişcă sau chişcă. Uneori se foloseşte un preparat din carnea căzută de la fasonatul costiţelor, condimentată cu sare, piper, cimbru", explică Mircea Groza.
Un recensământ din anul 1937 arată că în Hida trăia o comunitate de 344 de evrei, una dintre cele mai mari din tot judeţul, după cea din Şimleu Silvaniei, unde trăiau 1.526 de evrei, Jibou - 693, Cehu Silvaniei - 610, Crasna - 445 şi Zalău - 411. Datele arată că minoritatea evreiască era chiar mai mare decât cea maghiară - 267 de persoane, fiind pe locul secund, după români - 1.163 persoane, dintr-un total de 1.811 de locuitori ai satului Hida.
Ocupaţia de bază a ţăranilor români din sat era exclusiv cea agrară, evreii şi maghiarii se orientau mai ales către meşteşuguri, comerţ, servicii, având mici afaceri personale. Comunitatea evreilor din Hida deţinea practic monopolul asupra comerţului din zonă: în perioada interbelică, în sat erau deschise nu mai puţin de 18 prăvălii. În aceste prăvălii lucrau evreii - patroni, fiii lor sau, uneori, oameni de încredere aleşi dintre săteni, de obicei copii ai celor care lucrau în casele lor sau îi ajutau în mod constant la treburile gospodăreşti. În aceeaşi perioadă, croitorul, cizmarul, o parte din tâmplari şi frizerul satului erau tot evrei. În plus, mai erau deschise două abatoare cu măcelării, proprietari fiind tot evrei. Tot evreii deţineau şi posturi importante în aparatul administrativ al comunei, centru de plasă în perioada interbelică, la Pretura de plasă sau Judecătorie sau meşteşugari.
Bogăţia mare a reţetelor culinare evreieşti culese din zonă indică faptul că, la un moment dat, societatea din Hida a fost puternic marcată de reperele culinare evreieşti. Plecarea evreilor din zonă a dus la supremaţia artei culinare româneşti, categoric influenţată de cea ungurească şi, mai ales, de cea evreiască, aproape exclusiv practicată astăzi în zonă, cu excepţia câtorva feluri de mâncare acceptate de săteni şi a multor amintiri din vremea când românii convieţuiau cotidian cu evreii.
"Cele mai multe informaţii, alături de întreaga colecţie de reţete, le am de la bunica mea, Florica li Hilimon (Florica Barna), care şi-a petrecut toată viaţa la Hida şi care a fost bucătăreasă în case înstărite de evrei şi unguri din sat, dar şi de la alte socăciţe (bucătărese n.r.) din zonă. De asemenea, am avut multe discuţii cu singurul evreu din comuna Hida, Friedman Iacob, zis Iancăla, şi soţia acestuia Anuca, dar şi cu Cozmuţa Sâmpetrean, morarul din Hida, care are o memorie deosebită şi a putut să-mi dea multe informaţii despre viaţa la ţară din perioada interbelică şi după al Doilea Război Mondial, o perioadă interesantă în Hida datorată prezenţei în satele comunei a evreilor, a ungurilor, dar şi a ţiganilor", precizează bucătarul originar din Hida.
Cu un nume provenind, cel mai probabil, din limba franceză, ciolentul se mai prepară şi astăzi în Hida, dar şi în alte localităţi din Sălaj în care au existat comunităţi importante de evrei.
"Se mai face ciolent şi acum în Hida, dar şi în alte locuri, mai puţin, Racâş, Sânpetru Almaşului, Nuşfalău, Şimleu Silvaniei. În familia mea se făcea şi se face ciolent destul de des, diferite reţete, eu cunosc vreo zece-unsprezece variante. Întotdeauna făceam ciolent de Bobotează, cu vecinii de pe uliţă. Toate oalele se duceau la un singur cuptor de copt şi se puneau în acesta după ce s-a copt pâinea. Cuptorul se închidea, se lipea plevul de la gura cuptorului cu lut şi se lăsa, peste noapte, până a doua zi. Reţeta cea mai folosită este o variantă locală, românească, de pe uliţa mea din Hida: fasole grasă sau tărcată, razalăi, ceapă tocată, pătrunjel verde tocat, boia de ardei dulce, sare - cu grijă, că avem afumătură, piper şi carnea de porc afumată, porţionată cu os cu tot şi, măcar o dată pe an, ptişcă. Întotdeauna se face şi chigăla, despre care am mai vorbit. Este o reţetă destul de complexă care necesită o anume experienţă. Mâncarea este consistentă, are saţ şi se consumă cu murături - varză murată, castraveţi, gogonele, gogoşar. Poate asigura masa pentru o zi întreagă. Am unele informaţii că denumirea şolent ar proveni din comunitatea evreiască din Franţa, în vechime aceştia folosind termenul, cu influenţă franceză. În limba franceză chaud lent înseamnă cald-lent, gătit la cald, încet, în timp îndelungat, gătit lent", explică Mircea Groza. AGERPRES/(A - autor: Sebastian Olaru, editor: Georgiana Tănăsescu)
Prepararea acestei reţete complexe este una de durată, mâncarea fiind pusă în cuptor vineri şi lăsată la copt peste noapte, ca să poată fi servită a doua zi, sâmbăta. Odată cu mâncarea, în mijlocul oalei în care se prepară se coace pâinea cu care se mănâncă, numită de evrei chigălă.
Pasionat de gastronomia locală, maestrul bucătar Mircea Groza, născut în localitatea Hida, îşi aminteşte că acest preparat culinar era gătit şi de bunica sa, Florica li Hilimon, el fiind astăzi un susţinător fervent al menţinerii în viaţă a unor reţete de mâncăruri tradiţionale precum chiolentul.
"Şolet, şolent, ciolent, ciulent sau holent, acea mâncare unică, la cratiţă sau oală, uneori de lut, este un preparat foarte vechi, din timpurile biblice, servit în mod tradiţional sâmbăta după-amiază, ziua în care nu este permis să găteşti. Mâncarea este pusă în cuptor înainte de apus, vineri, şi lăsată la copt încet peste noapte, ca să poată fi servită caldă şi plină de savoare. Pe vremea când nu fiecare familie avea o sobă, mâncarea era dusă la brutarul comunităţii şi înapoiată pentru masa de sâmbătă. Principalele ingrediente sunt cartofii, fasolea, ouă fierte cu coajă în aceeaşi oală, ovăz sau gerşli (arpacaş - n.r.), paste făcute în casă, numite razalăi la români şi farvălă la evrei, ceapă, uneori usturoi şi puţină carne. Carnea era, de obicei, gâscă, curcan sau raţă afumată sau proaspătă, câteodată găină grasă sau viţel. Nu lipsea niciodată chigăla, o turtă din făină albă şi făină de porumb cu ouă, mirodenii şi untură de gâscă. Se prepara o cocă ce se punea în oală lângă carne şi fierbeau împreună. De la casă la casă, de la o zonă la alta, acest preparat avea diferite variante şi ingrediente. Variantele preparate în casele românilor sau ale maghiarilor erau adaptate, aceştia nefiind obligaţi să gătească coşer. Se folosea şi carne de porc, mai grasă, afumată, pastramă de vită, gâscă afumată, gât de gâscă umplut, ptişcă sau chişcă. Uneori se foloseşte un preparat din carnea căzută de la fasonatul costiţelor, condimentată cu sare, piper, cimbru", explică Mircea Groza.
Un recensământ din anul 1937 arată că în Hida trăia o comunitate de 344 de evrei, una dintre cele mai mari din tot judeţul, după cea din Şimleu Silvaniei, unde trăiau 1.526 de evrei, Jibou - 693, Cehu Silvaniei - 610, Crasna - 445 şi Zalău - 411. Datele arată că minoritatea evreiască era chiar mai mare decât cea maghiară - 267 de persoane, fiind pe locul secund, după români - 1.163 persoane, dintr-un total de 1.811 de locuitori ai satului Hida.
Ocupaţia de bază a ţăranilor români din sat era exclusiv cea agrară, evreii şi maghiarii se orientau mai ales către meşteşuguri, comerţ, servicii, având mici afaceri personale. Comunitatea evreilor din Hida deţinea practic monopolul asupra comerţului din zonă: în perioada interbelică, în sat erau deschise nu mai puţin de 18 prăvălii. În aceste prăvălii lucrau evreii - patroni, fiii lor sau, uneori, oameni de încredere aleşi dintre săteni, de obicei copii ai celor care lucrau în casele lor sau îi ajutau în mod constant la treburile gospodăreşti. În aceeaşi perioadă, croitorul, cizmarul, o parte din tâmplari şi frizerul satului erau tot evrei. În plus, mai erau deschise două abatoare cu măcelării, proprietari fiind tot evrei. Tot evreii deţineau şi posturi importante în aparatul administrativ al comunei, centru de plasă în perioada interbelică, la Pretura de plasă sau Judecătorie sau meşteşugari.
Bogăţia mare a reţetelor culinare evreieşti culese din zonă indică faptul că, la un moment dat, societatea din Hida a fost puternic marcată de reperele culinare evreieşti. Plecarea evreilor din zonă a dus la supremaţia artei culinare româneşti, categoric influenţată de cea ungurească şi, mai ales, de cea evreiască, aproape exclusiv practicată astăzi în zonă, cu excepţia câtorva feluri de mâncare acceptate de săteni şi a multor amintiri din vremea când românii convieţuiau cotidian cu evreii.
"Cele mai multe informaţii, alături de întreaga colecţie de reţete, le am de la bunica mea, Florica li Hilimon (Florica Barna), care şi-a petrecut toată viaţa la Hida şi care a fost bucătăreasă în case înstărite de evrei şi unguri din sat, dar şi de la alte socăciţe (bucătărese n.r.) din zonă. De asemenea, am avut multe discuţii cu singurul evreu din comuna Hida, Friedman Iacob, zis Iancăla, şi soţia acestuia Anuca, dar şi cu Cozmuţa Sâmpetrean, morarul din Hida, care are o memorie deosebită şi a putut să-mi dea multe informaţii despre viaţa la ţară din perioada interbelică şi după al Doilea Război Mondial, o perioadă interesantă în Hida datorată prezenţei în satele comunei a evreilor, a ungurilor, dar şi a ţiganilor", precizează bucătarul originar din Hida.
Cu un nume provenind, cel mai probabil, din limba franceză, ciolentul se mai prepară şi astăzi în Hida, dar şi în alte localităţi din Sălaj în care au existat comunităţi importante de evrei.
"Se mai face ciolent şi acum în Hida, dar şi în alte locuri, mai puţin, Racâş, Sânpetru Almaşului, Nuşfalău, Şimleu Silvaniei. În familia mea se făcea şi se face ciolent destul de des, diferite reţete, eu cunosc vreo zece-unsprezece variante. Întotdeauna făceam ciolent de Bobotează, cu vecinii de pe uliţă. Toate oalele se duceau la un singur cuptor de copt şi se puneau în acesta după ce s-a copt pâinea. Cuptorul se închidea, se lipea plevul de la gura cuptorului cu lut şi se lăsa, peste noapte, până a doua zi. Reţeta cea mai folosită este o variantă locală, românească, de pe uliţa mea din Hida: fasole grasă sau tărcată, razalăi, ceapă tocată, pătrunjel verde tocat, boia de ardei dulce, sare - cu grijă, că avem afumătură, piper şi carnea de porc afumată, porţionată cu os cu tot şi, măcar o dată pe an, ptişcă. Întotdeauna se face şi chigăla, despre care am mai vorbit. Este o reţetă destul de complexă care necesită o anume experienţă. Mâncarea este consistentă, are saţ şi se consumă cu murături - varză murată, castraveţi, gogonele, gogoşar. Poate asigura masa pentru o zi întreagă. Am unele informaţii că denumirea şolent ar proveni din comunitatea evreiască din Franţa, în vechime aceştia folosind termenul, cu influenţă franceză. În limba franceză chaud lent înseamnă cald-lent, gătit la cald, încet, în timp îndelungat, gătit lent", explică Mircea Groza. AGERPRES/(A - autor: Sebastian Olaru, editor: Georgiana Tănăsescu)
Urmăreşte ştirile AGERPRES pe WhatsApp şi pe GoogleNews
Conținutul website-ului www.agerpres.ro este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site de către AGERPRES sunt protejate de dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website. Informaţiile transmise pe www.agerpres.ro pot fi preluate, în conformitate cu legislaţia aplicabilă, în limita a 500 de semne. Detalii în secţiunea Condiţii de utilizare. Dacă sunteţi interesaţi de preluarea ştirilor AGERPRES, vă rugăm să contactaţi Direcţia Marketing - marketing@agerpres.ro.