Vaslui, 4 feb /Agerpres/ - Suc de roşii, castraveţi şi gogoşari la oţet, murături asortate, varză murată, zarzavat pentru ciorbe, zacuscă, dulceţuri şi compoturi de toate felurile - sunt produse pe care le găseşti în cămara fiecărei gospodine care se respectă. Pentru unele femei, pregătitul conservelor pentru iarnă şi gătitul, în general, au ajuns, însă, la rang de artă. E şi cazul Elena Acasandrei, fostă învăţătoare în satul vasluian Corni Albeşti, pensionară acum, doamna Nuţica, aşa cum o ştie toată lumea. Nu sunt deloc puţini cei care i-au călcat pragul şi i-au gustat bunătăţile. E o încântare să o asculţi povestind despre preparatele pe care le găteşte cu drag şi o desfătare să te înfrupţi din bunătăţile sale.

Poposind în casa doamnei învăţătoare, gândul îmi zboară fără să vreau la copilărie, la bunici, şi, deodată, interlocutoarea îmi devine atât de apropiată. Mă îmbie politicos să beau o ceaşcă de cafea, căci aşa cere ''protocolul'' când îţi intră un oaspete în casă.

De fapt, doamna Nuţica chiar ştie cum stă treaba cu protocolul. În copilărie şi adolescenţă a avut ocazia să vadă de multe ori cum se aşază corect o masă, cum se servesc felurile de mâncare. Tatăl său a fost brigadier silvic, iar mesele copilăriei şi le aminteşte îndestulate, însă multe lucruri a învăţat stând în casa preotului sau a boierului din satul copilăriei sale.

''Boierii erau de o fineţe şi de o delicateţe ieşite din comun. Erau oameni muncitori şi rafinaţi. Acolo am văzut cum se aşază tacâmurile, farfuriile, paharele. La ei în casă am văzut prima dată cum se mănâncă un ou dintr-un recipient special sau vasele încrustate în care se servea porumbul fiert. Şi am mai văzut ceva: boieroaica, femeie harnică şi cuminte, era cea care prepara mâncărurile, nu avea servitoare care să gătească'', îşi aduce aminte doamna învăţătoare.

De atunci a început să prindă drag de gătit. Dulceţurile sunt una dintre specialităţile sale. Îşi aminteşte cum mama sa mai pitea câteodată borcanele cu dulceaţă, ca să nu dea copiii iama în ele.

Totuşi, ''hoţii'' reuşeau să se strecoare şi se înfruptau cu poftă din ''marfa'' interzisă. Multă vreme, mama a bănuit-o pe ea că fura din dulceaţă. După ani şi ani, a aflat că, de fapt, o soră mai mică era capul răutăţilor, cea care găsea mereu borcanele cu dulceaţă, ascunse de mama sa.

Delicatesa copilăriei era dulceaţa de nuci verzi, pe care o pregăteşte şi acum pentru copii şi nepoţi, dar cum lucrurile s-au schimbat, doamna Nuţica s-a adaptat din mers la nou.

''Regina dulceţurilor este pentru mine acum dulceaţa de coji de grefe. Eu fac reţete pe care le ştiu de mică, dar îmi place şi să caut, să scotocesc mereu. Aşa am descoperit această dulceaţă, destul de simplu de făcut, dar delicioasă'', mărturiseşte doamna Nuţica.

Soţul doamnei, dascăl la rându-i, asistă la discuţii şi nu se poate abţine când vine vorba de atâtea dulcegării. Şi cum gusturile nu se discută, ascult şi ce-i place domnului învăţător în materie de dulceţuri.

''Dulceaţa de cireşe amare e o minune. Îmi amintesc cum aduceam în tinereţe câte două găleţi de cireşe amare de pădure. Doamne, ce dulceaţă ieşea'', îşi aminteşte Dumitru Acasandrei.

Cei doi se înţeleg din priviri. Îmi prezintă mândri o reţetă mai nouă, pe care au încercat-o şi le-a ieşit surprinzător de bine: magiunul de prune fără zahăr. Simplu şi foarte sănătos, fără pic de zahăr şi fără conservanţi, magiunul se face după ce prunele sau perjele, cum se spune prin zonă, foarte bine coapte, se pun într-un ceaun, la foc mic, pe plită. Cum la fiecare reţetă există câte un secret, la magiun secretul e plita.

La vatră, de altfel, doamna Nuţica găteşte aproape tot. Aşa e sigură că gustul mâncării e cel mai bun.
Când se face zarzavatul pentru ciorbe, sucul de roşii sau zacusca pentru iarnă, în familie este mobilizare generală. Copiii şi nepoţii se adună şi participă la prepararea reţetelor, sub îndrumarea tartorului bucătar - doamna Nuţica. Legumele folosite, musai din grădina proprie, se spală, se taie, se coc şi se toacă.

''Zacuscă facem şi câte 60 de borcane, suc de roşii la fel, iar zarzavat ce să mai zic. Am şi aici un secret. Toate legumele pe care le tai îmi place să le trec puţin printr-o undă de ulei. Nu-ţi vine să-l mai pui la ciorbă, ci să-l mănânci direct pe pâine. Eu nu folosesc conservanţi, totul este natural. Rar s-a întâmplat să fie vreun borcan care să nu ţină. Nici blender nu folosesc, e păcat de prospeţimea legumelor. Dacă ai băgat blenderul în zacuscă, ai stricat tot'', povesteşte gospodina.

În timp ce aflu noi secrete gastronomice şi reţete straşnic păstrate, pe masă îşi face apariţia un platou frumos garnisit: un iepure cu măsline, mâncare rece, după cum îmi explică gazdele. Doamna Nuţica e fată de fost brigadier silvic şi reţetele vânătoreşti nu-i sunt deloc străine.

''Carnea se taie în bucăţi şi se lasă vreo oră în apă cu oţet. Oţetul trebuie să fie diluat, dar suficient de concentrat. Bucăţile de carne se prăjesc. Într-o altă cratiţă, ceapa tăiată solzişori se înăbuşă bine. Punem cam câte două trei cepe pentru fiecare bucată de carne. Se adaugă carnea, se completează cu apă, cu vin alb, suc de roşii şi măsline şi se lasă la fiert până se pătrunde carnea. La sfârşit se adaugă un ardei scos de la oţet şi tăiat mărunt'', ne dezvăluie doamna învăţătoare.

La viaţa sa, Elena Acasandrei a gătit în toate felurile: simplu, aşa cum a învăţat de mică, ţinând cont de reţete mai sofisticate sau chiar inventând reţete. Mărturiseşte că cei mai mulţi oaspeţi care i-au trecut pragul au ţinut mai degrabă seamă de gustul mâncării şi de dragostea cu care bucatele au fost pregătite decât de felul în care arătau furculiţele sau farfuriile.

''Eu am fost la tot soiul de mese. Ştiu cum se face totul ca la carte, ştiu să aşez o masă cum cere eticheta, îmi place ca oamenii care vin la noi la masă să se simtă bine. Ştiu că odată mă străduiam să pun tacâmurile cele mai bune, iar o prietenă mi-a spus că vrea să mănânce cu mâna, să se simtă ca la mama acasă. Soţul meu, care a fost director de şcoală, obişnuia să vină cu oaspeţi la masă, dar uita să mă anunţe câteodată. Aşa a venit la noi un domn foarte sus-pus şi nu aveam în casă decât borş cu fasole. Am pus repede pe masă borş şi am scos nişte carne de la borcan. Ce credeţi? Domnul nu a vrut carne, ci două farfurii cu borş. A zis că e cel mai bun borş pe care l-a mâncat în viaţa lui'', îşi aminteşte femeia.

Cu carnea la borcan e o poveste lungă. Acest fel e adesea preparat în zona Vasluiului. Bucăţi de carne de porc, organe, cârnaţi şi chiar şuncă sunt prăjite bine, până se usucă, după care se aşază în chiup şi se acoperă cu untură. Acest fel, pregătit iarna, la tăierea porcului, ţine până în luna iunie, dacă e corect preparat. Carnea se face apoi cu ouă, cu varză călită, se pune în tocăniţe, ciorbe sau se mănâncă simplă, cu brânză şi mămăligă.

În beciul familiei Acasandrei nu prea e loc să arunci un ac. Borcanele de zacuscă stau frumos aliniate, castraveţii şi gogoşarii la oţet aşteaptă să poposească pe mese, roşiile conservate, zarzavatul sau ghiveciul urmează la rând, iar butoaiele cu varză şi murături tronează aşteptându-i pe pofticioşi. Câte un borcan lipsă pe ici pe colo e semn că prin zonă a trecut vreun amator de bunătăţi.

Cei doi dascăli îmi prezintă cu drag fiecare borcan, îmi explică fiecare reţetă, îmi arată moarea de varză roz şi limpede pe care îţi vine s-o bei cu nesaţ până la ultima picătură şi harbuzul ascuns printre pătlăgelele murate. Şi pentru ca tabloul să fie complet, fac, inevitabil, cunoştinţă cu orătăniile de prin curte, viitoarele ''victime'' din borşul, din rasolul sau din tocăniţa ce vor hrăni familia şi oaspeţii săi.

Mai trebuie spus că doamna Nuţica este şi o mare specialistă în prăjituri, plăcinte sau cozonaci. Numai cine nu i-a călcat pragul nu ştie acest lucru. Recunoaşte cu mândrie că nu s-a atins în viaţa ei de mixerul electric, deşi are două asemenea aparate. Cu toate acestea, face nişte dulciuri de te lingi pe degete. Are şi aici nişte dichisuri: bate mereu albuşurile separat de gălbenuşuri şi are grijă să nu scape niciodată vreo picătură de gălbenuş în vasul cu albuşuri, că atunci orice reţetă e compromisă.

Îşi aminteşte cu drag de orele de lucru manual pe care le făcea la şcoală. În nişte vremuri în care copiii mâncau mult mai sănătos, iar lumea nu era invadată de cure de slăbire şi dieteticieni, o învăţătoare simplă, dintr-un sat de care mulţi n-o s-audă niciodată, le deschidea elevilor săi ochii ca să poată păşi în viaţă.

''La orele de lucru manual încercam să-i deprind pe copii să aşeze masa, să gătească unele lucruri de bază. Făceam diverse reţete chiar la şcoală. Am gătit şi borş de zarzavat, le făceam copiilor tartine de brânză cu mărar sau ouă umplute, nişte aperitive care merg şi acum puse pe orice masă. Păcat că astfel de lucruri nu se mai fac acum în şcoli'', spune, cu regret, fosta învăţătoare.

Ca doamna Elena Acasandrei, mii de femei din Vaslui îşi etalează zi de zi talentele de gospodine. În mai toate gospodăriile găsim fel de fel de conserve, de dulceţuri, de preparate din carne puse la păstrat pentru iarnă.

Se usucă fructe, se găteşte la vatră, se coace pâine în cuptor de lut, se pârlesc porci cu paie, semn că mâncarea ''din plastic'' nu e deloc pe gustul vasluienilor, mai ales al celor de la sate. AGERPRES/(AS - autor: Loredana Ciobanu, editor: Georgiana Tănăsescu)