Organizațiile internaționale sunt unelte pentru țări puternice

 •  GeopoliticalRo
815 afişări

15 noiembrie 2017 - Grupurile multilaterale sunt în mod obișnuit impotente, deci de ce sunt așa multe?

f22a8f9b-fdbb-4618-b41c-46e1bdfb865a

În lumea modernă, relațiile dintre state se petrec la două niveluri. Primul este nivelul bilateral. SUA și China, spre exemplu, nu se înțeleg în chestiuni precum Taiwan, Marea Chinei de Sud, sau cum să denuclearizeze Peninsula Coreană. Reprezentanții lor comunică unii cu alții pentru a încerca să își rezolve dezacordurile. Al doilea este nivelul multilateral. Spre exemplu, Națiunile Unite trec o rezoluție impunând sancțiuni economice asupra Coreei de Nord. Cele mai multe dintre cele 193 de state-membre ONU nu au o problemă ele însele cu Coreea de Nord, însă participă la sancțiuni deoarece ONU spune asta.

Produsul Geopoliticii

Mulți semnalează că naționalismul crește ca forță ideologică pe planetă la momentul acesta. Asta ar sugera că relațiile bilaterale dintre state sunt cea mai importantă parte din înțelegerea lumii, deoarece naționaliștii preferă să lucreze direct cu alte state decât să aibă interesele încâlcite de birocrația multilaterală. Dar este de asemenea adevărat că multilateralismul este viu și vioi. De fapt, dacă iei în calcul câteva din titlurile de presă din weekendul trecut, ai putea avea impresia că dezvoltarea unor noi organizații internaționale și unor noi acorduri de liber schimb sunt forța din spatele evenimentelor globale.

Pe 10 nov., oficiali din 11 țări au anunțat că au un acord preliminar pe elementele de bază ale Acordului Cuprinzător și Progresiv pentru Parteneriatul Trans-Pacific, ceea ce înseamnă că saga TPP a devenit acum CPTPP.

Tot pe 10 noiembrie, oficiali din cele cinci state din Asia centrală au semnat un Program pentru Cooperare Mutuală, ce are drept unul din scopuri încurajarea cooperării cu ONU, Comunitatea Statelor Independente, Organizația Cooperării Islamice, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, dacă este să numim doar câteva.

Pe 11 nov., în marja unui summit al Asociației națiunilor din sud-estul Asiei și al Asiei de Est, oficiali din SUA, Japonia, India și Australia au resuscitat Dialogul de Securitate Cvadrilateral. Cvadrilaterala este un grup multilateral în creștere format pentru a rezista influenței Chinei în Asia, deși nu este clar încă ce exact este cvadrilaterala. Este o alianță? O organizație multilaterală? Un forum de comunicare?

Pe 12 nov., Arabia Saudită a convocat o sesiune extraordinară a Ligii Arabe pentru a discuta "imixtiunea distructivă" a Iranului în regiune.

Ca să nu fie mai prejos, pe 13 nov., miniștri din 23 de state europene au semnat un aviz comun asupra Cooperării Permanente Structurate, ce are ca scop să amplifice cooperarea militară între forțele militare ale semnatarilor.

Niciuna din aceste știri nu este atât de importantă. CPTPP se confruntă cu aceleași probleme cu care s-a confruntat TPP și nu mai are ca punct central piața americană. Înainte să poată fi transformativ, trebuie să treacă, iar asta este departe de a fi un lucru cert. Statele Asiei Centrale care spun că vor coopera cu destule organizații internaționale cât pentru o supă alfabet înseamnă doar că vom citi mai multe comunicate de presă despre cooperare în următorul an. Statele-membre ASEAN nu sunt de acord pe multe chestiuni, Cvadrilaterala prost-definită a mai cedat odată în trecut și e posibil să o facă iar, pe când Liga Arabă are summituri extraordinare cu rezultate ordinare mai tot timpul. Comisiei Europene i-au trebuit 15 ani pentru a permite vânzarea de banane și castraveți excesiv de curbați în statele membre UE; coordonarea militară e puțin mai complexă.

Sunt mulți care cred în eficacitatea potențială și puterea grupărilor internaționale, dar găsirea efectivă a unui exemplu a uneia care a transformat lumea este foarte dificilă. Asta deoarece puterea în sistemul politic internațional nu se află în mâinile organizațiilor internaționale. Statele infuzează organizațiile internaționale cu putere dacă le servește scopului strategic, dar cel mai adesea astfel de organizații sunt în mare importente. Chiar și cele mai lăudate și mai mărețe dintre organizațiile internaționale, ca Națiunile Unite, au o istorie destul de schimbătoare când vine vorba de apărarea cauzelor pentru apărarea cărora au fost create. Organizațiile internaționale de la sine putere nu sunt transformative. Ele sunt produse, nu lideri, în geopolitică. Putem face un argument similar pentru acordurile de liber schimb, care sunt eficiente doar în aceeași măsură cu disponibilitatea și abilitatea statelor de a le implementa. Câteodată pot fi foarte importante, Comunitatea Economică Europeană sau NAFTA fiind exemple de top. Dar chiar și cel mai consecvent acord de liber schimb nu apare din eter. Ele mai degrabă reflectă realitatea decât o definesc.

Și totuși organizațiile internaționale există, ceea ce ridică importante întrebări. Dacă istoria este plină de atâtea organizații internaționale eșuate, de ce ele continuă să apară peste tot? Și, mai important, sunt circumstanțe în care organizațiile internaționale chiar contează, și unde ar trebui luate în serios în aceeași măsură cu întrebarea dacă SUA planifică să atace programul nuclear al Coreei de Nord, sau dacă Arabia Saudită chiar intenționează să combată ambițiile Iranului pentru putere în Orientul Mijlociu într-o formă mai pronunțată decât declarațiile agresive? Pentru a răspunde acestor întrebări, trebuie să înțelegem motivul creării organizațiilor internaționale. În mod ironic, răspunsul la această întrebare începe cu înțelegerea a ceea ce mulți consideră o idologie diametral opusă existenței instituțiilor internaționale: naționalismul.

Fervoare naționalistă

Naționalismul în sensul grosolan este o ideologie al cărei principiu de bază este autodeterminarea națională. Naționalismul a apărut în secolul XVII, a început să modeleze lumea în secolul XVIII, și a devenit ideologia politică dominantă în secolele XIX și XX. Naționalismul este ideea că grupuri unice de persoane există, iar că legitimitatea politică a unui stat derivă din guvernarea unui teritoriu pentru indivizii din acel grup.

Naționalismul a devenit forța politică dominantă după ce a fost combinat cu o altă ideologie de secol XVIII: liberalismul clasic. Una din dogmele de bază ale liberalismului clasic este că ființele umane sunt înzestrate cu anumite drepturi inalienabile doar pentru că sunt oameni. Statul există pentru a prezerva libertatea individului, iar abilitatea statului de a prezerva și apăra acea libertate dă statului legitimitate. În schimb pentru această protecție, cetățenii statului național pierd un grad anume de libertate către suveran.

Există o tendință de a crede că ideologia conduce geopolitica, dar în genere este invers. Naționalismul și liberalismul nu au apărut într-un vid. Ele au apărut în contextul unor progrese tehnologice ce au transformat viața umană. Progresul în transport a permis distanțe odată de netrecut să fie traversate cu relativă ușurință. Progresul în tehnologia agricolă a însemnat că mai multă hrană putea fi produsă fără să fie nevoie de zece copii care să muncească pământul. Progresele în comunicații au ajutat croirea lumii mai strâns decât fusese vreodată posibil în istoria omenirii. Revoluția industrială a adus un număr mare de tineri și tinere în forța de muncă din fabrici în orașe în rapidă creștere. Birocrațiile sclerotice ale monarhiilor greoaie nu puteau răspunde destul de rapid cererilor subiecților odată maleabili.

În acel moment, lucrurile au început să se schimbe. Vechile structuri politice au fost ori reformate ori eliminate. Naționalismul a fuzionat cu liberalismul și prin Europa, democrațiile proto-liberale au început să apară, state ce guvernau cu măcar un minim de consimțământ al celor guvernați. Liberalismul a ajutat la înfăptuirea legitimității populare. Naționalismul a ajutat să ofere loialitatea necesară pentru ca aceste noi guverne să reușească să managerieze o lume în rapidă schimbare. Indivizii simpli nu se mai puteau aștepta să își trăiască întreaga viață în același sat ca familia lor, și pe măsură ce economiile naționale deveneau mai întrepătrunse, diferite grupuri de oameni intrau în contact cu alte grupuri de persoane și începeau să își definească identitatea prin limba, valorile și cultura lor.

Naționalismul este o ideologie particularistă. Se ocupă cu bunăstarea unui grup bine definit de persoane; nu este, luat de sine stătător, preocupat cu bunăstarea tuturor persoanelor. Dar naționalismul a fost nuanțat de întâlnirea sa cu liberalismul, ce a fost și rămâne o ideologie universalistă, una care crede în drepturile de bază ale tuturor indivizilor. Naționalismul a început să arunce o plasă mai mare. A subsumat grupuri mai mari decât a făcut familia sau tribul vreodată. (Unele dintre aceste grupuri, precum catalanii sau scoțienii, nu au fost subsumate complet niciodată. Altele, precum castilienii sau bretonii, au fost asimilate mai bine.) Și astfel noi state naționale au fost create. Din scrumul războaielor napoleonice, Germania s-a unificat în 1871. Din mai multe principalități și orașe-state, o Italie unificată a apărut în același an.

Ce se uită adesea, însă, este că în timpul acestei fervori naționaliste, și organizațiile internaționale apăreau. Cea mai veche organizație internațională din lume încă existentă este Comisia Centrală pentru Navigarea Rinului. Cei mai mulți țin minte Congresul de la Viena din 1815 drept conferința în care învingătorii lui Napoleon au creat un acord politic ce avea ca scop asigurarea păcii pe continentul european. Dar tot Congresul de la Viena a creat CCNR-ul, și i-a dat puterea de a implementa libertatea de navigare pe Rin. Pe parcursul mai multor decenii, CCNR-ul a redus taxele, a stabilit reguli de navigație, și a avut întâlniri și conferințe în sprijinul eforturilor sale. În anumite puncte din ultimele două secole, CCNR-ul a fost politizat, iar în timpul războaielor mari a și încetat să funcționeze, dar CCNR-ul există și astăzi, continuându-și munca în sprijinul integrării europene.

Un impuls comun

Este un ciclu important aici: Organizațiile internaționale cu eficacitate reală întotdeauna par a apărea după un conflict major. După Primul Război Mondial, învingătorii au încercat să alunge oroarea războiului prin crearea Ligii Națiunilor. Nu a reușit, deși pentru o perioadă Liga Națiunilor a jucat un rol important în formarea politicii globale. După Al Doilea Război Mondial, învingătorii au încercat să folosească aceeași strategie și au creat Națiunile Unite. Impulsul de a crea organizații internaționale vine din același impuls care a creat statele naționale. Diferența este că internaționaliștii speră că cercul se poate întinde întotdeauna mai mult — că este posibil să se creeze o națiune globală. Nu este surprinzător că impulsul universalist de a proteja drepturile tuturor indivizilor este cel mai puternic după războaie teribile, iar că învingătorii investesc atât de mult din puterea lor în încercarea de a crea structuri să prevină viitoare războaie (sau, spus mai cinic, să încerce să asigure poziția învingătorilor).

Ce ne spune totul este că organizațiile internaționale au apărut din același curent ideologic ca statul național. Diferența principală între ele este că organizațiile internaționale subliniază drepturile înnăscute ale individului, iar statul național subliniază responsabilitatea guvernului față de națiune. De bine, de rău, statele naționale conduc lumea de astăzi. Atât sunt de puternice statele naționale că folosesc organizațiile internaționale pentru scopuri proprii. Să ne gândim la SUA și Uniunea Sovietică duelându-se la Consiliul de Securitate ONU, purtând un Război Rece în timp ce făgăduiau apartenență credincioasă unei organizații al cărui scop este menținerea păcii și securității internaționale. Sau China și Rusia folosindu-și poziția în Consiliul de Securitate pentru a proiecta mai multă putere decât au în fapt.

Organizațiile internaționale pot conta când sunt produsul unui interes mutual comun al statelor cu aceleași idei. Iar acordurile de liber schimb multilaterale pot conta când codifică realități economice benefice părților implicate. Asta se întâmplă ocazional în anumite organizații, precum Uniunea Europeană între 1991-2008, sau Liga Națiunilor imediat după Primul Război Mondial.

Dar, per total, organizațiile internaționale și multe alte grupuri multilaterale sunt sclave ale statelor naționale și unelte ale marilor puteri. Odată create, ele prind viață independent, șchiopătând înainte din virtutea inerției sau a instinctului de supraviețuire al birocrației. Asta le poate da aparența de supre importante. Dar cel mai adesea, ele sunt cooptate din interesul statelor membre. Cheia în analiza lor este să nu luăm declarațiile lor prea în serios, și să ne ținem ochii pe cine trage de sfori. (autor: Jacob L. Shapiro)

Publicat inițial aici
Copyright 2017 Geopolitical Futures, LLC. Reprinted with permission.

Etichete:
Conținutul website-ului www.agerpres.ro este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site de către AGERPRES sunt protejate de către dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website. Detalii în secţiunea Condiții de utilizare. Dacă sunteţi interesaţi de preluarea ştirilor AGERPRES, vă rugăm să contactați Departamentul Marketing – marketing@agerpres.ro.

Utilizarea secţiunii Comentarii reprezintă acordul dumneavoastră de a respecta termenii şi condiţiile AGERPRES în ceea ce priveşte publicarea comentariilor pe www.agerpres.ro.

Comentează


Articole recomandate


Știrile momentului

Știri recente din GeopoliticalRo

Cele mai citite din GeopoliticalRo

Tu actualizezi lumea.

Ai filmat sau fotografiat un eveniment ieșit din comun? Noi îţi publicăm știrea.

Află mai multe