Este vorba numai despre crearea unor iluzii şi convingerea celorlalţi că ele reprezintă realitatea.

 

Săptămâna trecută a fost plină de relatări despre diplomaţie. Summitul G-7 din Canada a avut în prim-plan comportamentul nediplomatic al preşedintelui american, Donald Trump. Summitul din Singapore dintre Trump şi liderul nord-coreean Kim Jong Un a fost văzut ca un posibil progres pe plan diplomatic. Aceste evenimente m-au determinat să-mi pun câteva întrebări importante: Ce este diplomaţia, care este rolul diplomaţilor şi de unde provin ritualurile conduitei diplomatice?

 

O ofertă de nerefuzat

 

La nivelul cel mai simplu, diplomaţia este procesul prin care naţiunile interacţionează una cu cealaltă, iar diplomaţii, la fel ca avocaţii, îşi reprezintă clienţii - guvernele şi liderii ţărilor pe care le servesc - în urmărirea intereselor acestora. Dar aceasta este doar o descriere de bază. În realitate, diplomaţia înseamnă în mare parte reuniuni relativ banale pe teme de mică importanţă şi fără interes pentru leadership. La aceste întâlniri diplomaţii au multă putere şi multe dintre chestiunile banale discutate se pot dovedi a fi mult mai importante decât par.

 

Însă relaţiile dintre ţări implică mult mai mult decât un set de tranzacţii. Este un exerciţiu al puterii. Naţiunile caută să determine alte naţiuni să facă anumite lucruri şi să acţioneze într-un anumit fel, uneori chiar împotriva interesului celor din urmă. În acest scop sunt lansate ameninţări cu impunerea de sancţiuni dureroase, cum ar fi sancţiunile economice, sau chiar cu un atac militar. Diplomaţia este o alternativă în faţa războiului. Poate fi însă şi prefaţa războiului. Iar rolul diplomatului este să convingă cealaltă parte că aceste ameninţări sunt reale şi că există o cale de ieşire dacă se dă curs dictatului formulat de guvernul respectivului diplomat. Mai simplu spus, rolul diplomatului este să facă altor naţiuni o ofertă pe care nu o pot refuza, reuşind totodată să ascundă slăbiciunile, temerile şi diviziunile propriului său guvern.

 

La negocieri diplomatul ştie uneori că miza este mai mare decât se vede şi încearcă să-şi împiedice interlocutorul să-şi dea seama de acest lucru. Alteori, fiecare parte îşi pune pe masă în văzul tuturor instrumentele de atac. Însă diplomatul este permanent răspunzător în faţa ministerului său de externe, chiar dacă acest minister poate mai târziu să nege ceea ce diplomatul său a transmis în numele guvernului.

 

Crearea unei iluzii

 

Diplomaţia într-adevăr înseamnă crearea unei iluzii. Ea minimizează esenţialul şi exagerează banalul. Ea creează o imagine a puterii care niciodată nu este atât de mare precum ar putea să pară şi încearcă să determine un interlocutor să creadă că se confruntă cu o chestiune neînsemnată şi că este mult mai slab decât este în realitate. Iluziile sunt concepute la întâlnirile din timpul conferinţelor, recepţiilor de la ambasade şi a dineurilor lungi în speranţa că tabloul schiţat va fi retransmis în capitala străină vizată şi că va determina o schimbare a poziţiei guvernului de acolo.

 

Desigur că între ţări există de asemenea discuţii deschise şi oneste. Dar chiar şi în cadrul acestora crearea iluziei este la datorie. Însă diplomaţii nu aleg această profesie în speranţa că vor fi drone purtătoare de chestiuni neimportante. Ei vor să fie oameni de stat şi strategi care influenţează interesul naţional. Aşadar, acolo unde nu există interese de stat care să necesite crearea iluziilor, pot exista interese personale ce obligă diplomaţii să-şi convingă interlocutorii că sunt mult mai influenţi şi mai avizaţi decât ar fi cazul. Pe de altă parte, există şi alţii care într-adevăr sunt influenţi şi avizaţi, dar încearcă să arate că nu sunt chiar aşa.

 

Diplomatul este un artist care pictează un tablou şi încearcă să-i convingă pe alţii că peisajul pe care-l văd reprezintă realitatea. Răspunsul îi este dat sub forma unei alte asemenea opere de artă. Paleta folosită în mod obişnuit de diplomaţi constă în straturi de simbolism lingvistic rostit cu tonalităţi discrete. Este o calitate pe care şi un elev de la şcoală o cunoaşte bine. O ameninţare rostită cu calm şi pe un ton amical este mult mai convingătoare decât una care trădează panică. O promisiune făcută după o analiză calmă şi aprofundată este mai credibilă decât una spusă cu voce nervoasă. Liderii sovietici şi americani puteau discuta despre anihilarea totală şi reciprocă a naţiunilor lor pe un ton calm, reţinut şi aproape prietenesc. Şi nu este ceva specific doar diplomaţiei. Acelaşi lucru este valabil pentru un joc de poker, însă la poker miza sunt banii. Pe când în diplomaţie miza poate fi soarta unei naţiuni.

 

Rolul tonului calm folosit în diplomaţie nu este să atenueze tensiunea, ci să o facă mai palpabilă. Se spune că Stalin vorbea mereu liniştit. În discuţiile cu Roosevelt şi Churchill, tonul său domol i-a forţat pe aceştia doi să-şi imagineze gândurile sale şi să se teamă de ce era mai rău, adică de o pace pe care Stalin ar fi putut eventual să o încheie cu Hitler. Nimic nu este mai ameninţător decât o ameninţare rămasă nespusă.

 

Dar atunci când liderii politici au în faţă adversari pe care-i consideră incapabili să sesizeze o ameninţare subtilă, ei trebuie să folosească în tabloul lor tuşe groase şi evidente. Oamenii sunt înfricoşaţi sau motivaţi de lucruri diferite, iar în timp ce unui diplomat i se dă o marjă de manevră mai mică, un lider nu poate avea luxul de a fi respins de omologii săi.

 

Liderii politici sunt diplomaţi în sensul cel mai larg. Roosevelt avea un stil cordial şi personal. Odată i s-a adresat lui Stalin cu ”Unchiul Joe”. Stalin s-a arătat jignit de acest ton amical şi Roosevelt şi-a cerut sincer scuze. Dar niciunul dintre ei nu a ratat obiectivul urmărit. Stalin a căutat cu tot dinadinsul să pară ofensat. Nici gestul lui Roosevelt nu a fost neintenţionat, nefiind nici modul obişnuit în care se desfăşoară diplomaţia. Dar atunci când vorbim cuiva care nu a ridicat tonul, un ton ridicat ar putea fi mai bun.

 

Manierele diplomaţiei

 

O mare parte a practicilor diplomatice moderne îşi au originea în statele-oraş italiene, unde manierele erau exersate cu atenţie şi asasinatul era adesea soluţia cea mai rezonabilă. Manierele specifice din Franţa şi Marea Britanie cereau reacţii calme, care însă acopereau urmărirea fără scrupule a intereselor. Aceasta era privită ca o trăsătură a diplomaţiei. Nu este un imperativ moral, ci o cale foarte eficientă de a ţine interlocutorul într-o stare de dezechilibru.

 

Noi toţi ne prezentăm lumii ca o operă de artă, pe care uneori am conceput-o tocmai pentru ca lumea să o vadă. Puţini dintre noi doresc să-şi dezvăluie adevăratele impulsuri şi frământări. Faptul că ne schiţăm un alt portret arată că frământările noastre nu sunt bune. Ceea ce este lăudabil. Pentru că portretele pe care ni le conturăm au virtuţile pe care ştim că ar trebui să le avem şi am fi dorit să le avem.

 

Acelaşi lucru poate fi spus despre naţiuni şi lideri. Dar în timp ce disimularea este lăudabilă, să dezvălui cine eşti de fapt poate fi seducător sau înfricoşător pentru inamicii tăi. Fiecare tablou trebuie să aibă un simţ al proporţiei şi autenticităţii. Este o cerinţă în artă. Deci niciodată nu trebuie să uităm că manierele diplomaţiei sunt instrumente utile pentru a lansa ameninţări şi a determina capitularea. Aceste maniere trebuie evaluate în funcţie de utilitatea lor în conturarea tabloului pe care doreşti să-l vadă adversarul şi să-l conducă pe calea benefică naţiunii tale. Un ton puternic este uneori esenţial, dar numai atunci când este opţiunea cel mai puţin costisitoare. Un ton moderat este de asemenea necesar, mai ales pentru a ameninţa pe cineva.

 

Există aşadar o lungă tradiţie a conduitei diplomatice. Ea include în general vorbitul domol în timp ce se înfige un cuţit în spatele interlocutorului. (Desigur că această atitudine este valabilă şi pentru cei care nu au cuţite şi, în cele din urmă, discursul calm este un scop în sine.) Roosevelt putea fi vocal şi îndrăzneţ atunci când îi făcea portretul lui Stalin. Acesta din urmă vorbea liniştit atunci când făcea aluzie la o trădare. Fiecare avea o paletă din care îşi alegea culorile pentru tabloul pe care-l picta. Fiecare era un artist iscusit care înţelegea că peisajul conta, dar cuţitele ascunse contau şi mai mult.

 

*** Articol scris de George Friedman

 

Publicat iniţial AICI

 

Copyright 2018 Geopolitical Futures, LLC. Reprinted with permission