Nicolae Bălcescu, istoric şi prozator, una dintre cele mai luminoase personalităţi ale Revoluţiei de la 1848, alături de Avram Iancu, cu poziţiile cele mai radicale în cadrul ideologiei paşoptiste, s-a născut la Bucureşti, la 29 iunie 1819.

Fiul lui Barbu sin Petre Căpitanul, pitar, şi al Zincăi (născută Bălcescu), Nicolae Bălcescu provenea dintr-o familie din mica boierime munteană, cu oarecare stare la început, ruinată după bejenia din vremea răscoalei lui Tudor Vladimirescu (1821), potrivit volumului ''Dicţionarul scriitorilor români'' (1995) şi după moartea prematură a tatălui în 1824, notează ''Dicţionarul general al literaturii române'' (Ed. Univers Enciclopedic, 2004).

Bălcescu a luat lecţii particulare cu un arhimandrit grec şi cu J.A. Vaillant, apoi şi-a continuat studiile, la Colegiul ''Sf. Sava'' din Bucureşti, unde l-a cunoscut pe Ion Ghica, potrivit volumului ''Dicţionarul scriitorilor români'' (1995). Tot aici, şi-a însuşit de la profesorul bănăţean Eftimie Murgu primele elemente de filosofie.

În iulie 1838, la 19 ani, s-a angajat în armată cu gradul de iuncher şi a predat, ca învăţător, cunoştinţe elementare şi lecţii de istorie într-o şcoală destinată ostaşilor, notează ''Dicţionarul general al literaturii române'' (Ed. Univers Enciclopedic, 2004). Studiul istoriei, mai ales al documentelor referitoare la trecutul Principatelor, a devenit preocuparea dominantă, ceea ce a avut ca urmare şi orientarea tânărului ofiţer spre gruparea naţională condusă de colonelul Ion Câmpineanu.

Nicolae Bălcescu a participat, în 1840, la mişcarea revoluţionară iniţiată de Dimitrie Filipescu (alături de Eftimie Murgu, C. Bolliac, Marin Serghiescu, J.A. Vaillant, C. Telegescu), care avea ca ţeluri naţionale instituirea republicii, eliberarea şi împroprietărirea ţăranilor, potrivit volumului ''Istoria românilor (vol. I, VII, Ed. Enciclopedică, 2003). Mişcarea a fost descoperită de autorităţi, fiind anihilată. Membrii săi, în frunte cu Dimitrie Filipescu, au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi. Bălcescu a fost considerat minor, fiind condamnat numai la trei ani de închisoare. Detenţia a fost grea, sănătatea fiindu-i şubrezită. A fost graţiat în aprilie 1842.

În anul următor s-a aflat printre membrii de bază ai unei societăţi literare. A întemeiat împreună cu Ion Ghica şi Christian Tell societatea secretă ''Frăţia'', ce avea ca deviză ''Dreptate, Frăţie'', potrivit ''Dicţionarului general al literaturii române'' (Ed. Univers Enciclopedic, 2004).

Nicolae Bălcescu a călătorit prin provinciile româneşti, în căutarea vestigiilor istorice, şi a legat prietenii cu moldovenii Vasile Alecsandri, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu şi cu ardeleanul George Bariţiu. S-a afirmat ca unul dintre cei mai competenţi istorici ai românilor, apreciat de Gheorghe Asachi, Mihail Kogălniceanu, Ion Heliade-Rădulescu, prin publicarea, în 1844, în revista ieşeană ''Propăşirea'', a studiului ''Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum'', în care susţinea ideea refacerii armatei naţionale pe baze populare.

Împreună cu August Treboniu Laurian a editat ''Magazin istoric pentru Dacia'' (1845-1848). Aici, în 1846, a publicat ''Despre starea soţială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri'', care oferea raţiunile teoretice, economice şi istorice privind desfiinţarea muncii servile, conferind problemei importanţă primordială, naţională, potrivit volumului ''Istoria românilor'' (vol. I, VII, Ed. Enciclopedică, 2003). Articolul a fost reluat în ''Question economique de Principautes Danubiennes'' (1850). Tot aici a publicat în 1845, un ''Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor'', notează ''Dicţionarul scriitorilor români'' (1995).

A fost ales secretar, în 1845, în Asociaţia literară împreună cu I. Voinescu II.

Nicolae Bălcescu şi-a continuat călătoriile de studii prin ţară, însă, în 1846, şi pentru a evita noi represiuni din partea stăpânirii a plecat în Apus. S-a reîntâlnit, la Paris, cu Mihail Kogălniceanu, cu care a proiectat alcătuirea unui dicţionar biografic al personalităţilor din istoria românilor, dar şi cu C.A. Rosetti, Ion Ghica, Ion şi Dimitrie Brătianu. După şapte luni de la sosirea în Franţa, au apărut primele semne ale bolii de plămâni care îl va doborî peste câţiva ani. Ulterior, a plecat în Italia unde s-a întâlnit cu Vasile Alecsandri. Atât în timpul în care s-a aflat la Paris, dar şi prin vizitele pe care le-a făcut în oraşele italiene, Nicolae Bălcescu a adunat documente privitoare la epoca lui Mihai Viteazul.

În vara anului 1847 se afla din nou la Paris, unde făcea propagandă în presă în favoarea emancipării Ţărilor Române şi pentru reforme sociale democratice.

În februarie 1848 când a izbucnit revoluţia în Franţa, membrii Societăţii studenţilor români aflaţi aici au înţeles că Principatele nu puteau rămâne în afara acestui important proces istoric. Pentru ca evenimentele aflate în curs de desfăşurare să-i găsească pregătiţi, Nicolae Bălcescu, unul dintre conducătorii societăţii, a convocat la locuinţa sa, la 8/20 martie 1848, pe toţi ''moldo-românii''. La întrunire au participat Al. G. Golescu (Negru), Dimitrie Bolintineanu şi C. Mavrodin, precum şi moldovenii Iancu Alecsandri (fratele lui Vasile Alecsandri), Vasile Mălinescu, I. Lecca. Atmosfera revoluţionară din rândurile studenţilor români era întreţinută şi de prelegerile lui Jules Michelet, Edgar Quinet şi Adam Mickiewicz, care au avut o înrâurire însemnată şi asupra lui Bălcescu.

Parte a fenomenului general european, Revoluţia română de la 1848, aşa cum aprecia justificat Nicolae Bălcescu, ''n-a fost un fenomen neregulat, efemer, fără trecut şi viitor, fără altă cauză decât voinţa întâmplătoare a unei minorităţi sau mişcarea generală europeană. Revoluţia generală - mai evidenţia el - fu ocazia, iar nu cauza Revoluţiei române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor. Uneltitorii ei sunt 18 veacuri de trudă, suferinţă şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi''. (''Istoria românilor'', vol I., VII, Ed. Enciclopedică, 2003)

La 12/24 februarie 1848, din Paris, în plină desfăşurare a Revoluţiei, Nicolae Bălcescu îi scria lui Vasile Alecsandri: ''Află că naţia cea mai mare s-a ridicat şi că libertatea lumei s-a mântuit''. El mai adăuga: ''Minunata revoluţie, ce te căesc amarnic că n-ai văzut-o cu ochii, va schimba faţa lumii''. (''Istoria românilor'', vol. I, VII, Ed. Enciclopedică, 2003)

Nicolae Bălcescu s-a întors în ţară în aprilie 1848. Împreună cu Ion Ghica şi Al. G. Golescu-Negru (Arăpilă) a făcut parte dintr-o comisie executivă aleasă de comitetul revoluţionar român. A colaborat la redactarea proiectului de constituţie şi a ''Proclamaţiei de la Islaz'', insistând, într-o dispută neîntreruptă cu mulţi dintre conducătorii mişcării, pentru menţinerea articolului 13 privitor la desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor.

În condiţii extrem de grele, datorită situaţiei internaţionale în care se găsea Ţara Românească ameninţată de intervenţiile represive a două mari imperii absolutiste (Rusia şi Turcia), noul regim revoluţionar a trecut la realizarea programului. Rangurile boiereşti au fost desfiinţate, a fost hotărâtă eliberarea deţinuţilor politici, au fost eliberaţi robii ţigani, a fost instituit steagul tricolor, s-a decretat desfiinţarea bătăii şi a pedepsei cu moartea, a fost ridicată o statuie a Libertăţii, s-a decretat dreptul oricărui român ''de a vorbi, scrie, a tipări slobod asupra tuturor lucrurilor''.

Nicolae Bălcescu a fost numit la 11 iunie 1848, în fruntea Departamentului relaţiilor externe, dar a renunţat preferând funcţia de secretar al Guvernului provizoriu. Însă atât el cât şi succesorul său Ion Voinescu II, au desfăşurat o activitate menită a sublinia noua poziţie, deplin autonomă a ţării şi chiar aspiraţia ei spre independenţă. A luat fiinţă presa revoluţionară (cele mai importante organe de presă fiind ''Pruncul român'', ''Poporul suveran'', iar pentru sate ''Învăţătorul satului'') şi a fost decretată înfiinţarea gărzii naţionale, insistându-se asupra organizării unităţilor de dorobanţi şi panduri voluntari. Dar realizarea celor mai importante revendicări ale programului revoluţionar, privind problema agrară şi reforma electorală, întârzia datorită unor împrejurări interne şi mai ales externe.

''Măsurile noastre pentru proprietate - scria în acele zile Bălcescu lui Alexandru G. Golescu (Negru) - lăsând lucrurile în starea veche, sunt cam vătămătoare, căci ţăranii nu cred făgăduielile şi zic că de ce nu li se dă acum''. Cerând realizarea deplină şi imediată a cerinţelor prevăzute în programul revoluţionar, Bălcescu îndemna la acţiuni revoluţionare ferme: ''Nu faceţi poezie şi sentimentalism, ci dreptate straşnică...fiţi mai revoluţionari, c-am făcut greşeli!''. Dar nu toţi fruntaşii regimului revoluţionar împărtăşeau opiniile lui Bălcescu ori ale celor care gândeau ca el, consemnează ''Istoria românilor'' (vol. I, VII, Ed. Enciclopedică, 2003).

Guvernul provizoriu a fost înlocuit cu o Locotenenţă Domnească, iar Bălcescu a fost propus în deputăţia care urma să plece la Constantinopol pentru a obţine recunoaşterea unor reforme. Atât misiunea cât şi întreaga mişcare revoluţionară a eşuat. Apelurile sale pentru o mobilizare armată au rămas zadarnice. La 13 septembrie s-a întors în ţară, însă a fost arestat de turci şi îmbarcat pe o corabie mică, pe Dunăre, împreună cu ceilalţi conducători ai revoluţiei, în vederea expulzării din ţară. A ajuns în Transilvania, urmărind acţiunile revoluţionarilor maghiari şi români, care se aflau în conflict.

A ajuns la Constantinopol în februarie 1849. A fost secretar al emigraţiei române şi a participat la unele acţiuni politice care urmăreau pe cale diplomatică, o încercare de a salva revoluţia din Muntenia.

După înfrângerea revoluţiei din Muntenia, a depus demersuri pentru împăcarea dintre revoluţionarii români conduşi de Avram Iancu şi cei maghiari ai lui Lajos Kossuth, semnând, în iulie 1849, ''Proiectul de pacificaţie''. Propunerile lui privind recunoaşterea drepturilor românilor din Transilvania, depuse în numele revoluţionarilor români, au fost acceptate doar când armata revoluţionară ungară a fost înfrântă. Aflat mereu în primejdie de a fi arestat, Nicolae Bălcescu s-a refugiat în tabăra lui Avram Iancu de la Câmpeni. În octombrie 1849, se afla din nou la Paris, unde a făcut eforturi mari de a organiza emigraţia pentru pregătirea unei noi revoluţii, conform ''Dicţionarului general al literaturii române'' (Ed. Univers Enciclopedic, 2004).

La începutul anului 1850, a călătorit la Londra, pentru o întrevedere cu lordul Palmerston. Aici, a încercat printr-o susţinută activitate diplomatică să câştige sprijinul guvernului englez în favoarea Principatelor.

S-a întors la Paris, unde în noiembrie 1850, a scos revista ''România viitoare'' (număr unic).

A renunţat în mare măsură la activitatea politică, fiind bolnav, dar şi dezamăgit şi mâhnit de conflictele permanente dintre exilaţii români, şi s-a consacrat redactării monografiei istorice ''Românii supt Mihai-Voievod Viteazul'', publicată postum, în 1878, de Al.I. Odobescu.

Slăbit de boală, s-a stabilit la Paris, la Ville d'Avray, în primăvara anului 1851. S-a mutat la Hyeres, spre sfârşitului anului, fiind însoţit de Sevastiţa, sora lui, şi de Maria Cantacuzino. La sfârşitul lunii aprilie 1852, a pornit spre Constantinopol, cu gândul de se stabili în Moldova. La 8 septembrie a trecut Dunărea pe malul românesc şi la pichetul din Turnu-Măgurele s-a întâlnit cu mama lui, pentru câteva ore. În octombrie s-a îndreptat singur spre Italia, a trecut prin Neapole şi s-a oprit la Palermo, unde a murit la 29 noiembrie 1852. A fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Capucinilor.

Opera lui Nicolae Bălcescu nu este foarte întinsă, dar este foarte densă şi bogată în idei. El a exprimat o poziţie democrat-revoluţionară, în cadrul curentelor ideologice care s-au confruntat în perioada Revoluţiei. În timpul vieţii sale a mai scris lucrările ''Drepturile românilor către Înalta Poartă'' (Bucureşti, 1848), ''Mersul revoluţiei în istoria românilor'' (1850), ''Despre împroprietărirea ţăranilor'' (1850), ''Reforma socială a românilor'' (1850), ''Mişcarea românilor din Ardeal la 1848'' (1851).

Postum au fost publicate: ''Biografii istorice'' (Bucureşti, 1901); ''Din ineditele lui Nicolae Bălcescu. Manualul bunului român'' (Bucureşti, 1903); ''Patru studii istorice'' (Bucureşti, 1928); ''Scrieri istorice'' (Craiova, 1930); ''Opere'' (t.I: ''Scrieri istorice, politice şi economice, partea I-II, Bucureşti, 1940, t.II: ''Scrisori şi scrieri inedite'', Bucureşti, 1948); ''Opere complete'', vol. I: ''Românii supt Mihai-Voievod Viteazul'', Bucureşti, 1940, vol.II: ''Studii şi biografii istorice'' (Bucureşti, 1944); ''Scrieri sociale'' (Bucureşti, 1947); ''Opere'' (Bucureşti, 1952); ''Opere'' vol.I: ''Studii şi articole'', vol.II: ''Istoria românilor supt Mihai-Voievod Viteazul'', Bucureşti, 1953, vol.III: ''Corespondenţă' (1964); ''Opere alese'' (I-II, Bucureşti, 1960); ''Privire asupra stării de faţă, asupra trecutului şi viitorului patriei noastre'' (1970); ''Scrieri alese'' (Bucureşti, 1973); ''Opere'' (I-IV, Bucureşti, 1974-1990).

Nicolae Bălcescu este, alături de Mihail Kogălniceanu, cel dintâi istoric de tip modern din spaţiul culturii române, care a cercetat cu pasiune trecutul poporului român şi a elaborat printre primii un nou mod de a scrie istoria. În concepţia lui, istoria, ca disciplină ştiinţifică, ar trebui să cuprindă toate domeniile şi toate faptele semnificative care dau substanţă unei societăţi, insistând asupra aspectelor economice, a relaţiilor de producţie, a structurilor sociale şi de clasă, a obiceiurilor, instituţiilor şi a modului de viaţă.

Istoric romantic şi vizionar, Nicolae Bălcescu este, totodată, un scriitor-cronicar, înclinat spre moralizări, un pedagog al naţiunii. AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Mariana Zbora-Ciurel)