În luna noiembrie 1917 s-a constituit Corpul voluntarilor transilvăneni şi bucovineni, cu sediul la Hârlău, sub comanda colonelului Marcel Olteanu.

Încă de la începutul intrării României în război, în august 1916, de partea Antantei, ideea constituirii unor corpuri de voluntari recrutaţi din rândul românilor transilvăneni şi bucovineni care se aflau în România, precum şi dintre prizonierii de origine română din armata austro-ungară aflaţi în lagărele ruseşti, s-a aflat în atenţia fruntaşilor mişcărilor naţionale din Transilvania, Banat şi Bucovina, ca şi a factorilor politici şi militari cu putere de decizie de la Bucureşti.

După intrarea României în război, între militarii mobilizaţi se aflau şi mulţi refugiaţi transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni, înrolaţi ca voluntari. Cei mai mulţi se găseau în Regimentele 78 Infanterie Brăila, 11 Infanterie Siret-Galaţi, 80 Infanterie Bucureşti, 32 Infanterie Ploieşti. Spre exemplu, tânărul gazetar Octavian C. Tăslăuanu, plecat de pe frontul din Galiţia şi ajuns în România, s-a înscris ca ofiţer voluntar în armata română, cu gradul de locotenent, pe care îl avusese în armata austro-ungară. El a fost încadrat ca ofiţer de informaţii la Divizia 7 Infanterie, aparţinând de Corpul IV Armată, se arată în volumul ''Luptători sub steagul Marii Uniri. Activitatea românilor aflaţi în străinătate 1916-1920'' (de Constantin I. Stan, Ed. Paideia, Bucureşti, 2010).

Mai mulţi tineri transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni urmau deja cursurile şcolilor militare de ofiţeri activi şi de rezervă din regat. Astfel, viitorul general Emilian Ionescu consemna în amintirile sale că a avut în acea perioadă peste 100 de astfel de colegi. În armata română au intrat pe diferite căi, potrivit unor date, aproximativ 30.000 de voluntari. Numeroşi ardeleni, bănăţeni sau bucovineni au sosit în România cu mult înainte de Primul Război Mondial. Cel mai elocvent exemplu este cel al generalului Ioan Dragalina. De asemenea, generalul Traian Moşoiu, care în 1916 avea gradul de colonel, venise în Vechiul Regat în 1892.

Potrivit volumului ''Istoria militară a poporului român'', vol.V (Ed. Militară, Bucureşti, 1988), la începutul războiului de întregire numărul transilvănenilor încadraţi în armata română se ridica la 29.000 ostaşi şi 1.816 ofiţeri.

Intrarea României în război de partea Antantei a fost primită cu o imensă bucurie şi de românii aflaţi dincolo de graniţele ţării. Bănăţeanul Sever Bocu scria în memoriile sale că ''vestea intrării Regatului român în luptă a creat un murmur de voie bună care a pătruns în toate lagărele unde erau prizonieri români (...)''. În aceste împrejurări, tot mai mulţi prizonieri de naţionalitate română au adresat cereri, individuale sau în grup, autorităţilor ruseşti pentru a le permite să lupte în rândurile armatei române.

Reprezentanţii refugiaţilor transilvăneni şi bucovineni aflaţi în România au făcut demersuri repetate pe lângă guvernul român în vederea organizării unui corp de voluntari. Astfel, un memoriu din 1/14 septembrie 1916, redactat de Octavian C. Tăslăuanu şi semnat de mai mulţi exponenţi ai românilor refugiaţi (Vasile Lucaciu, Onisifor Ghibu, Ioan I. Nistor, Dimitrie Marmeliuc ş.a.), cerea Consiliului de Miniştri de la Bucureşti să ''încuviinţeze organizarea de regimente ardelene şi bucovinene, cari să se compună din foştii soldaţi români ai armatei austro-ungare, veniţi în România în cursul războiului, şi din prizonierii români din Rusia, cari vor trebui aduşi în România'', se arată în volumul ''Istoria militară a poporului român'', vol.V (Ed. Militară, Bucureşti, 1988). După calculele autorilor memoriului, numărul prizonierilor români aflaţi în lagărele din Rusia se ridica la peste 100.000.

Un alt martor al evenimentelor de atunci, poetul Octavian Goga, aminteşte şi el de numeroasele şi insistentele demersuri făcute pe lângă autorităţile ruse şi române pentru formarea regimentelor de voluntari. În pofida numeroaselor memorii, problema voluntarilor nu a fost atunci rezolvată, ci amânată. Atitudinea guvernului român, a Marelui Stat Major şi a Comandamentului suprem se explică printr-o serie de dificultăţi organizatorice, neexistând nici fonduri suficiente pentru transportarea, echiparea, înarmarea şi întreţinerea lor (''Luptători sub steagul Marii Uniri. Activitatea românilor aflaţi în străinătate 1916-1920'').

Precipitarea evenimentelor pe frontul român în ultimele două luni din 1916 a împiedicat transpunerea în practică a acestor proiecte, dar ele au fost reluate pe un plan mai larg curând după retragerea în Moldova. La începutul anului 1917, căpitanul Octavian C. Tăslăuanu şi-a intensificat acţiunile în vederea aducerii voluntarilor români din Italia, Franţa şi Rusia. El a redactat şi înmânat guvernului român de la Iaşi ''Memoriul asupra înfiinţării Legiunii românilor subjugaţi''. Atenţia principală s-a îndreptat către prizonierii români aflaţi în Rusia, deoarece transportarea acestora în ţară se putea face mai uşor.

După negocieri îndelungate şi dificile, la 3/16 martie 1917, misiunea generalului Constantin Coandă pe lângă Înaltul Comandament Rus obţinea aprobarea pentru înfiinţarea Corpului voluntarilor români din Rusia (''Istoria militară a poporului român'', vol.V ). În urma intervenţiilor autorităţilor române de la Iaşi, a început o acţiune complexă de triere şi adunare a prizonierilor de naţionalitate română într-o tabără de la Darniţa, lângă Kiev. Foştii prizonieri s-au deplasat cu entuziasm spre Darniţa pentru a se înrola în batalioanele de voluntari. În primăvara anului 1917 s-a creat pe lângă Ministerul de Război din Iaşi ''Serviciul Central al voluntarilor români de peste hotare'', care s-a ocupat de organizarea, recrutarea şi aducerea acestora din Rusia în România. (''Luptători sub steagul Marii Uniri. Activitatea românilor aflaţi în străinătate 1916-1920'').

La 13 aprilie 1917 s-au semnat la Petrograd actele oficiale între reprezentanţii români şi cei ruşi referitoare la înfiinţarea Corpului voluntarilor români din Rusia. La 25 mai 1917 a început echiparea primului batalion în uniforma armatei române şi cu armamentul necesar în vederea deplasării în Moldova. La 3/16 iunie 1917 batalionul de voluntari români a plecat din Kiev spre Iaşi. Potrivit generalului Constantin Coandă, comandantul Corpului de voluntari, erau 116 ofiţeri şi 1.200 soldaţi, voluntari români complet echipaţi. Trenul a trecut prin Chişinău.

În ziua de 7 iunie 1917 primul batalion de voluntari a sosit la Iaşi, într-o atmosferă de sărbătoare. Trenul a fost întâmpinat de regele Ferdinand, de ministrul de Război, Vintilă Brătianu, de şeful Marelui Stat Major al Armatei Române, generalul Constantin Prezan, de alţi generali. Populaţia Iaşilor a făcut o primire entuziastă voluntarilor. În dimineaţa zilei de 8 iunie, pe câmpul de instrucţie al Brigăzii a III-a din Corpul I Armată, numit platoul Şorogari, a avut loc solemnitatea depunerii jurământului voluntarilor faţă de ţară, în prezenţa regelui Ferdinand, a prim-ministrului Ion I.C. Brătianu, a altor oficiali. În alocuţiunea sa, regele Ferdinand a spus că pe aceşti ''întâi soli ai unirii neamului'' armata îi primeşte ''cu braţele deschise, ca nişte fraţi iubiţi''. Marele istoric Nicolae Iorga a luat cuvântul în finalul manifestării, arătând că scopul venirii voluntarilor ardeleni şi bucovineni la Iaşi era realizarea României noi, o Românie Mare care ''se găseşte în sufletele noastre, în voinţa noastră nebiruită'' (''Luptători sub steagul Marii Uniri. Activitatea românilor aflaţi în străinătate 1916-1920''). În vara anului 1917 transporturile de voluntari ardeleni şi bucovineni din Rusia au fost reluate, al doilea batalion sosind la Iaşi la 15 iulie 1917.

În perioada iunie-noiembrie 1917 cât a durat operaţiunea de recrutare şi instrucţie, au fost trimise în Moldova 11 batalioane, cu un efectiv total de 374 ofiţeri şi 8.261 soldaţi, în afară de cei 22 de ofiţeri şi 1.460 soldaţi rămaşi în Rusia pentru a asigura paza depozitelor militare ale armatei române, potrivit volumului ''Istoria României în date'' (Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

Voluntarii transilvăneni şi bucovineni au fost repartizaţi în regimentele 5 vânători, 2, 3, 19 şi 26 infanterie, unde şi-au continuat instrucţia şi în cadrul cărora au luat parte la marile bătălii din vara anului 1917 de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Din cei 1.481 de voluntari care au fost în linia întâi în aceste bătălii, 31 au fost ucişi, 453 răniţi, iar 129 au primit înalte decoraţii româneşti pentru fapte deosebite de arme.

La 13/26 octombrie 1917, Marele Cartier General român a hotărât înfiinţarea Corpului voluntarilor transilvăneni. Acesta a fost constituit la 4/17 noiembrie 1917 la Hârlău, sub comanda colonelului Marcel Olteanu (''Istoria României în date''). La 28 noiembrie 1917 Marele Cartier General a stabilit definitiv structura organizatorică a Corpului de voluntari transilvăneni şi bucovineni. Astfel, s-a creat, pe lângă Marele Cartier General, un ''Serviciu central'' (care va fi reorganizat la 15 mai 1918), precum şi un ''Comandament al voluntarilor'', cu sediul la Hârlău, în frunte cu colonelul Marcel Olteanu (''Istoria militară a poporului român'').

Exemplul prizonierilor români de război din Rusia va fi urmat şi de cei aflaţi în Franţa şi Italia, care în primăvara anului 1918 s-au constituit în corpuri de voluntari asemănătoare. În cursul anului 1918 un nou corp de voluntari a fost format pe teritoriul Rusiei. La remobilizarea armatei române din octombrie 1918 Ministerul de Război a rechemat sub arme Corpul voluntarilor, aceştia fiind repartizaţi diviziilor 1-7 infanterie, Diviziei 1 vânători şi trupelor de grăniceri (''Istoria militară a poporului român'', vol.V). AGERPRES/(Documentare - Ruxandra Bratu, editor: Cristian Anghelache)

Pentru realizarea acestui material au fost utilizate următoarele surse:

''Luptători sub steagul Marii Uniri. Activitatea românilor aflaţi în străinătate 1916-1920'' (Constantin I. Stan, Ed. Paideia, Bucureşti, 2010)
''Istoria militară a poporului român'', vol.V (Ed. Militară, Bucureşti, 1988)
''Istoria României în date'' (Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003)