La 15 octombrie 1922, în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, avea loc ceremonia încoronării regelui Ferdinand I şi a reginei Maria ca suverani ai României întregite.
Principele Ferdinand-Victor-Albert de Hohenzollern, fiul lui Leopold (fratele regelui Carol I), s-a născut la 12/24 august 1865, la Sigmaringen. În baza prevederilor Pactului de familie din 1881, Ferdinand a fost numit succesor al lui Carol I de Hohenzollern la tronul României, principele Leopold renunţând la prerogativele de moştenitor al tronului în 1880. La 18 martie 1889, Ferdinand a fost recunoscut ca moştenitor al tronului României, iar la 10 ianuarie 1893 s-a căsătorit cu principesa Maria de Saxa-Coburg-Gotha.
La 28 septembrie/11 octombrie 1914, Carol I (1839-1914), primul rege al României, înceta din viaţă la Castelul Peleş, după o domnie de 48 de ani. A doua zi, principele moştenitor Ferdinand I depunea jurământul în calitate de Rege al României, în prezenţa Corpurilor legiuitoare, a membrilor familiei domnitoare şi a Mitropolitului primat.
Izbucnirea Primului Război Mondial la 15/28 iulie 1914 şi, apoi, proclamarea neutralităţii României în cadrul Consiliului de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, au fost două evenimente importante extrem de tensionate care au marcat momentul în care principele Ferdinand a devenit rege. După doi ani de neutralitate, regele Ferdinand a acceptat, în Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei, împotriva Germaniei şi Austro-Ungariei, realizând astfel pasul cel mai important pentru realizarea idealului României Mari.
Prima provincie românească care s-a unit cu România a fost Basarabia. În faţa ameninţărilor Rusiei şi Ucrainei, Sfatul Ţării, întrunit în şedinţă solemnă, a votat la 24 ianuarie/6 februarie 1918, în unanimitate, independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti, o etapă importantă pe calea unirii Basarabiei cu Ţara-Mamă, potrivit volumului "Istoria României în date" (Ed. Enciclopedică, 2003). Două luni, mai târziu, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării întrunit la Chişinău a votat, după 106 ani de dominaţie rusă, unirea Basarabiei cu România, cu majoritate de voturi. Al doilea mare moment din procesul de reîntregire a statului român a avut loc la 15/28 noiembrie 1918, când Congresul General al Bucovinei a adoptat în unanimitate, la Cernăuţi, moţiunea privind "Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu regatul României".
La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, la Alba Iulia, a fost convocată o Adunare Naţională a Românilor din Transilvania şi Ungaria, în care au fost aleşi 600 de deputaţi pe bază de vot universal şi 628 de reprezentanţi ai organizaţiilor şi societăţilor culturale, reprezentanţi ai românilor din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, potrivit volumului "O istorie a românilor" (Ion Bulei, Ed. Meronia, 2007). Cei 1.228 de deputaţi s-au reunit în sala Cazinoului din Alba Iulia şi au decis în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România. S-a constituit, de asemenea, Marele Consiliu Naţional Român, format din 200 de membri aleşi şi 50 de membri cooptaţi. A doua zi, acest Consiliu a numit un guvern provizoriu, Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu. Acesta a trimis o delegaţie la Bucureşti, condusă de episcopul de Caransebeş, Miron Cristea (viitorul patriarh al României), care, la 1/14 decembrie, a înmânat declaraţia de la Alba Iulia regelui Ferdinand I. La 11/24 decembrie, regele Ferdinand a promulgat decretul de sancţionare a unirii, totodată şi a Bucovinei şi Basarabiei.
Tratatele de pace din cadrul Conferinţei de pace de la Paris (sistemul Versailles) din 1919-1920 au recunoscut desăvârşirea unităţii statale naţionale - unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România. Totodată, Tratatul de la Versailles a permis şi o nouă rezolvare a Statului Dunării. România a fost foarte activă în a determina reconstituirea Comisiei Europene a Dunării pentru Gurile Dunării. Comisia a fost reconstituită la 23 iulie 1921 la Paris, fiind compusă din România, Franţa, Anglia şi Italia, cu competenţă pentru partea maritimă a fluviului. A fost creată şi o nouă comisie pentru zona fluvială a Dunării, în care intrau toate statele riverane şi care a înlocuit Comisia Interaliată a Dunării.
Tensiunile politice din perioada de după Marea Unire, precum şi contextul internaţional, ce viza, în primul rând, semnarea tratatelor de pace şi confirmarea noilor graniţe ale României, au făcut ca trecerea la pregătirea practică a actului Încoronării să întârzie aproximativ un an şi jumătate.
Primii paşi în această direcţie au fost făcuţi în timpul guvernului condus de generalul Alexandru Averescu (13 martie 1920-13 decembrie 1921), fiind constituită o Comisie de încoronare, alcătuită din generalul Constantin Coandă (preşedintele Senatului), mitropolitul Miron Cristea, Nicolae Titulescu, Octavian Goga, Nicolae Iorga ş.a., potrivit volumului "Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) Ferdinand I" (vol. II, Ioan Scurtu, 2004). La 15 iulie 1920, Comisia s-a întrunit pentru prima dată, apoi a avut mai multe şedinţe în cadrul cărora s-a discutat programul privind încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria. La 20 noiembrie 1920, comisia a stabilit ca festivităţile să se desfăşoare atât la Alba Iulia, cât şi la Bucureşti. De asemenea, s-a decis construirea Catedralei Încoronării.
După ce a câştigat alegerile pentru Adunarea Naţională Constituantă, guvernul condus de Ion I.C. Brătianu (19 ianuarie 1922-27 martie 1926) a readus în discuţie problema Încoronării. La 24 august 1922, a avut loc la Sinaia o întâlnire între regele Ferdinand şi Ion I.C. Brătianu în cursul căreia s-a convenit ca serbările Încoronării să se desfăşoare în toamna acelui an.
Din punct de vedere organizatoric, dar şi material, efortul depus pentru realizarea acestui important eveniment a fost considerabil. În prim plan s-a aflat construcţia Catedralei Încoronării cu toate anexele sale. Aceasta a fost ridicată după planurile arhitectului Victor G. Ştefănescu şi a fost pictată în interior de Costin Petrescu şi Pierre Bellet. A fost sfinţită în ziua de 8 octombrie 1922.
A fost redactat "Documentul Încoronării" şi a fost difuzată "Proclamaţia Majestăţii Sale Regele către popor" (ambele cu data de 15 octombrie 1922), în care, între altele, regele afirma: "Punând pe capul meu, în această străveche cetate a Daciei romane, coroana de oţel de la Plevna, pe care noi şi glorioase lupte au făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfele lor, au asigurat unitatea naţională; şi salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas şi o simţire, de la Tisa pân la Nistru şi până la Mare", conform volumului "Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) Ferdinand I" (vol. II, Ioan Scurtu, 2004).
Un Te Deum oficiat în noua catedrală, în prezenţa regelui, reginei, membrilor guvernului şi a mai multor invitaţi de seamă, a marcat, în dimineaţa zilei de 15 octombrie 1922, începerea manifestărilor prilejuite de Încoronare. Cele două coroane au fost sfinţite în cadrul unei slujbe religioase.
Regele şi regina au purtat mantii special confecţionate din catifea şi brodate cu fir de aur. Coroana regelui a fost adusă de preşedintele Adunării Deputaţilor, Mihail Pherekyde, iar cea a reginei era ţinută de preşedintele Senatului, Mihail Orleanu. Coroana regelui era cea din 1881, purtată de Carol I. Acesteia i s-au adăugat trei pietre preţioase, reprezentând cele trei provincii româneşti care s-au unit cu Ţara-Mamă - Basarabia, Bucovina şi Transilvania. Coroana reginei Maria era din aur şi cântărea 1.800 de grame. Regele şi-a pus singur coroana pe cap, apoi tot el a aşezat-o pe cea a reginei. Ziarul "Vremea" din 17 octombrie 1922 consemna: "Regele s-a încoronat singur după obiceiul napoleonian; luând coroana, o aşează liniştit şi sigur pe fruntea sa. Prin acest gest autocrat, dar binevenit a dat satisfacţia că nici preşedinţii Senatului şi Camerei, nici primul ministru nu au aşezat pe fruntea suveranului coroana, ci însuşi regele şi-a pus-o în timpul ceremoniei", notează acelaşi volum.
S-a intonat Imnul Regal, după care momentul a fost marcat cu urale şi 101 salve de tun. A avut loc, apoi, pe platoul din faţa catedralei, defilarea trupelor. Regele a primit defilarea călare, înconjurat de ofiţeri români şi ai misiunilor Aliate, prezente la acest moment istoric.
A doua zi, 16 octombrie 1922, festivităţile s-au desfăşurat la Bucureşti, capitala României. S-a trecut pe sub Arcul de Triumf, cea mai importantă construcţie din Bucureşti, a cărei realizare i-a fost încredinţată arhitectului Petre Antonescu. A urmat Te Deum-ul de la Mitropolie şi, apoi, defilarea prin Piaţa Universităţii, în faţa statuii lui Mihai Viteazul. Seara, la Cercul Militar, regele a oferit o masă la care au participat oficialităţi române, precum şi delegaţii din mai multe ţări, precum Franţa, Italia, Spania, Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Danemarca, Belgia, Portugalia, Japonia. S-au remarcat, între oaspeţi, mareşalul Foch, comandantul armatei franceze în timpul Primului Război Mondial, şi generalul Berthelot, şeful Misiunii militare franceze în România (1916-1918).
În cei 13 ani de domnie ai regelui Ferdinand I, numit în documentele vremii "întregitorul ţării de la Nistru până la Tisa şi rege al tuturor românilor", dar şi "cel Leal", România a cunoscut o serie de progrese pe toate planurile: politic, economic, cultural.
O primă reformă importantă a fost cea agrară, votată definitiv în 1921, care a pus capăt marii proprietăţi şi a afectat marii moşieri. Marea proprietate a fost limitată la 100 ha, surplusul fiind distribuit ţăranilor, în loturi de 5-7 ha, în schimbul unei despăgubiri. În total, potrivit datelor oficiale, au fost expropriate 6.008.098 ha de pământ. 1.393.353 capi de familie au fost împroprietăriţi cu 5.811.827 ha, cu câte 6 ha în Basarabia, 5 ha în Vechiul Regat, 4 ha în Transilvania, 2,5 ha în Bucovina. Marea proprietate trece de la 48% din suprafaţă la 24%, în vreme ce mica proprietate ajunge dominantă (67,7%), potrivit volumului "O istorie a românilor" (Ion Bulei, Ed. Meronia, 2007).
La 26-27 martie 1923, Parlamentul României a votat Constituţia României Mari, promulgată prin decret la 28 martie şi publicată la 29 martie. Constituţia României Mari consacra, încă din primul său articol, istoricele hotărâri de Unire a Basarabiei, a Bucovinei şi a Transilvaniei din 1918 şi definea statul român ca fiind "naţional, unitar şi indivizibil". Actul fundamental statua egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, libertatea presei, a întrunirilor, libertatea de asociere, dreptul la muncă, la învăţătură, drepturi egale pentru minorităţile naţionale. Proprietatea avea, conform Constituţiei, "funcţie socială" şi se admitea dreptul statului la expropriere în cazurile "de utilitate publică". În temeiul acestei prevederi, se înscria şi principiul naţionalizării bogăţiilor subsolului, cu excepţia petrolului. Se legifera dreptul de vot universal pentru toţi bărbaţii de peste 21 de ani, excepţie făcând magistraţii, militarii şi funcţionarii superiori. Constituţia din 1923 era, prin prevederile sale, profund democratice, un act fundamental care asigura posibilitatea dezvoltării statului naţional unitar român.
În perioada interbelică, România ocupa locul cinci în lume sub raportul producţiei agricole totale şi continua să fie un mare exportator de cereale. În acelaşi timp, agricultura era ramura economică ce susţinea industria, care suferise mari pierderi în urma războiului. În 1919, producţia industrială nu depăşea 25% din nivelul producţiei anului 1913. Astfel, guvernul liberal a susţinut politica "prin noi înşine", aducând legi protecţioniste în 1924, 1927, 1929, întărite după criză, în 1931, 1935, 1936. S-a reuşit, totodată, menţinerea unui ritm accelerat de creştere industrială.
În temeiul Constituţiei din 1923 au fost adoptate legile de unificare, între care cele privind învăţământul primar (iunie 1924), organizarea armatei (iunie 1924), unificarea administrativă (iulie 1925). Regele Ferdinand s-a implicat în acest proces prin trimiterea mesajului său la fiecare proiect de lege pentru a fi dezbătut în Parlament şi prin promulgarea legilor adoptate.
Ferdinand I a participat la ceremonia ridicării Mitropoliei Ungro-Vlahiei la rangul de Patriarhie şi la învestirea lui Miron Cristea în funcţia de patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, ceremonie care a avut loc în Sala Tronului de la Palatul Regal din Bucureşti, la 1 noiembrie 1925. Regele a afirmat, cu acest prilej: "Pe cât de fericit eram când ai fost chemat de peste munţii liberaţi prin vitejia ostaşilor români la păstoria Ungro-Vlahiei, pe atât de fericit sunt astăzi când îţi încredinţez cârja de patriarh al Bisericii Ortodoxe Române".
Regele Ferdinand s-a arătat preocupat de domeniul relaţiilor internaţionale, însă nu a fost la fel de implicat ca predecesorul său, Carol I. A efectuat vizite la nivel de stat, care au avut mai mult un caracter protocolar, în Iugoslavia (iunie 1922, octombrie 1923), Polonia (iunie 1923), Franţa (aprilie 1924), Elveţia (mai 1924) - prilej cu care s-a adresat Consiliului Societăţii Naţiunilor, Belgia (mai 1924), Marea Britanie (mai 1924), consemnează "Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) Ferdinand I" (vol. II, Ioan Scurtu, 2004).
La 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta renunţarea principelui Carol la tronul României, se modifica Statutul Casei Regale, principele Mihai era proclamat moştenitorul tronului şi se constituia o Regenţă care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului. Regenţa se compunea din trei persoane: principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La 27 mai 1927, regele Ferdinand a plecat din Bucureşti, pe fondul unei stări de sănătate deteriorate, şi s-a retras la vila sa de la Scroviştea. A murit la 20 iulie 1927, la Sinaia, şi a fost înmormântat la Curtea de Argeş, alături de regele Carol I şi de regina Elisabeta. AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Doina Lecea)
Principele Ferdinand-Victor-Albert de Hohenzollern, fiul lui Leopold (fratele regelui Carol I), s-a născut la 12/24 august 1865, la Sigmaringen. În baza prevederilor Pactului de familie din 1881, Ferdinand a fost numit succesor al lui Carol I de Hohenzollern la tronul României, principele Leopold renunţând la prerogativele de moştenitor al tronului în 1880. La 18 martie 1889, Ferdinand a fost recunoscut ca moştenitor al tronului României, iar la 10 ianuarie 1893 s-a căsătorit cu principesa Maria de Saxa-Coburg-Gotha.
La 28 septembrie/11 octombrie 1914, Carol I (1839-1914), primul rege al României, înceta din viaţă la Castelul Peleş, după o domnie de 48 de ani. A doua zi, principele moştenitor Ferdinand I depunea jurământul în calitate de Rege al României, în prezenţa Corpurilor legiuitoare, a membrilor familiei domnitoare şi a Mitropolitului primat.
Izbucnirea Primului Război Mondial la 15/28 iulie 1914 şi, apoi, proclamarea neutralităţii României în cadrul Consiliului de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, au fost două evenimente importante extrem de tensionate care au marcat momentul în care principele Ferdinand a devenit rege. După doi ani de neutralitate, regele Ferdinand a acceptat, în Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei, împotriva Germaniei şi Austro-Ungariei, realizând astfel pasul cel mai important pentru realizarea idealului României Mari.
Prima provincie românească care s-a unit cu România a fost Basarabia. În faţa ameninţărilor Rusiei şi Ucrainei, Sfatul Ţării, întrunit în şedinţă solemnă, a votat la 24 ianuarie/6 februarie 1918, în unanimitate, independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti, o etapă importantă pe calea unirii Basarabiei cu Ţara-Mamă, potrivit volumului "Istoria României în date" (Ed. Enciclopedică, 2003). Două luni, mai târziu, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării întrunit la Chişinău a votat, după 106 ani de dominaţie rusă, unirea Basarabiei cu România, cu majoritate de voturi. Al doilea mare moment din procesul de reîntregire a statului român a avut loc la 15/28 noiembrie 1918, când Congresul General al Bucovinei a adoptat în unanimitate, la Cernăuţi, moţiunea privind "Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu regatul României".
La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, la Alba Iulia, a fost convocată o Adunare Naţională a Românilor din Transilvania şi Ungaria, în care au fost aleşi 600 de deputaţi pe bază de vot universal şi 628 de reprezentanţi ai organizaţiilor şi societăţilor culturale, reprezentanţi ai românilor din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, potrivit volumului "O istorie a românilor" (Ion Bulei, Ed. Meronia, 2007). Cei 1.228 de deputaţi s-au reunit în sala Cazinoului din Alba Iulia şi au decis în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România. S-a constituit, de asemenea, Marele Consiliu Naţional Român, format din 200 de membri aleşi şi 50 de membri cooptaţi. A doua zi, acest Consiliu a numit un guvern provizoriu, Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu. Acesta a trimis o delegaţie la Bucureşti, condusă de episcopul de Caransebeş, Miron Cristea (viitorul patriarh al României), care, la 1/14 decembrie, a înmânat declaraţia de la Alba Iulia regelui Ferdinand I. La 11/24 decembrie, regele Ferdinand a promulgat decretul de sancţionare a unirii, totodată şi a Bucovinei şi Basarabiei.
Tratatele de pace din cadrul Conferinţei de pace de la Paris (sistemul Versailles) din 1919-1920 au recunoscut desăvârşirea unităţii statale naţionale - unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România. Totodată, Tratatul de la Versailles a permis şi o nouă rezolvare a Statului Dunării. România a fost foarte activă în a determina reconstituirea Comisiei Europene a Dunării pentru Gurile Dunării. Comisia a fost reconstituită la 23 iulie 1921 la Paris, fiind compusă din România, Franţa, Anglia şi Italia, cu competenţă pentru partea maritimă a fluviului. A fost creată şi o nouă comisie pentru zona fluvială a Dunării, în care intrau toate statele riverane şi care a înlocuit Comisia Interaliată a Dunării.
Tensiunile politice din perioada de după Marea Unire, precum şi contextul internaţional, ce viza, în primul rând, semnarea tratatelor de pace şi confirmarea noilor graniţe ale României, au făcut ca trecerea la pregătirea practică a actului Încoronării să întârzie aproximativ un an şi jumătate.
Primii paşi în această direcţie au fost făcuţi în timpul guvernului condus de generalul Alexandru Averescu (13 martie 1920-13 decembrie 1921), fiind constituită o Comisie de încoronare, alcătuită din generalul Constantin Coandă (preşedintele Senatului), mitropolitul Miron Cristea, Nicolae Titulescu, Octavian Goga, Nicolae Iorga ş.a., potrivit volumului "Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) Ferdinand I" (vol. II, Ioan Scurtu, 2004). La 15 iulie 1920, Comisia s-a întrunit pentru prima dată, apoi a avut mai multe şedinţe în cadrul cărora s-a discutat programul privind încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria. La 20 noiembrie 1920, comisia a stabilit ca festivităţile să se desfăşoare atât la Alba Iulia, cât şi la Bucureşti. De asemenea, s-a decis construirea Catedralei Încoronării.
După ce a câştigat alegerile pentru Adunarea Naţională Constituantă, guvernul condus de Ion I.C. Brătianu (19 ianuarie 1922-27 martie 1926) a readus în discuţie problema Încoronării. La 24 august 1922, a avut loc la Sinaia o întâlnire între regele Ferdinand şi Ion I.C. Brătianu în cursul căreia s-a convenit ca serbările Încoronării să se desfăşoare în toamna acelui an.
Din punct de vedere organizatoric, dar şi material, efortul depus pentru realizarea acestui important eveniment a fost considerabil. În prim plan s-a aflat construcţia Catedralei Încoronării cu toate anexele sale. Aceasta a fost ridicată după planurile arhitectului Victor G. Ştefănescu şi a fost pictată în interior de Costin Petrescu şi Pierre Bellet. A fost sfinţită în ziua de 8 octombrie 1922.
A fost redactat "Documentul Încoronării" şi a fost difuzată "Proclamaţia Majestăţii Sale Regele către popor" (ambele cu data de 15 octombrie 1922), în care, între altele, regele afirma: "Punând pe capul meu, în această străveche cetate a Daciei romane, coroana de oţel de la Plevna, pe care noi şi glorioase lupte au făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfele lor, au asigurat unitatea naţională; şi salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas şi o simţire, de la Tisa pân la Nistru şi până la Mare", conform volumului "Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) Ferdinand I" (vol. II, Ioan Scurtu, 2004).
Un Te Deum oficiat în noua catedrală, în prezenţa regelui, reginei, membrilor guvernului şi a mai multor invitaţi de seamă, a marcat, în dimineaţa zilei de 15 octombrie 1922, începerea manifestărilor prilejuite de Încoronare. Cele două coroane au fost sfinţite în cadrul unei slujbe religioase.
Regele şi regina au purtat mantii special confecţionate din catifea şi brodate cu fir de aur. Coroana regelui a fost adusă de preşedintele Adunării Deputaţilor, Mihail Pherekyde, iar cea a reginei era ţinută de preşedintele Senatului, Mihail Orleanu. Coroana regelui era cea din 1881, purtată de Carol I. Acesteia i s-au adăugat trei pietre preţioase, reprezentând cele trei provincii româneşti care s-au unit cu Ţara-Mamă - Basarabia, Bucovina şi Transilvania. Coroana reginei Maria era din aur şi cântărea 1.800 de grame. Regele şi-a pus singur coroana pe cap, apoi tot el a aşezat-o pe cea a reginei. Ziarul "Vremea" din 17 octombrie 1922 consemna: "Regele s-a încoronat singur după obiceiul napoleonian; luând coroana, o aşează liniştit şi sigur pe fruntea sa. Prin acest gest autocrat, dar binevenit a dat satisfacţia că nici preşedinţii Senatului şi Camerei, nici primul ministru nu au aşezat pe fruntea suveranului coroana, ci însuşi regele şi-a pus-o în timpul ceremoniei", notează acelaşi volum.
S-a intonat Imnul Regal, după care momentul a fost marcat cu urale şi 101 salve de tun. A avut loc, apoi, pe platoul din faţa catedralei, defilarea trupelor. Regele a primit defilarea călare, înconjurat de ofiţeri români şi ai misiunilor Aliate, prezente la acest moment istoric.
A doua zi, 16 octombrie 1922, festivităţile s-au desfăşurat la Bucureşti, capitala României. S-a trecut pe sub Arcul de Triumf, cea mai importantă construcţie din Bucureşti, a cărei realizare i-a fost încredinţată arhitectului Petre Antonescu. A urmat Te Deum-ul de la Mitropolie şi, apoi, defilarea prin Piaţa Universităţii, în faţa statuii lui Mihai Viteazul. Seara, la Cercul Militar, regele a oferit o masă la care au participat oficialităţi române, precum şi delegaţii din mai multe ţări, precum Franţa, Italia, Spania, Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Danemarca, Belgia, Portugalia, Japonia. S-au remarcat, între oaspeţi, mareşalul Foch, comandantul armatei franceze în timpul Primului Război Mondial, şi generalul Berthelot, şeful Misiunii militare franceze în România (1916-1918).
În cei 13 ani de domnie ai regelui Ferdinand I, numit în documentele vremii "întregitorul ţării de la Nistru până la Tisa şi rege al tuturor românilor", dar şi "cel Leal", România a cunoscut o serie de progrese pe toate planurile: politic, economic, cultural.
O primă reformă importantă a fost cea agrară, votată definitiv în 1921, care a pus capăt marii proprietăţi şi a afectat marii moşieri. Marea proprietate a fost limitată la 100 ha, surplusul fiind distribuit ţăranilor, în loturi de 5-7 ha, în schimbul unei despăgubiri. În total, potrivit datelor oficiale, au fost expropriate 6.008.098 ha de pământ. 1.393.353 capi de familie au fost împroprietăriţi cu 5.811.827 ha, cu câte 6 ha în Basarabia, 5 ha în Vechiul Regat, 4 ha în Transilvania, 2,5 ha în Bucovina. Marea proprietate trece de la 48% din suprafaţă la 24%, în vreme ce mica proprietate ajunge dominantă (67,7%), potrivit volumului "O istorie a românilor" (Ion Bulei, Ed. Meronia, 2007).
La 26-27 martie 1923, Parlamentul României a votat Constituţia României Mari, promulgată prin decret la 28 martie şi publicată la 29 martie. Constituţia României Mari consacra, încă din primul său articol, istoricele hotărâri de Unire a Basarabiei, a Bucovinei şi a Transilvaniei din 1918 şi definea statul român ca fiind "naţional, unitar şi indivizibil". Actul fundamental statua egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, libertatea presei, a întrunirilor, libertatea de asociere, dreptul la muncă, la învăţătură, drepturi egale pentru minorităţile naţionale. Proprietatea avea, conform Constituţiei, "funcţie socială" şi se admitea dreptul statului la expropriere în cazurile "de utilitate publică". În temeiul acestei prevederi, se înscria şi principiul naţionalizării bogăţiilor subsolului, cu excepţia petrolului. Se legifera dreptul de vot universal pentru toţi bărbaţii de peste 21 de ani, excepţie făcând magistraţii, militarii şi funcţionarii superiori. Constituţia din 1923 era, prin prevederile sale, profund democratice, un act fundamental care asigura posibilitatea dezvoltării statului naţional unitar român.
În perioada interbelică, România ocupa locul cinci în lume sub raportul producţiei agricole totale şi continua să fie un mare exportator de cereale. În acelaşi timp, agricultura era ramura economică ce susţinea industria, care suferise mari pierderi în urma războiului. În 1919, producţia industrială nu depăşea 25% din nivelul producţiei anului 1913. Astfel, guvernul liberal a susţinut politica "prin noi înşine", aducând legi protecţioniste în 1924, 1927, 1929, întărite după criză, în 1931, 1935, 1936. S-a reuşit, totodată, menţinerea unui ritm accelerat de creştere industrială.
În temeiul Constituţiei din 1923 au fost adoptate legile de unificare, între care cele privind învăţământul primar (iunie 1924), organizarea armatei (iunie 1924), unificarea administrativă (iulie 1925). Regele Ferdinand s-a implicat în acest proces prin trimiterea mesajului său la fiecare proiect de lege pentru a fi dezbătut în Parlament şi prin promulgarea legilor adoptate.
Ferdinand I a participat la ceremonia ridicării Mitropoliei Ungro-Vlahiei la rangul de Patriarhie şi la învestirea lui Miron Cristea în funcţia de patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, ceremonie care a avut loc în Sala Tronului de la Palatul Regal din Bucureşti, la 1 noiembrie 1925. Regele a afirmat, cu acest prilej: "Pe cât de fericit eram când ai fost chemat de peste munţii liberaţi prin vitejia ostaşilor români la păstoria Ungro-Vlahiei, pe atât de fericit sunt astăzi când îţi încredinţez cârja de patriarh al Bisericii Ortodoxe Române".
Regele Ferdinand s-a arătat preocupat de domeniul relaţiilor internaţionale, însă nu a fost la fel de implicat ca predecesorul său, Carol I. A efectuat vizite la nivel de stat, care au avut mai mult un caracter protocolar, în Iugoslavia (iunie 1922, octombrie 1923), Polonia (iunie 1923), Franţa (aprilie 1924), Elveţia (mai 1924) - prilej cu care s-a adresat Consiliului Societăţii Naţiunilor, Belgia (mai 1924), Marea Britanie (mai 1924), consemnează "Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) Ferdinand I" (vol. II, Ioan Scurtu, 2004).
La 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta renunţarea principelui Carol la tronul României, se modifica Statutul Casei Regale, principele Mihai era proclamat moştenitorul tronului şi se constituia o Regenţă care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului. Regenţa se compunea din trei persoane: principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La 27 mai 1927, regele Ferdinand a plecat din Bucureşti, pe fondul unei stări de sănătate deteriorate, şi s-a retras la vila sa de la Scroviştea. A murit la 20 iulie 1927, la Sinaia, şi a fost înmormântat la Curtea de Argeş, alături de regele Carol I şi de regina Elisabeta. AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Doina Lecea)
Urmăreşte ştirile AGERPRES pe WhatsApp şi pe GoogleNews
Conținutul website-ului www.agerpres.ro este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site de către AGERPRES sunt protejate de dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website. Informaţiile transmise pe www.agerpres.ro pot fi preluate, în conformitate cu legislaţia aplicabilă, în limita a 500 de semne. Detalii în secţiunea Condiţii de utilizare. Dacă sunteţi interesaţi de preluarea ştirilor AGERPRES, vă rugăm să contactaţi Direcţia Marketing - marketing@agerpres.ro.