Principesa Maria, născută Maria Alexandra Victoria (1875), a devenit regină a României odată cu accederea la tron a principelui Ferdinand, la 11 octombrie 1914, după moartea regelui Carol I, într-un moment crucial în istoria României, marcat de izbucnirea, la 15/28 iulie 1914, a Primului Război Mondial, precum şi de actul de declarare a neutralităţii României în cadrul Consiliului de Coroană din 21 iulie/3 august 1914.

Întreaga societate românească, atât familia regală cât şi clasa politică, era, în acel moment, profund divizată în tabere ce susţineau fie neutralitatea, fie intrarea în război de partea Antantei (Imperiul Britanic, Franţa şi Rusia, la care vor mai adera Italia, România, SUA) ori a Puterilor Centrale (Germania şi Austro-Ungaria, la care vor mai adera Turcia, Bulgaria).

Regina Maria, care a făcut alegerea de a se implica direct în viaţa politică, s-a opus de la început participării României la război, alături de Puterile Centrale, susţinând alianţa cu ţările Antantei, în vederea recuperării provinciilor româneşti aflate sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar şi realizarea idealului naţional al unirii cu România. Acest fapt a atârnat greu în decizia regelui Ferdinand de a intra în război împotriva patriei sale de origine, regina pledând cauza României în corespondenţa cu verii ei primari, regele George al V-lea al Marii Britanii şi ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, notează www.familiaregală.ro.

''N-am venit în România ca, după 20 de ani, să renunţ la Coroana României! Nu mi-am sacrificat tinereţea şi nu m-am ostenit să dau ţării acesteia moştenitori de Coroană, ca să-i văd acum rătăcind prin lume ca principi germani în exil! Eu de ţara asta nu mă despart! Înţeleg aspiraţiunile ei şi le îmbrăţişez. De altminteri, unde să merg? Eu germană nu sunt, la drepturile mele de principesă engleză m-aţi obligat să renunţ când m-am măritat, altă patrie decât România nu am.'' (I.G. Duca, Memorii, vol. I, p.85), potrivit volumului ''Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), volumul II, Ferdinand I'' (Ioan Scurtu, Ed. Enciclopedică, 2004).

În 1916, după doi ani de neutralitate, regele Ferdinand a acceptat, în Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei, realizând astfel pasul cel mai important pentru realizarea idealului României Mari. În noaptea de 14/27-15/28 august 1916, armata română a început operaţiunile militare pentru eliberarea Transilvaniei şi Bucovinei, înregistrând în faza iniţială unele succese, urmate apoi de un şir de înfrângeri: dezastrul de la Turtucaia (24 august 1916), spargerea frontului pe Jiu (octombrie 1916) şi pierderea bătăliei pentru apărarea oraşului Bucureşti (noiembrie 1916). Au fost înregistrate pierderi grele în efective şi materiale de război, iar două treimi din teritoriul ţării (cca. 100.000 km pătraţi) au fost ocupate de inamic.

Pe fondul emancipării sociale şi spirituale a femeilor începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, la care s-a adăugat şi sentimentul patriotic de a-şi pune resursele în apărarea patriei, femeile educate şi instruite care reprezentau înalta societate, dar şi burghezia mică şi mijlocie s-au implicat în susţinerea efortului de război.

Iniţiativa privată, care a luat forma unor societăţi şi asociaţii, a fost susţinută financiar, în unele cazuri, de statul român, prin instituţiile sale. În alte cazuri, acesta a preluat şi a continuat activităţile demarate de către acestea. Un exemplu în acest sens, începând cu 1914, l-a reprezentat existenţa a trei societăţi de Cruce Roşie, potrivit volumului ''Bătălia lor: femeile din România în Primul Război Mondial'' (Alin Ciupală, Ed. Polirom, 2017). Una dintre ele continua momentul fondării Societăţii române de Cruce Roşie (1876) în contextul participării ţării noastre la Războiul de Independenţă (1877). Cea de-a doua a apărut în condiţiile în care România, chiar dacă nu s-a implicat militar, a participat la cel de-al doilea război balcanic (1913), aflându-se sub patronajul principesei moştenitoare Maria. În 1915, Adunarea Generală a Societăţii Naţionale de Cruce Roşie din România (SNCRR) a aprobat fuziunea celor două entităţi. Cu acest prilej, regina Maria, sub al cărei patronaj se afla Crucea Roşie la acea vreme, a adresat românilor următorul mesaj: ''Crucea Roşie, nădejdea tuturor în timp de pace, ca şi în război, nu trebuie să piară. Cu toţii, de la mic la mare să o sprijinim cu evlavie, cu însufleţire, cu nesfârşită dragoste'', se arată pe www.crucearosie.ro. La scurt timp după intrarea României în război, a apărut o a treia societate, fapt determinat, în special, de retragerea în Moldova. Prin societatea care-i purta numele şi care se afla sub conducerea sa, regina Maria a dezvoltat o reţea de spitale în Moldova şi un serviciu de ambulanţă.

Regina Maria, încă de pe perioada neutralităţii României, începuse să pregătească o bază de susţinere a efortului de război din punct de vedere medical, sanitar şi logistic. Pe fondul relaţiilor cu Rusia, diplomatice şi de familie (mama sa, Maria Alexandrovna Romanova, mare ducesă a Rusiei, era unica fiică în viaţă a ţarului Alexandru al II-lea al Imperiului Rus), regina cerea şi primea medicamente, aparatură medicală, produse sanitare necesare spitalelor militare. De asemenea, o prioritate a reprezentat-o activitatea de organizare a spitalelor de campanie şi de susţinere a efortului de îngrijire a răniţilor, atât în zona frontului, cât şi în spatele acestuia.

Trebuie amintită aici experienţa dobândită de regină în timpul celui de-al doilea război balcanic (1913). În calitate de principesă moştenitoare a tronului, Maria s-a remarcat prin energia şi curajul ei, dar şi prin capacitatea organizatorică şi calitatea de a alina suferinţele oamenilor, notează volumul ''Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), Carol I'' (Ioan Scurtu, vol. I, Ed. Enciclopedică, 2004). În contextul în care epidemia de holeră izbucnită în Bulgaria în rândurile unităţilor militare româneşti ameninţa să se extindă şi la nord de Dunăre, principesa Maria a obţinut de la regele Carol I permisiunea de a se ocupa de tabăra de la Zimnicea, unde erau aduşi bolnavii de holeră. Maria, în aceste condiţii, a înfiinţat ''organizaţia pentru ajutorarea spitalelor şi a familiilor celor care pleacă pe front'' (iulie 1913), se arată în volumul ''Bătălia lor: femeile din România în Primul Război Mondial'' (Alin Ciupală, Ed. Polirom, 2017).

Eforturile sale au fost pentru toţi un model de implicare civică şi patriotică. Însă experienţa trăită între atâţia oameni suferinzi a marcat-o, consemnează acelaşi volum amintit: ''de o săptămână trăiesc în mijlocul holerei, organizez, improvizez, încurajez, ţin lucrurile împreună. Nu credeam niciodată că voi fi capabilă de asta şi nici că voi putea suporta aşa ceva, dar imensele dificultăţi, nevoia permanentă de a da curaj celorlalţi mă fac să lupt. Sunt centrul unui enorm lazaret pentru bolnavii de holeră care depinde în întregime de mine. M-am schimbat, aproape că sunt un alt om. Trăiesc aproape tot timpul aici, toate ordinele sunt date de către mine, toate proviziile, medicamentele, paturile sunt distribuite de către mine.''

Revenind în noiembrie 1916, în urma bombardamentelor lansate asupra Capitalei de către aviaţia germană, care au făcut numeroase victime, regina a organizat, în camerele palatului regal, un spital provizoriu necesar îngrijirii răniţilor. De altfel, întregul palat regal fusese transformat. Pe măsură ce armatele inamice înaintau spre Bucureşti, spitalul a fost evacuat în Moldova. Acesta nu a putut fi reconstituit ca atare, ci refăcut şi împărţit în funcţie de noile posibilităţi.

În acest context, Curtea Regală, Guvernul, Parlamentul, instituţiile statului, dar şi oameni din toate categoriile sociale s-au refugiat la Iaşi. A urmat o perioadă extrem de grea pentru români, atât pentru cei din teritoriul ocupat, cât şi pentru cei refugiaţi în Moldova, supravieţuind într-o stare de încordare marcată de mari suferinţe fizice şi morale. Sutele de oameni veniţi să se refugieze în Moldova au făcut din Iaşi un oraş suprapopulat, iar lipsa condiţiilor elementare de igienă pentru marea majoritatea a populaţiei a dus la apariţia holerei, care a făcut zeci de mii de victime.

În timpul refugiului la Iaşi, regina Maria, cu un curaj nedezminţit, vizita spitalele militare sau pe cele înfiinţate de ea, mergând la căpătâiul soldaţilor răniţi şi al celor bolnavi de tifos, împărţind daruri, adresând cuvinte de încurajare, mângâind frunţile suferinzilor. Simplul fapt că încerca să le spună câteva cuvinte de încurajare arăta implicarea sa şi dorinţa de a le uşura suferinţa. A continuat această activitate, conştientizând rolul ei în acele împrejurări grele pentru ţară, şi în vara lui 1917, în timpul luptelor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, o serie de bătălii eroice în urma cărora trupele româno-ruse reuşesc să oprească ofensiva germano-austro-ungară ce urmărea scoaterea României din război.

Regina Maria, îmbrăcată în uniforma albă de soră medicală a Crucii Roşii, avea să fie numită în popor ''mama răniţilor'' şi ''regina soldat''. Mai târziu, conform site-ului peles.ro/personalitati/regina-maria/, regina Maria scria în ''Memoriile'' sale: ''multe zile am rămas în mijlocul soldaţilor mei şi Dumnezeu mi-a îngăduit să pot fi de vreun ajutor; zile de straşnică trudă, zile de întuneric, când ce vedeam erau lucruri pe care niciodată nu voi mai putea să le uit''.

Organizarea activităţii Crucii Roşii Române, procurarea de medicamente, participarea directă la ajutorarea răniţilor devenise partea esenţială a existenţei sale. Principesa Ileana avea să scrie: ''Când se întorcea seara târziu acasă la Iaşi, partea de jos a rochiei - pe vremea aceea se purtau rochii lungi - era de culoare gri-cenuşie, ca şi cum ar fi fost praf, dar nu era praf, erau păduchi. Astfel, mergea direct în odaia ei de baie, se băga în cada de baie cu rochia pe ea şi se dezbrăca acolo. Toţi cei din jur erau înspăimântaţi şi o îndemnau să-şi facă injecţii ca să fie protejată împotriva tifosului exentematic care făcea ravagii, dar mama protesta spunând: eu nu am timp să fiu bolnavă, şi atâta timp cât România are nevoie de mine, Dumnezeu o să mă ocrotească, nu pentru mine, dar pentru că ţara are nevoie de mine. În timpul războiului nu a luat niciun medicament preventiv şi Dumnezeu într-adevăr a păzit-o.'', consemnează volumul ''Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), Ferdinand I'' (Ioan Scurtu, vol. II, Ed. Enciclopedică, 2004).

Pentru recunoaşterea meritelor femeilor implicate în efortul de război, fie ele medici, infirmiere, surori de caritate sau asistente medicale, s-a instituit ordinul ''Crucea Regina Maria'', care avea trei clase şi care a fost conferit între anii 1917-1918. AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Andreea Onogea)

Pentru realizarea acestui material au fost utilizate următoarele surse:
''Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), Ferdinand I'' (Ioan Scurtu, vol. II, Ed. Enciclopedică, 2004)
''Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), Carol I'' (Ioan Scurtu, vol. I, Ed. Enciclopedică, 2004)
''Bătălia lor: femeile din România în Primul Război Mondial'' (Alin Ciupală, Ed. Polirom, 2017)
http://peles.ro/personalitati/regina-maria
www.familiaregală.ro.