La 8/20 iulie 1877, forţele ruse au atacat Plevna doar cu efectivele Armatei de Vest, respectiv circa 10.000 de oameni, suferind o grea înfrângere. Insuccesul îi determină pe marele duce Nicolae (care era comandantul trupelor ruse de pe teatrul de operaţiuni militare din Balcani) şi pe împăratul Alexandru al II-lea să trimită o telegramă domnitorului Carol I, solicitându-i acestuia să ocupe cetatea Nicopole. Marele cartier general român răspunde favorabil acestei telegrame şi trimite, la sud de Dunăre, Divizia 4 infanterie care preia paza cetăţii Nicopole şi a prizonierilor de război, potrivit lucrărilor ''Istoria Militară a Românilor (Editura Militară, Bucureşti, 1992) şi ''Istoria Militară a Poporului Român'' (Editura Militară, Bucureşti, 1987).

În data de 18/30 iulie 1877 a avut loc cea de-a doua bătălie de la Plevna, în care, de această dată, comandamentul rus a implicat 30.000 de militari şi 176 de tunuri comparativ cu cei aproximativ 24.000 de oameni şi 58 de tunuri ale forţelor otomane. Cu peste 7.000 de morţi şi răniţi, comandamentul rus pierde şi această a doua bătălie, iar situaţia devine critică pentru forţele ruse care acopereau o linie a frontului de circa 300 de km şi aveau zonele de flanc ameninţate de grupări otomane puternice. În context, comandamentul rus, care iniţial refuzase cooperarea militară în planurile strategice de confruntare cu forţele otomane, cere sprijin militar direct din partea României prin implicarea directă la operaţiile de luptă împotriva forţelor otomane.

Marele Duce Nicolae I trimite la 19/31 iulie 1877 o telegramă domnitorului Carol I în care-i cere: ''Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstraţiune şi, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata, după cum doreşti. Între Jiu şi Corabia, demonstraţiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele. Nicolae'', conform documentului consemnat în ''Independenţa României. Documente'' (Volumul 1, Bucureşti, 1977) şi în ''Texte şi Documente privind Istoria Modernă a Românilor (1774-1918)'' (Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011).

Cooperarea militară ruso-română a fost acceptată pe următoarele considerente în ce priveşte implicarea armatei române: 1) să acţioneze sub comandament naţional, menţinându-şi individualitatea şi unitatea de comandă; 2) să aibă sector distinct de operaţii; 3) să ocupe poziţii la dreapta armatei ruse din zona Plevnei şi să participe cât mai curând la luptă; 4) să acţioneze după planul general rus din Balcani.

Tratativele duse de domnitorul Carol I cu împăratul Alexandru al II-lea şi marele duce Nicolae s-au desfăşurat la Cartierul rus în perioada 16/28 - 17/29 august 1877. Principiile de colaborare în teatrul de operaţii nu s-au materializat sub forma unei convenţii militare distincte însă s-a stabilit ca domnitorul Carol I să deţină comanda trupelor de la Plevna, iar şef de stat major era generalul-locotenent rus Pavel D. Zotov, conform volumelor ''O Istorie Sinceră a Poporului Român'' (Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2008) şi ''Istoria Militară a Românilor (Editura Militară, Bucureşti, 1992).

La 14/24 august primele unităţi române trec Dunărea şi se îndreaptă spre Plevna. Pentru a trece rapid Dunărea au fost realizate lucrări genistice între 14/26 - 19/31 august, respectiv podul de pontoane dintre Siliştioara (lângă Corabia) şi Măgura. Forţele combatante erau: forţele ruse din Armata de Vest numărau 52.100 de oameni şi 316 tunuri, forţele române aveau 38.000 de oameni şi 108 tunuri, iar forţele otomane dispuneau de circa 50.000 de oameni şi 72 de tunuri.

Specificitatea sistemului de apărare a Plevnei era dată de numărul mare de lucrări genistice, de tip redută, redan, şanţuri de comunicaţii, lucrări de adăpostire a personalului cu o dezvoltare frontală de circa 40 de km, potrivit lucrărilor ''Istoria Militară a Românilor'' şi ''Istoria Militară a Poporului Român''.

La 25 august/6 septembrie 1877, se hotărăşte declanşarea celei de-a treia bătălii de la Plevna, planul de operaţii vizând un atac, simultan, pe trei direcţii. Lovitura principală era executată de corpurile 9 şi 4 ruse pe direcţia Radişevo, Plevna. În zona din dreapta loviturii principale, având în faţă redutele Griviţa, Opanez şi Bukov, avea să atace Armata de operaţii română în direcţia Plevna. În stânga loviturii principale acţiona detaşamentul Imeretinski, pe direcţia Brestovăţ, Plevna. Acoperirea flancurilor dispozitivului ofensive revenea cavaleriei române şi ruse, iar în rezervă se aflau o brigadă de infanterie română, 3 regimente ruseşti şi 38 de tunuri.

Atacul asupra Plevnei a început prin focuri de artilerie care au durat câteva zile (26 august/7 septembrie - 30 august/11 septembrie), iar la 29 august/10 septembrie Consiliul de război, la care au participat domnitorul Carol I, marele duce Nicolae I, împăratul Alexandru al II-lea şi şefii de stat major, a hotărât declanşarea atacului la 30 august/11 septembrie. În dimineaţa zilei stabilite a fost executat foc de artilerie până la amiază, iar la orele 15.00 a fost declanşat atacul general. Corpurile de armată ruseşti, cu toate că au dus atacuri violente, au fost respinse. De cealaltă parte, Detaşamentul Imeretinski a reuşit cucerirea a două redute, însă nu a fost sprijinit de forţele de rezervă şi a fost respins.

Primele trei atacuri succesive ale Diviziei 4 au fost respinse, însă cea de-a patra ofensivă, susţinută de două batalioane din Corpul 9 armată rus şi de efective ale Diviziei 3 infanterie române, a dus la cucerirea redutei Griviţa 1. Pe fondul desfăşurării atacului, s-a observat că de fapt reduta Griviţa avea în spate încă o redută, fiind vorba de două redute Griviţa. Cucerirea acestui obiectiv nu a rămas fără urmări, forţele otomane lansând în cursul nopţii câteva contraofensive pentru recuperarea redutei, însă forţele române s-au apărat eroic. Cucerirea redutei Griviţa 1, singurul succes înregistrat în acea zi sângeroasă de sfârşit de august, a fost plătit de Divizia 4 cu 1.327 de morţi şi răniţi, din care 27 erau ofiţeri, menţionează volumul ''Istoria Militară a Românilor''. Potrivit sursei citate, succesul privind cucerirea Griviţa 1 a fost oglindit de presa vremii, amintim cu acest prilej ziarul România Liberă, care titra la 3/15 septembrie 1877: ''S-au luptat ca nişte lei copiii Carpaţilor''.

Sistemul genistic complex şi efectivele otomane angrenate în apărarea Plevnei au determinat comandamentul aliat, în urma acestei prime zile de luptă, să regândească planurile de operaţii. Astfel, în urma a două consilii de război (1/13 septembrie şi 2/14 septembrie) s-a hotărât desfăşurarea unui asediu de lungă durată şi concomitent să fie tăiate liniile de aprovizionare logistică.

O primă etapă s-a desfăşurat în perioada 1/13 septembrie - 19/31 octombrie 1877 şi a cuprins luptele pentru îmbunătăţirea poziţiilor pentru încercuirea inamicului. Trupele române au realizat lucrări genistice în apropiere de redute şi împreună cu trupele ruse au interceptat căile de acces către Plevna. În 6/18 septembrie şi 7/19 octombrie au fost purtate acţiuni ofensive pentru cucerirea Griviţa 2, fără succes însă, conform volumului ''Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor'' (Editura Meronia, Bucureşti, 2011, coord. George Marcu).

A fost suplimentat efectivul trupelor ruseşti, cu circa trei divizii, iar la comanda Armatei de Vest a fost numit generalul A.K. Imeretinski. La comanda Diviziei 4 infanterie a fost numit generalul Dimitrie Racoviţă.

În etapa a doua a luptelor (sfârşitul lunii octombrie - 28 noiembrie 1877) s-a reuşit încercuirea grupării otomane din Plevna, izolată de forţele din exterior, şi au fost realizate lucrări ample de fortificaţii pe o lungime de 12 km, mai ales în sectorul românesc, denumite: Bucureşti, Craiova, Turnu, Iaşi, Alexandru, Tudor etc, conform volumului ''Istoria Militară a Românilor''.

Concomitent cu luptele desfăşurate pentru încercuirea Plevnei, o grupare româno-rusă a atacat reduta Rahova, care avea un amplasament important pentru drumurile căile de acces dinspre Plevna, Vidin, Sofia. La 16/28 octombrie - 22 octombrie/3 noiembrie, Detaşamentul colonel Slăniceanu a forţat răul Isker şi a construit un pod peste acest curs de apă, luptând pe căile de acces spre Rahova. Ofensiva asupra redutei Rahova s-a dat la 7/19 noiembrie 1877 de forţele româno-ruse grupate în Detaşamentul colonel Slăniceanu şi Detaşamentul general Meyendorf. La 9/21 noiembrie 1877, reduta Rahova a fost cucerită, izolând astfel trupele otomane din Plevna şi Vidin-Belogradcik.

Aflate într-o zonă de încercuire completă din data de 19/31 octombrie 1877, forţele otomane de la Plevna, conduse de Mushir Osman Paşa şi având provizii şi muniţii insuficiente, au declanşat ofensiva la 28 noiembrie/10 decembrie pe direcţia Plevna-Sofia pentru a rupe cercul format de forţele de asediu. Pe fondul luptelor de ieşire din încercuire a forţelor otomane, Divizia 2 română, comandată de colonelul Cerchez, a angajat lupte de urmărire a Diviziei 2 turce, care părăsise reduta Griviţa 2, ceea ce a facilitat forţelor române ocuparea acesteia. Tentativa de ieşire din încercuire a forţelor otomane eşuase, iar Osman Paşa anunţa după orele prânzului că se predă, iar la foarte scurt timp, Carol I şi ducele Nicolae intrau în Plevna, potrivit volumului ''Istoria Militară a Românilor''.

Capitularea Plevnei a însemnat pierderea unui punct strategic deosebit de important pentru comandamentul otoman în Balcani, forţele româno-ruse preluând ofensiva strategică pe întreg teatrul de operaţii.

Generalul Alexandru Cernat transmite o telegramă soţiei sale, Sevasta Cernat, la 9 decembrie 1877, în care o anunţă de victoria obţinută la Plevna: ''Ieri dormit la Plevna. Osman cu toată armata după o luptă de 6 ore neputând trece liniile s-a predat. Armata română a fost de o mare bravură. Sunt vesel şi fericit de această mare victorie'', potrivit volumului ''Independenţa României. Documente'' (Volumul 1, Bucureşti, 1977).

La 9/21 decembrie 1877, împăratul Germaniei, Leopold de Hohenzollern, a transmis o telegramă fratelui său, domnitorul Carol I, în care îl felicită pe el şi Armata Română pentru succesul obţinut la Plevna şi îl anunţă că îi conferă domnitorului cea mai înaltă decoraţie pentru vitejie: ''Te felicit din toată inima că ai luat o parte atât de importantă la acest eveniment istoric de însemnătate mondială, iar trupele tale româneşti nu numai că au dat dovezi strălucite de calităţile lor militare, dar şi-au câştigat şi un nume stimat în Europa; o armată care capătă conştiinţa forţei şi a destoiniciei ei pe însângeratul câmp de luptă este un factor important în stat'', potrivit documentului citat în ''Independenţa României. Documente'' (Volumul 1, Bucureşti, 1977).  

În aceste sângeroase lupte pentru cucerirea Plevnei au căzut la datorie în fruntea celor pe care-i comandau, printre alţii, maiorul George Şonţu, căpitanii Nicolae Valter Mărăcineanu şi Alexandru Panu, locotenenţii Chivu Stănescu şi Mihai Surcă, sublocotenenţii Constantin Ulescu şi Nicolae Horcea, sergentul Alexandru Ghenoiu. Istoricul britanic A. J. P. Taylor caracteriza bătălia de la Plevna drept ''una din puţinele bătălii care au schimbat cursul istoriei'', conform volumului ''O istorie sinceră a poporului român''. AGERPRES/(Documentare-Liviu Tatu, editor: Irina Andreea Cristea)

Pentru realizarea acestui material au fost utilizate următoarele surse:
''Independenţa României. Documente'' (Volumul 1, Bucureşti, 1977)
''Istoria Militară a Poporului Român'' (Editura Militară, Bucureşti, 1987)
''Istoria Militară a Românilor'' (Editura Militară, Bucureşti, 1992)
''O Istorie Sinceră a Poporului Român'' (Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2008)
''Texte şi Documente privind Istoria Modernă a Românilor. 1774-1918)'' (Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011)
''Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor'' (Editura Meronia, Bucureşti, 2011, coord. George Marcu)