Kaiacul îşi are originile în Groenlanda, unde era folosit de eschimoşi la vânătoare, pescuit şi transport, iar canoea a fost utilizată în întreaga lume, potrivit site-ului Comitetului Olimpic şi Sportiv Român - www.cosr.ro.

Primele competiţii de sprint la kaiac-canoe au fost organizate la Londra, în 1866, dar întrecerile au fost incluse oficial în programul olimpic în 1936, la JO de la Berlin. La următoarea ediţie a Olimpiadei, în 1948, la Londra, a fost introdusă şi prima probă feminină, la kaiac simplu pe 500 m (K1- 500 m).

Volumul ''Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România'' (vol. I, Bucureşti, 2002) menţionează că oamenii din zonele lacurilor mari ale Africii, ale Siberiei şi ale nordului Europei au folosit pielea de animale pe care au întins-o pe osatura unui schelet de balenă şi apoi din lemn, construind astfel "kaiacul", "uimacul" şi "pelota", cu o destinaţie utilitară. Diverse izvoare şi documente atestă organizarea de întreceri în China antică, unde s-au perpetuat din generaţie în generaţie. Totodată, apele sacre ale Nilului cunosc încă din mileniul al VI-lea î.Hr. întrecerile de bărci. La muzeul de artă egipteană din Berlin există modelul unei ambarcaţiuni din acele vremuri. Grecii şi romanii au introdus, la rândul lor, întrecerile nautice.

În România, cea dintâi întrecere cu bărcile a avut loc la 29 martie 1882, pe lacul bucureştean din Cişmigiu. Întrecerile aveau un specific de agrement, "alergările cu luntrile", în josul insulei Fortunata, fiind incluse în programul unor serbări de binefacere, după cum relata ziarul "Românul" la 30 martie 1882. În 1903, se organizează "alergări cu bărcile" sau "luptele cu bărci", cum mai erau denumite.

În 1879, s-a înfiinţat "Societatea de gimnastică din Arad", care cuprindea şi o secţie destinată "Sporturilor pe apă" (1880). Se va construi pe malul Mureşului "o casă de bărci", aşa cum va fi ridicat pe malul Begăi, la Timişoara, un pavilion pentru adăpostirea ambarcaţiilor (1910-1912). În această epocă s-au diferenţiat întrecerile care vor genera în deceniile următoare sporturile nautice. Astfel, s-au identificat ca ramuri sportive independente: canotaj, kaiac-canoe şi yachting. Practic, actul de naştere a acestor ramuri sportive poate fi situat, oficial, după Primul Război mondial.

Presa sportivă inserează, încă din 1922, ştiri despre existenţa unor centre de sporturi nautice la Bucureşti, Timişoara, Arad, Brăila, Galaţi, Constanţa, conform www.canoe.ro. Primii paşi, destul de firavi, sunt marcaţi de organizarea primelor campionate naţionale, în 1932, şi de participarea unui echipaj românesc la "europenele" de la Budapesta.

Istoria kaiacului românesc consemnează din 1934-1935 primele mărturii despre practicarea sa organizată, sub forma unor campionate cu doar câteva probe cu extrem de puţini participanţi. În ceea ce priveşte canoea, această ramură a sporturilor nautice apare pentru prima oară abia în 1942, an în care au loc la Bucureşti câteva concursuri.

Potrivit volumului Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, cu prilejul "Lunii Bucureştilor" din 1936, pe fondul asanării lacului Herăstrău, se organizează o competiţie nautică de anvergură, prima în Capitală, la care sunt invitate să participe toate cluburile din ţară. La Campionatele Naţionale care au loc în 1936 la Mamaia, campioni vor fi la bărci plate - SE Timişoara, la kaiac - Timişoara, la 8+1 - marinarii de pe distrugătorul "Regina Maria" şi la bărci 2+1 - jandarmeria.

În 1939, se înregistrează o activitate competiţională consistentă: Constanţa găzduieşte campionatele militare, Timişoara şi Aradul - campionatele regionale de schif şi kaiac.

Din 1940, activitatea sporturilor nautice se diminuează. În 1941, are loc la Bucureşti un concurs intercluburi la schif, kaiac şi canoe, ultimele disputate pentru prima dată. Războiul întrerupe aproape întreaga activitate competiţională a sporturilor nautice, ca şi a altor sporturi, ce se va relua peste cinci ani.

Schimbările fundamentale, în conţinut şi formă, au avut loc abia după cel de-al Doilea Război Mondial, când sportul a început într-adevăr să câştige o largă răspândire şi popularitate, devenind accesibil maselor, din toate colţurile ţării, potrivit www.canoe.ro. În aceşti ani a început şi drumul afirmării pe plan internaţional.

Conform Enciclopediei Educaţiei Fizice şi Sportului din România, în 1945, o dată cu înfiinţarea Organizaţiei Sportului Popular (OSP), se reiau concursurile şi CN de schif la Arad şi de kaiac la Bucureşti. În 1947, aceste competiţii se desfăşoară ritmic la Bucureşti şi Orşova.

Pe plan internaţional, sportivii români participă la Campionatul European de kaiac de la Budapesta. În 1948, ei vor lua startul la Jocurile Balcanice şi la cele ale Europei Centrale de la Belgrad. În 1949 şi în anii următori, creşte sensibil numărul secţiilor de sporturi nautice ale cluburilor: "Electrica" (se va numi apoi "Metalul"); "Dinamo" şi "Steaua", care vor deveni pivoţii sporturilor nautice în deceniile următoare; "Locomotiva Rapid" (1950), "Ştiinţa ICF" şi "Progresul" (1951) etc.

De notat că cele două federaţii nautice, de kaiac-canoe şi de canotaj, au avut identitatea lor distinctă începând din 1967.

În 1950 vor fi organizate campionatele republicane de kaiac, în care se vor evidenţia kaiaciştii N. Navasart şi R. Huţan, alături de alţii (Cojocaru, Marinescu, Matei, Matache), primii doi devenind mai târziu marii antrenori ai acestui sport, ce vor dărui României prestigiu şi un număr considerabil de medalii şi titluri la JO, CM şi CE. Numai la JO de la Melbourne în 1956 au fost obţinute trei medalii, dintre care Leon Rottman a obţinut două la canoe 1.000 m şi la 10.000 m, iar cuplul Simion Ismailciuc şi Dumitru Alexe la canoe de 2 la 1.000 m.

Va urma epoca de aur a lui I. Patzaichin, S. Covaliov, V. Dîba, T. Simionov, M. Ţurcaş, Hilde Lauer, T. Marinescu, A. Constantin, M. Ionescu, M. Ştefan ş.a., care au intrat în cartea de aur a sportului românesc. Celor 9 medalii de aur la JO din această perioadă li se adaugă 136 de medalii la CM (37 + 49 + 50) şi 57 la CE (25 + 20+12). Un total de 227 de medalii reprezintă o avuţie realizată în intervalul 1954-1993, care situează kaiacul-canoe din România în elita internaţională a acestui sport.

Într-un clasament realizat în "Documentation de Kanu-Rennsports" al intervalului 1933-1990, sportivii români ocupă locuri fruntaşe: pe locul 1 - I. Patzaichin cu 63 de puncte, înaintea unui mare adversar, ungurul F. Csipes cu 62 puncte, urmat de nemţoaica Brigit Schmidt-Fischer cu 59 puncte şi pe locul 4 - A. Vernescu cu 58 puncte.

În acest interval sunt notabile performanţele kaiaciştilor şi canoiştilor români pe plan internaţional. În 1958, la Praga s-au disputat CM de kaiac-canoe, prilej cu care cuplul S. Ismailciuc şi Dumitru Alexe la canoe dublu viteză cucereşte locul I, la canoe fond cuplul A. Sidorov şi L. Calinov se situează pe locul II, iar la canoe simplu fond N. Tarara pe locul III.

În 1959, la CE de la Duisburg, S. Ismailciuc cucereşte locul I la canoe simplu viteză, iar canoiştii de dublu fond şi de la canoe dublu 1.000 m ocupă locul II şi III. La CE de la Macon, fetele se clasează pe locul II pe naţiuni, iar băieţii pe locul III.

La JO din 1960 de la Roma, Leon Rottman obţine o medalie de bronz la canoe simplu. La CE de la Poznan din 1961, canoiştii şi kaiaciştii au o comportare remarcabilă, cucerind locul III pe naţiuni. Au devenit campioni ai continentului de kaiac simplu 500 m, A. Vernescu - sportiv de elită al kaiacului naţional şi internaţional -, C. şi N. Artimov şi A. Conţolenco la kaiac dublu 500 m, A. Sidorov şi A. Iacovici la canoe dublu 1.000 m.

În 1963, avea să confirme clasa superioară a kaiacului şi canoei din ţara noastră, România ocupând locul I pe naţiuni, cucerind câte 6 locuri 1, 4 locuri II şi un loc III la CM şi CE desfăşurate concomitent la Jajce (Iugoslavia). La JO de la Tokyo din 1964, flotila noastră a câştigat cinci medalii - două de argint şi trei de bronz.

În schimb, în 1965, kaiacul şi canoea au obţinut şase medalii de aur la CE de la Snagov, România clasându-se pe locul I pe naţiuni. A. Vernescu, A. Nicoară, H. Ivanov şi N. Terente s-au remarcat prin performanţele lor de excepţie.

Anul 1966 a confirmat valoarea lor, întrucât la CM de kaiac-canoe au cucerit cinci titluri de campioană. În 1967, la CE de kaiac-canoe, Petre Maxim, Aurel Simionov şi Andrei Igorov au devenit campionii continentului la dublu fond, la simplu.

La JO din 1968 de la Mexic, cuplul I. Patzaichin - S. Covaliov la canoe dublu 1.000 m a cucerit titlul olimpic, iar echipajul de kaiac 4 - locul II şi cel de kaiac simplu 500 m - locul III. Aceste JO aveau să deschidă cariera unui mare canoist român, Ivan Patzaichin, care va realiza ulterior un record (neegalat) de longevitate sportivă, participând la cinci ediţii consecutive ale JO, cucerind patru medalii de aur şi trei de argint. Acestui palmares i se adaugă şi cele opt titluri de campion mondial, performanţă încă neegalată. Pe ansamblu, România s-a clasat pe locul II. La CE de kaiac-canoe s-au obţinut două medalii de aur la kaiac 2 - 500 m (A. Vernescu, A. Sciotnic) şi la canoe 2, 1.000 m (I. Patzaichin , S. Covaliov).

Potrivit www.cosr.ro, din 1952, de la cea dintâi participare la Olimpiade, kaiaciştii şi canoiştii români au lipsit în premieră de la întrecerile olimpice de kaiac-canoe la ediţia din 2016, iar din 1968 până în 1984 au urcat pe prima treaptă a podiumului la fiecare dintre cele cinci ediţii ale JO.

Cele zece medalii olimpice de aur au fost obţinute astfel: Sydney 2000 - C2 - 1.000 m (Florin Popescu, Mitică Pricop); Los Angeles 1984 - C2 - 1.000 m (Ivan Patzaichin, Toma Simionov); K4 - 500 m (Agafia Constantin, Tecla Marinescu, Nastasia Nichitov, Maria Ştefan); Moscova 1980 - C2 - 1.000 m (Ivan Patzaichin, Toma Simionov); Montreal 1976 - K1 - 500 m (Vasile Dîba); Munchen 1972 - C1 - 1.000 m (Ivan Patzaichin); Mexico City 1968 - C2 - 1.000 m (Serghei Covaliov, Ivan Patzaichin); Melbourne 1956 - C1 - 1.000 m (Leon Rotman), C1 - 10.000 m (Leon Rotman), C2 - 1.000 m (Dumitru Alexe, Simion Ismailciuc).

Totodată, cele zece medalii olimpice de argint au fost câştigate astfel: Atlanta 1996 - C2 - 1.000 m (Antonel Borşan, Marcel Glăvan); Los Angeles 1984 - C2 - 500 m (Ivan Patzaichin, Toma Simionov); Moscova 1980 - C2 - 500 m (Petre Capusta, Ivan Patzaichin), K4 - 1.000 m (Vasile Dîba, Nicuşor Eşanu, Ion Geantă, Mihai Zafiu); Montreal 1976 - C2 - 1.000 m (Gheorghe Danilov, Gheorghe Simionov); Munchen 1972 - C2 - 1.000 m (Serghei Covaliov, Ivan Patzaichin), K4 - 1.000 m (Atanasie Sciotnic, Roman Vartolomeu, Aurel Vernescu, Mihai Zafiu); Mexico City 1968 - K4 - 1.000 m (Anton Calenic, Dimitrie Ivanov, Haralambie Ivanov, Mihai Ţurcaş); Tokyo 1964 - C1 - 1.000 m (Andrei Igorov), K1 - 500 m (Hilde Lauer).

Sportivii români au câştigat, de-a lungul timpului, la Olimpiade, nu mai puţin de 14 medalii de bronz: Sydney 2000 - C2 - 500 m (Florin Popescu, Mitică Pricop), K4 - 500 m (Raluca Andreea Ioniţă, Mariana Limbău, Elena Radu, Sanda Toma); Atlanta 1996 - C2 - 500 m (Gheorghe Andriev, Grigore Obreja); Los Angeles 1984 - C1 - 500 m (Costică Olaru); Moscova 1980 - K1 - 1.000 m (Ion Bîrlădeanu), K1 - 500 m (Vasile Dîba); Montreal 1976 - K1 - 500 m (Vasile Dîba), K2 - 500 m (Policarp Malihin, Larion Serghei); Munchen 1972 - K2 - 500 m (Viorica Dumitru, Maria Nichiforov); Mexico City 1968 - K1 - 500 m (Viorica Dumitru); Tokyo 1964 - K1 - 500 m (Aurel Vernescu), K2 - 500 m (Hilde Lauer, Cornelia Sideri), K4 - 1.000 m (Simion Cuciuc, Atanasie Sciotnic, Mihai Ţurcaş, Aurel Vernescu); Roma 1960 - C1 - 1.000 m (Leon Rotman). AGERPRES/(Documentare - Cristian Anghelache, redactor Arhiva Foto: Vlad Ruşeanu, editor: Liviu Tatu)