Discuţiile privind raţiunea aducerii în România a unui prinţ străin au revenit în actualitate, în urma abdicării domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 11/23 februarie 1866. Românii voiau, prin alegerea unui principe străin, înlăturarea certurilor interne pentru domnie, consolidarea statului abia constituit şi pregătirea terenului pentru dobândirea independenţei, pentru modernizarea statului.

Cu acordul Locotenenţei Domneşti, un organ administrativ politic creat la 11 februarie 1866, pentru a-i ţine locul fostului domnitor, omul politic Ion C. Brătianu a fost trimis în Occident pentru a apela la sprijinul lui Napoleon al III-lea, potrivit volumului ''O istorie a românilor'' (Ion Bulei, 2007). A fost propus, în calitate de viitor domn al României, Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei, care a refuzat. În contextul nou creat, Ion C. Brătianu s-a deplasat la Dusseldorf, la 19/31 martie 1866, unde i-a făcut aceeaşi propunere ofiţerului Carol de Hohenzollern. Propunerea a fost acceptată, ofiţerul având încuviinţarea din partea lui Napoleon al III-lea, dar şi a cancelarului Prusiei Otto von Bismarck.

Urmărind punerea în faţa faptului împlinit a Marilor Puteri, Locotenenţa Domnească a publicat la 30 martie/11 aprilie, o proclamaţie către popor, prin care era făcută recomandarea alegerii prin plebiscit a principelui Carol-Ludovic de Hohenzollern ca domn al României, sub numele de Carol I, consemnează Ion Scurtu în volumul ''Carol I'' (2004).

Oamenii politici români au reacţionat rapid, un plebiscit naţional fiind organizat între 2/14-8/20 aprilie 1866. Acesta a avut un rezultat pozitiv - 635.969 "pentru'' şi doar 244 ''contra'' - , prinţul Carol devenind domnitor al României. La 10 mai 1866, însoţit de Ion C. Brătianu, principele Carol I a intrat în Bucureşti, fiind primit de o mulţime entuziastă. Drumul a continuat până în dealul Mitropoliei, unde principele Carol a fost întâmpinat de mitropolitul Nifon. După un Te Deum, oficialităţile au intrat în Camera Deputaţilor; aici Carol I a depus jurământul.

Cei 48 de ani de domnie ai lui Carol I au marcat o etapă de mari progrese pentru România în plan demografic, economic, social, administrativ, politic şi cultural. Unul din primele acte politice ale noului domn a fost proclamarea noii Constituţii (29 iunie/1 iulie 1866), una dintre cele mai democrate la aceea vreme, care a rămas în vigoare până în 1923. Pe această nouă Constituţie a ţării, Carol a depus următorul jurământ: ''Jur a păzi Constituţiunea şi legile poporului român, a menţine drepturile naţionale şi integritatea teritoriului''.

Chiar dacă primii ani de domnie s-au caracterizat printr-o acută instabilitate politică, Carol I s-a implicat în politica internă şi externă a ţării. Astfel, a stimulat organizarea instituţiilor statale, mai ales a armatei, care a jucat un rol hotărâtor în obţinerea Independenţei de Stat în 1877-1878.

Redeschiderea problemei orientale, prin răscoala antiotomană a Bosniei şi Herţegovinei în 1875, urmată de aceea a bulgarilor în 1876 şi Serbiei şi Muntenegrului în acelaşi an, a constituit momentul favorabil de aducere în prim-plan a independenţei României.

În contextul prefigurării conflictului din Balcani, România a semnat la 4 aprilie 1877 Convenţia cu Rusia, prin care armatele acesteia erau lăsate să treacă pe teritoriul României, respectându-se integritatea teritorială a ţării. Rusia a considerat însă că România nu era un stat independent şi că semnăturile ei internaţionale nu aveau valoare juridică. Astfel, trupele ruseşti au trecut Prutul înainte de aprobarea de către Parlament a Convenţiei. La 6/18 aprilie România s-a mobilizat. Din momentul în care Imperiul Otoman a început bombardarea localităţilor româneşti de pe malul Dunării (6/18 aprilie), România s-a aflat de fapt într-un conflict deschis cu aceasta. Românii au protestat bombardând Vidinul şi Turtucaia la 26 aprilie/8 mai.

Opinia publică şi presa românească au cerut guvernului proclamarea de urgenţă a independenţei ţării.

Adunarea Deputaţilor a dezbătut în şedinţă publică la 29 aprilie/11 mai situaţia creată, adoptând o moţiune prin care s-a declarat starea de război cu Imperiul Otoman. La 30 aprilie/12 mai Senatul a votat o moţiune asemănătoare.

La 9/21 mai 1877, a avut loc sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor, care a proclamat Independenţa de Stat a României. În faţa Adunării, ministrul afacerilor străine, Mihail Kogălniceanu a declarat: "În stare de rezbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi; suntem naţiune de sine stătătoare (...) Aşadar domnilor deputaţi, nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă", potrivit volumului ''Istoria României în date'' (2003).

După discurs, Adunarea Deputaţilor a votat o moţiune, cu 79 de voturi pentru şi 2 abţineri, prin care lua act că "rezbelul între România şi Turcia, cu ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială". În aceeaşi zi, şi Senatul a adoptat o moţiune cu un conţinut identic. Tributul datorat Porţii (914 000 lei) a fost anulat şi trecut în contul cheltuielilor pentru armată.

La 10/22 mai 1877 au avut loc, la Bucureşti, o serie de festivităţi prilejuite de proclamarea Independenţei României. Acestea au fost deschise prin 21 de lovituri de tun şi a fost oficiat un Te Deum, au asistat domnitorul Carol I, primul ministru, I.C. Brătianu, miniştri, deputaţi, senatori, membrii înaltului cler, înalţi magistraţi ai ţării.

În aceeaşi zi a fost instituită prima decoraţie românească - "Steaua României", în vederea recompensării serviciilor militare şi civile deosebite aduse statului român.

Deşi Independenţa României a fost proclamată în Parlament de Mihail Kogălniceanu, a fost necesar ca neatârnarea să fie cucerită pe câmpul de luptă. Între 12/24 şi 16/28 iulie 1877 trupele române au trecut Dunărea. Armata română fără nicio experienţă de război, dar cu multă dăruire şi un curaj enorm, a cucerit pe rând redutele Griviţa (30 aug./11 sept. 1877), Rahova (9/21 sept. 1877), Opanez (28 nov./10 dec. 1877) şi Smârdan (12/24 ian. 1878) , potrivit volumului ''O istorie a românilor'' (Ion Bulei, 2007).

România, Serbia şi Muntenegru nu au fost admise la negocierea şi semnarea Tratatului de pace ruso-turc de la San Stefano prin care s-a pus capăt Războiului ruso-româno-turc (19 febr./3 mart.1878), motivul invocat fiind acela că independenţa proclamată nu fusese recunoscută de Marile Puteri şi că ţările respective nu puteau constitui subiectul unui act internaţional. Prin acest Tratat, Poarta a recunoscut independenţa României, alături de cea a Serbiei şi Muntenegrului şi autonomia Bulgariei. Însă, Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor au fost cedate Rusie de către Imperiul Otoman, care-şi rezerva dreptul de a o schimba ''cu partea Basarabiei detaşată la 1856'', se arată în volumul ''Istoria României în date'' (2003).

La 1/13 iunie-1/13 iulie 1878, a fost convocat Congresul internaţional de la Berlin, cu scopul revizuirii Tratatului de la San Stefano, cu participarea reprezentanţilor celor şapte Mari Puteri. Încă o dată, România nu a fost admisă, din acelaşi motiv ca şi la San stefano, însă Congresul i-a recunoscut independenţa şi drepturile ei asupra Dobrogei, Deltei Dunării şi Insulei Şerpilor, cu condiţia acceptării încorporării sudului Basarabiei la Rusia. Judeţele Bolgrad, Cahul şi Ismail din sudul Basarabiei (retrocedate Moldovei prin Tratatul de la Paris din 1856) au fost încorporate din nou Rusiei, deşi Convenţia ruso-română din aprilie 1877 prevăzuse în mod expres respectarea integrităţii teritoriale a României.

Rusia şi Austro-Ungaria au recunoscut independenţa României în octombrie 1878, în timp ce celelalte Mari Puteri semnatare ale Tratatului de la Berlin au condiţionat recunoaşterea independenţei ţării după modificarea art. 7 al Constituţiei din 1866, în spiritul prevederilor Tratatului de la Berlin.

Consiliul de Miniştri a hotărât la 9/21 septembrie 1878, acordarea titlului de Alteţă Regală lui Carol I, realizându-se, astfel, un prim şi important pas spre proclamarea Regatului României.

La 10/22 mai 1881, când s-au împlinit 15 ani de la urcarea pe tronul statului român, au avut loc festivităţi prilejuite de proclamarea Regatului şi încoronarea domnitorului Carol I ca rege al României. Evenimentul încoronării a fost anunţat prin 21 de salve de tun. Coroana regelui Carol I şi cea a reginei Elisabeta au fost realizate din oţelul unui tun capturat de la turci în 1877. "(...) Cu mândrie dar primesc această coroană, care a fost făcută din metalul unui tun stropit cu sângele eroilor noştri şi care a fost sfinţită de biserică. O primesc ca simbol al independenţei şi puterii României'', aprecia cu acel prilej primul rege al României, Carol I, fapt menţionat în volumul ''Carol I'' (Ion Scurtu, 2004). AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Mariana Zbora-Ciurel)