Ion Luca Caragiale, considerat a fi cel mai mare dramaturg român, ''este, după Delavrancea, scriitorul cel mai zolist, naturalistul nostru prin excelenţă'', aşa după cum îl prezenta marele critic literar George Călinescu, în ''Istoria literaturii române de la origini până în prezent''.

''Caragiale este un scriitor obiectiv, dar nu este un scriitor indiferent - pare îngăduitor faţă de personajele sale, dar nu arată trăsăturile care-i fac pe oameni ridicoli, tratându-i cu ironie, punându-i în situaţii absurde, groteşti, demontând mecanismele sufleteşti şi reducându-i uneori la condiţia simplificată a marionetei.'' ''Caragiale este, după Anton Pann şi N. Filimon, un mare promotor al balcanismului în sens larg, al unui spirit la punctul longitudinal real ocupat pe continent. Balcanismul lui începe cu un eticism provincial bizuit pe specificul muntean şi, încă mai exact, bucureştean.'' ''Eroul caragialian e la antipodul romantismului. De obicei solitarii, apăsaţi de muţenie melancolică, ai prozatorilor de mai târziu, trăiesc la munte şi în provincie.'' ''Este obişnuit a se afirma azi că printre toţi eroii din 'O scrisoare pierdută' singur Cetăţeanul turmentat are o moralitate fiindcă înmânează scrisoarea 'andrisantului'. Dar se interpretează fals. Cetăţeanul aduce epistola, chiar când nu mai este factor poştal, dintr-un tic profesional. Dimpotrivă, el face una din cele mai grave erori etice în materie poştală: interceptează scrisoarea, citind-o sub un felinar şi o prezintă destinatarului numai după ce a luat cunoştinţă de conţinut. Cetăţeanul simbolizează poporul.''

George Călinescu îl prezintă pe I.L. Caragiale drept ''naturalistul nostru prin excelenţă. (...) Este la Caragiale un umor inefabil ca şi lirismul eminescian, independent de orice observaţie ori critică, constând în 'caragialism', adică într-o manieră proprie de a vorbi. Teatrul lui e plin de ecouri memorabile ce au asupra spectatorului efectul delirant pe care melodia operei italiene o are asupra publicului. Spectatorul ia fraza, vrăjit, din gura actorului şi o continuă singur.'' Replicile personajelor ''trăiesc singure cu o pură viaţă verbală. Ele zugrăvesc misterios sufletul nostru volubil şi ne reprezintă inanalizabil, deşteptând simţul estetic nu prin curiozitate, la prima lectură, ci prin imposibilitatea de a le mai înlătura din conştiinţă după ce ne-am familiarizat cu ele.''

Caragiale ilustrează, magistral, specificul şi mecanismele parvenirii. Opera sa cuprinde teatru, nuvele şi povestiri, momente şi schiţe, publicistică, parodii, poezii. Potrivit site-ului main.radioromaniacultural.ro, criticul Mihai Ralea spunea despre lumea lui Caragiale că ''e minunată: e o lume absolut paradisiacă, fără griji şi fără, cum se spune azi, în limbaj mistic, fără cine ştie ce problematici interne. Oamenii râd, petrec şi se bucură. (...) Caragiale, cel mai naţional scriitor, cel care a înţeles mai bine firea noastră, ne-a lăsat şi acest aspect. Românul care nu-şi pierde cumpătul în faţa crizei. Literatura sa e tonică şi plină de consolaţie astăzi.''

În lucrarea ''Viaţa lui I.L. Caragiale'', Şerban Cioculescu scria: ''Dator cu o privire sintetică, cercetătorul este îndemnat să aleagă din diversitatea trăsăturilor pe aceea fundamentală, generatoare a reacţiunilor morale. Unii contemporani au fost minunaţi de 'impresionabilitatea' neobişnuită a lui Caragiale, în care au văzut chezăşia temperamentului de artist şi cheia variabilităţii în atitudini, comportări şi îndeletniciri. Această impresionabilitate nu vibrează însă în atingere cu formele plastice, cu universul deschis simţurilor. Ea este de ordin pur intelectiv. Calitatea dominantă a lui Caragiale este inteligenţa. Cultivată, s-ar fi orientat către o disciplină intelectuală de specialitate. Alţi contemporani s-au lăsat impresionaţi de cultura vastă adunată de scriitorul autodidact. Prin puterea apreciabilă de asimilare şi prin specularea abilă a ideilor sau cunoştinţelor însuşite din ajun, actorul neîntrebuinţat şi-a putut juca rolul de om de cultură generală. Inteligenţa lui Caragiale se găsea însă pe tărâmul propriu, în intuirea oamenilor cu discrepanţe între aparenţă şi esenţă. Afilierea literară la Junimea şi desăvârşirea operei în spiritul junimist, chiar după emanciparea bruscă, se lămureşte psihologic prin afinitatea intelectivă cu principiile ei conducătoare. N-a fost o adeziune teoretică, ci orientarea firească a unei inteligenţe concrete. Materializându-şi viziunea în oameni caricaţi, a atacat prostia, noţiune vagă, cu sensul inadecvării între pretenţie şi realitate.''

Scriitorul Alexandru Paleologu arăta, în cartea ''Bunul simţ ca paradox'', că ''spiritul lui Caragiale a exercitat în societatea noastră o acţiune socratică şi în aceasta constă importanţa incomparabilă, fundamentală, a acestui aşa-zis negativist. Prin reducere la absurd; prin maieutică şi dialectică el tindea să aducă societatea la cunoaşterea de sine şi la o conştiinţă morală. Dialogurile lui din comedii şi din momente au ceva din arta dialogului socratic. Însăşi sociabilitatea acestui om, prezenţa sa ironică, interpelativă, în forul public, e de aceeaşi natură cu a lui Socrate. De asemenea, şi solitudinea lui şi distanţarea lui scrutătoare. Ca Socrate, avea sentimentul că e inspirat şi cenzurat interior de un demon: ochiul eternităţii ce-i supraveghea din spate scrisul. Tot ca Socrate, a fost acuzat de contemporani că destituie zeii cetăţii şi perverteşte spiritele şi, de fapt, a trebuit să bea şi el destulă cucută.''

Conform lui Florin Manolescu, autor al secţiunii dedicate marelui dramaturg din ''Dicţionarul Scriitorilor Români'', ''Caragiale trebuie considerat nu numai un geniu clasic şi realist, care a creat în literatura noastră limbajul dramaturgic, aşa după cum Eminescu a creat primul nostru mare limbaj liric, dar şi un genial dialectician, capabil să exprime cu egală strălucire în toate momentele carierei sale, în teatru şi în proză, în schiţele telegrafice din varianta momentelor sau în povestirile de mai mari dimensiuni din Schiţe nouă, în fine, în publicistica de partid sau în literatura epistolară. În acelaşi timp, prin refuzul de a se inhiba în faţa tabuurilor estetice şi sociale din epoca în care a trăit, Caragiale s-a dovedit a fi scriitorul clasic care a avansat cel mai mult în direcţia înţelegerii mecanismelor de existenţă ale unui text literar, dar şi în direcţia descifrării resorturilor profunde ale specificului nostru naţional.'' AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)