Republica Italiană sărbătoreşte la 2 iunie, Ziua Naţională. În 1946, s-a stabilit prin referendum abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii. Arhitectura italiană ocupă un loc specific în arta Italiei, fiind strâns legată de viaţa publică, fragmentarea politică antrenând încă de timpuriu naşterea şcolilor provinciale care au propus o arhitectură în armonie cu locul, potrivit Dicţionarului Larousse.
Două tendinţe principale se întâlnesc în arhitectura italiană, fără să fie în mod necesar contradictorii: aceea care face să prevaleze organizarea geometrică a spaţiului şi a structurilor şi aceea care acordă cea mai mai mare importanţă decorului, animării suprafeţelor, efectului materialelor şi policromiei. Din acest punct de vedere, prima tendinţă, mai intelectuală, poate fi identificată, în Toscana, în perioada Renaşterii, la Brunelleschi, Alberti şi Rossellino, în timp ce a doua tendinţă, mai senzualistă, se regăseşte în aceeaşi perioadă, în Italia de Nord, la Giovanni Antonio Amadeo, potrivit Dicţionarului Larousse. În perioada romană, situaţia era tocmai invers: prima tendinţă se regăsea în Italia de Nord, în timp ce a doua în Toscana. Nu se poate spune însă că barocul roman sau piemontez sacrifică pe una dintre cele două tendinţe mai mult decât pe cealaltă.
Piaţa italiană este moştenitoarea forumurilor antice şi inima vie a oraşului. Adesea de origine medievală, pieţele reunesc principalele edificii suple şi armonioase, care preiau elementele renaşterii şi ale artei baroce. Exemple în acest sens sunt Piaza della Signoria din Florenţa, Piazza del Campo din Siena, Volterra şi Todi din Pistoia (unde decorul medieval este intact) etc. În locul unei pieţe unice, oraşele pot avea câte două sau chiar trei pieţe care comunică între ele cum sunt cele din Verona, Veneţia, Brescia sau Padova. În timp ce Piaţa Santissima Annunziata din Florenţa sau Piaţa din Pienza sunt produsele omogene ale Renaşterii, pieţele din Roma arată triumful barocului asupra arhitecturii oraşelor.
De asemenea, în arta italiană o parte importantă este ocupată de arhitectura civilă, al cărei produs clasic este palatul. Majoritatea oraşelor italiene importante păstrează palate private, mai ales gotice, renascentiste, baroce, dar şi romane sau neo-clasice, existând diferenţe specifice între palatele romane, toscane, genoveze sau veneţiene. Tot la categoria palate, se încadrează şi numeroase edificii publice (spitale, tribunale, primării, săli de reuniune etc.), dintre care cele mai cunoscute sunt palatele comunale. Adevărate simboluri ale oraşului de cele mai multe ori, palatele comunale servesc în prezent drept sedii ale municipalităţilor (autorităţi locale).
Evoluţia principatelor italiene spre regimuri de tip monarhic este ilustrată, în oraşe, prin edificii privilegiate, prezente sub forma reşedinţelor senioriale, regale sau pontificale. Dacă aspectul medieval se păstrează încă în Palatele regilor normanzi din Palermo, Castelul Nuovo al monarhilor angevini şi aragonezi din Napoli, Castelul Sforzesco din Milano, Castelul Della Scala din Verona, influenţele renascentiste se observă mai ales Palatul Urbino din Vatican, Palatul ducal şi Castelul San Girogio din Mantua. Există însă şi reşedinţe în care se regăsesc cu precădere elemente ale artei moderne: Palatul Pitti din Florenţa, Palatul pontifical Latran sau Quirinal din Roma, Palatul Pilota din Parma, palatele regale din Turin sau Napoli etc, mai scrie Larousse.fr.
Cu toate acestea, castelul nu este elementul definitoriu al peisajului italian, acest rol revenind vilelor de agrement din secolele XVI, XVII şi XVIII, numeroase dintre ele situate în Veneţia, Lombardia de Nord, Florenţa, Roma, Napoli, Palermo etc. Fie că sunt case simple de locuit sau adevărate palate fastuoase, cum este, de exemplu, Villa Palladio din Veneţia sau Palatele Farnese şi Caprarola din Roma, toate aceste vile sunt obligatoriu înconjurate de grădini. Ceea ce dă frumuseţea grădinilor italiene, al căror stil se defineşte printr-o anumită fantezie în dispunerea elementelor regulate, este manierismul epocii baroce, potrivit Britannica.com: Grădinile Boboli din Florenţa, Grădinile Vilei d'Este din Tivoli.
Importanţa urbanizării în Italia nu a împiedicat arhitectura să fie prezentă şi la sate, cea mai relevantă dovadă constituind-o abaţiile (mănăstiri): abaţiile benedictine (Abaţia de pe Monte Cassino), abaţiile cisterciene (Mânăstirea din Pavia), precum şi numeroasele sanctuare, care sunt expresia pietăţii populare. AGERPRES/(Documentare - Ionela Gavril, editor: Cristian Anghelache)
Două tendinţe principale se întâlnesc în arhitectura italiană, fără să fie în mod necesar contradictorii: aceea care face să prevaleze organizarea geometrică a spaţiului şi a structurilor şi aceea care acordă cea mai mai mare importanţă decorului, animării suprafeţelor, efectului materialelor şi policromiei. Din acest punct de vedere, prima tendinţă, mai intelectuală, poate fi identificată, în Toscana, în perioada Renaşterii, la Brunelleschi, Alberti şi Rossellino, în timp ce a doua tendinţă, mai senzualistă, se regăseşte în aceeaşi perioadă, în Italia de Nord, la Giovanni Antonio Amadeo, potrivit Dicţionarului Larousse. În perioada romană, situaţia era tocmai invers: prima tendinţă se regăsea în Italia de Nord, în timp ce a doua în Toscana. Nu se poate spune însă că barocul roman sau piemontez sacrifică pe una dintre cele două tendinţe mai mult decât pe cealaltă.
Piaţa italiană este moştenitoarea forumurilor antice şi inima vie a oraşului. Adesea de origine medievală, pieţele reunesc principalele edificii suple şi armonioase, care preiau elementele renaşterii şi ale artei baroce. Exemple în acest sens sunt Piaza della Signoria din Florenţa, Piazza del Campo din Siena, Volterra şi Todi din Pistoia (unde decorul medieval este intact) etc. În locul unei pieţe unice, oraşele pot avea câte două sau chiar trei pieţe care comunică între ele cum sunt cele din Verona, Veneţia, Brescia sau Padova. În timp ce Piaţa Santissima Annunziata din Florenţa sau Piaţa din Pienza sunt produsele omogene ale Renaşterii, pieţele din Roma arată triumful barocului asupra arhitecturii oraşelor.
De asemenea, în arta italiană o parte importantă este ocupată de arhitectura civilă, al cărei produs clasic este palatul. Majoritatea oraşelor italiene importante păstrează palate private, mai ales gotice, renascentiste, baroce, dar şi romane sau neo-clasice, existând diferenţe specifice între palatele romane, toscane, genoveze sau veneţiene. Tot la categoria palate, se încadrează şi numeroase edificii publice (spitale, tribunale, primării, săli de reuniune etc.), dintre care cele mai cunoscute sunt palatele comunale. Adevărate simboluri ale oraşului de cele mai multe ori, palatele comunale servesc în prezent drept sedii ale municipalităţilor (autorităţi locale).
Evoluţia principatelor italiene spre regimuri de tip monarhic este ilustrată, în oraşe, prin edificii privilegiate, prezente sub forma reşedinţelor senioriale, regale sau pontificale. Dacă aspectul medieval se păstrează încă în Palatele regilor normanzi din Palermo, Castelul Nuovo al monarhilor angevini şi aragonezi din Napoli, Castelul Sforzesco din Milano, Castelul Della Scala din Verona, influenţele renascentiste se observă mai ales Palatul Urbino din Vatican, Palatul ducal şi Castelul San Girogio din Mantua. Există însă şi reşedinţe în care se regăsesc cu precădere elemente ale artei moderne: Palatul Pitti din Florenţa, Palatul pontifical Latran sau Quirinal din Roma, Palatul Pilota din Parma, palatele regale din Turin sau Napoli etc, mai scrie Larousse.fr.
Cu toate acestea, castelul nu este elementul definitoriu al peisajului italian, acest rol revenind vilelor de agrement din secolele XVI, XVII şi XVIII, numeroase dintre ele situate în Veneţia, Lombardia de Nord, Florenţa, Roma, Napoli, Palermo etc. Fie că sunt case simple de locuit sau adevărate palate fastuoase, cum este, de exemplu, Villa Palladio din Veneţia sau Palatele Farnese şi Caprarola din Roma, toate aceste vile sunt obligatoriu înconjurate de grădini. Ceea ce dă frumuseţea grădinilor italiene, al căror stil se defineşte printr-o anumită fantezie în dispunerea elementelor regulate, este manierismul epocii baroce, potrivit Britannica.com: Grădinile Boboli din Florenţa, Grădinile Vilei d'Este din Tivoli.
Importanţa urbanizării în Italia nu a împiedicat arhitectura să fie prezentă şi la sate, cea mai relevantă dovadă constituind-o abaţiile (mănăstiri): abaţiile benedictine (Abaţia de pe Monte Cassino), abaţiile cisterciene (Mânăstirea din Pavia), precum şi numeroasele sanctuare, care sunt expresia pietăţii populare. AGERPRES/(Documentare - Ionela Gavril, editor: Cristian Anghelache)
Urmăreşte ştirile AGERPRES pe WhatsApp şi pe GoogleNews
Conținutul website-ului www.agerpres.ro este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site de către AGERPRES sunt protejate de dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website. Informaţiile transmise pe www.agerpres.ro pot fi preluate, în conformitate cu legislaţia aplicabilă, în limita a 500 de semne. Detalii în secţiunea Condiţii de utilizare. Dacă sunteţi interesaţi de preluarea ştirilor AGERPRES, vă rugăm să contactaţi Direcţia Marketing - marketing@agerpres.ro.