Marin Sorescu a scris literatură de toate genurile, situându-se printre cei mai prodigioşi scriitori români şi numărându-se, de asemenea, printre scriitorii români cei mai reprezentativi şi mai cunoscuţi peste hotare, opera sa fiind tradusă în zeci de limbi străine. I-a fost decernat de mai multe ori Premiul Uniunii Scriitorilor din România, precum şi Premiul Academiei Române.

După debutul ca poet în reviste literare, în 1964 debutează editorial cu volumul de parodii ''Singur printre poeţi''. A urmat, în 1965, volumul ''Poeme'', pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Marele critic literar George Călinescu scria despre Marin Sorescu, în 1964, în ''Contemporanul'', că ar avea ''capacitatea excepţională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile şi latura imensă a temelor comune'' (''Dicţionarul Scriitorilor Români'', coordonatori: Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Editura Albatros, Bucureşti, 2002).

''Este interesant de observat că prozele satirice ale lui Marin Sorescu publicate în anii 1963 şi 1964 vizează nu atât realităţi ale timpului cât limbaje ale lor, forme de discurs, variantele lor textuale; relaţia dintre aceste proze şi lume rămâne tot timpul una de gradul doi, mediată de realitatea formalizată a limbajului'', scrie Maria-Ana Tupan, istoric şi teoretician literar, în volumul ''Marin Sorescu şi deconstructivismul'' (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1995).

Stilul original al poetului se impune şi prin volumele de versuri care au urmat: ''Moartea ceasului'' (1966), ''Tinereţea lui Don Quijote'' (1968), ''Tuşiţi'' (1970), ''Suflete, bun la toate'' (1972), ''La lilieci'' (vol. I-V, 1973-1995; I - 1973, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie, II - 1977, Premiul Academiei Române, III - 1980, IV - 1988, V - 1995), ''Astfel'' (1973), ''Descântoteca'' (1976), ''Sărbători itinerante'' (1978), ''Ceramică'' (1979), ''Fântâni în mare'' (1982), ''Apă vie, apă moartă'' (1987), ''Poezii alese de cenzură'' (1991), ''Traversarea'' (1994).

'' 'Moartea ceasului', titlul celui de al doilea volum de versuri originale, trimite la o emblemă favorită a moderniştilor, semnificând ieşirea dintr-un timp omogen, ruptură faţă de istoria anterioară, revoluţie a valorilor. Pentru postmoderni, imaginea se încarcă de conotaţiile ieşirii din timp, repetiţiei sterile, sfârşitului istoriei şi umanismului. Pentru Marin Sorescu, timpul înseamnă direcţie, înnoire, creaţie de valori'', scrie Maria-Ana Tupan în volumul amintit.

''În cărţile ''Liliecilor'' Marin Sorescu dă multe referinţe cu privire la situarea geografică a locului său natal - comuna doljană Bulzeşti apropiată de fruntariile deluroase ale Gorjului - ''La Lilieci'' fiind, de fapt, denumirea dealului pe a cărui vale opusă aşezărilor omeneşti se află spaţiul de odihnă al ''duşilor'' din această lume: Cimitirul'', scrie criticul şi teoreticianul literar Jeana Morărescu în volumul ''La Lilieci'' (Fundaţia ''Marin Sorescu'', 1998). ''O nouă deschidere importantă a viziunii lui Sorescu apare odată cu seria de patru volume publicate între 1973 şi 1988, sub titlul ''La Lilieci'', în care ''regula jocului'' pare a se fi schimbat radical. Poezia se distanţează de modurile confesive cunoscute, recurge masiv la epic şi descriptiv şi utilizează elemente ale reprezentării dramatice'' (''Dicţionarul Scriitorilor Români'', coordonatori: Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Editura Albatros, Bucureşti, 2002). Versuri mai recente (''Fântâni în mare'', 1982, ''Apă vie, apă moartă'', 1987, ''Ecuatorul şi polii'', 1989) indică o anumită tendinţă de clasicizare a discursului.

Teatrul deţine o pondere însemnată în opera lui Sorescu. Ca dramaturg, autorul continuă experienţa teatrului existenţialist şi a teatrului absurdului. Pentru piesa de teatru ''Iona'', apărută în ianuarie 1968, în revista ''Luceafărul'' şi în acelaşi an şi la Editura pentru literatură, Marin Sorescu a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru dramaturgie, ulterior şi Premiul Academiei Române. Tot în 1968 îi apare, în revista ''Luceafărul'', piesa de teatru ''Există nervi''.

În spaţiul dramaturgiei, Sorescu s-a impus, de asemenea, printr-o producţie originală, în care prezenţa poetului se simte profund în gustul pentru construirea unor evenimente modelate în regim simbolic şi de parabolă, mai puţin ofensivă. Dimensiunile simbolice ale teatrului lui Sorescu sunt puternic evidenţiate îndeosebi în suita alcătuită din piesele ''Iona'' (1968), ''Paracliserul'' (1970) şi ''Matca'' (1973) (''Dicţionarul Scriitorilor Români'', Ed. Albatros, Bucureşti, 2002). ''Dacă în ''Iona'' Marin Sorescu dramatizează evenimente biblice în limbajul şi psihologia prezentului, în ''Paracliserul'' el pune sub semnul întrebării destinul omului religios într-un veac agnostic (.....) Prin acest personaj suntem într-adevăr proiectaţi în drama unei omeniri angoasate şi debusolate de sfârşit de mileniu şi de istorie'', scrie istoricul şi teoreticianul literar Maria-Ana Tupan.

Alte piese scrise de Marin Sorescu sunt ''Pluta meduzei'' (1974), ''Setea muntelui de sare'' (1974, culegere de piese, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie), ''Răceala'' (1976), ''A treia ţeapă'' (1980), ''Ieşirea prin cer'' (1984), ''Vărul Shakespeare'' (1988). A scris şi dramaturgie de inspiraţie istorică, unde parabola joacă, de asemenea, un rol important şi jocul cu convenţiile teatrale este foarte liber. ''Inovaţii însemnate aduce Sorescu şi în teatrul de inspiraţie istorică, dând o replică semnificativă viziunii idealizante asupra trecutului, la modă în epocă. În acest spaţiu tematic s-au impus îndeosebi piese precum ''Răceala'' şi ''A treia ţeapă'', cu acţiunea plasată în vremea lui Vlad Ţepeş''. (''Dicţionarul Scriitorilor Români'', Ed. Albatros, Bucureşti, 2002).

Sorescu a semnat şi proză umoristică şi satirică (romanele ''Trei dinţi din faţă'', 1977; ''Viziunea vizuinii'', 1981), eseuri (''Teoria sferelor de influenţă'', 1969; ''Insomnii'', 1971; ''Starea de destin'', 1976), cronici literare (''Uşor cu pianul pe scări'', 1986, cu o prefaţă a autorului, premiul Uniunii Scriitorilor pentru critică literară), interviuri despre poezie ('Tratat de inspiraţie'', 1985). ''Eseurile din ''Teoria sferelor de influenţă'' (1969) şi cronicile literare din ''Uşor cu pianul pe scări'' (1985) vădesc o acurateţe stilistică şi o luciditate venite ambele din simpatia declarată pentru Ş. Cioculescu, şi o imaginaţie călinesciană, capabilă de formulări frapante şi memorabile, cu toate familiarităţile de expresie, uneori neîngăduite'', scrie criticul literar Nicolae Manolescu în ''Istoria critică a literaturii române'' (Editura Paralela 45, 2008).

A tradus integral creaţia poetică a lui Boris Pasternak (traduceri adunate în volumul ''Lirice''). A publicat şi literatură pentru copii: ''Unde fugim de acasă?'' (1967, proză), ''O aripă şi-un picior (Despre cum era să zbor)'' (1970, versuri), ''Cocostârcul Gât-Sucit'' (1987, versuri), ''Cirip-Ciorap'' (1993, versuri, ilustrată în interior de autor).

Marin Sorescu s-a remarcat totodată şi ca un pictor de talent, având expoziţii personale în ţară şi în străinătate: Braşov (1989), Cluj-Napoca (1990), Irlanda (1991), Paris (1992, expoziţie colectivă), Bucureşti (1992).

''Poezia este o artă care doare. Doare atât cât doare arta. Toată arta la un loc nu ustură însă aşa de tare ca poezia. De ce? Pentru că ea este oscilograful omenirii. Cuvântul - mai mult decât o statuie, o pânză sau o clădire - se plachează direct pe geamătul, pe suspinul lumii, se îmbibă, e stâlcit, rănit, sfârtecat.... Versul e în chin, o sodomă de ispăşire şi purificare. Şi un mijloc de supravieţuire, o supapă.... Cine nu ştie să folosească laserul vagului, nu e poet. Operaţie pe ochi cu laserul vagului - aceasta e poezia'' spunea Marin Sorescu. AGERPRES/(Documentare: Ruxandra Bratu; redactor Arhivă foto: Mihaela Tufega; editor: Andreea Onogea)