Barajul de la Aswan, cu o lungime de 3.600 de metri şi o înălţime de 196 de metri peste nivelul mării, a fost inaugurat la 15 ianuarie 1971. Construcţia, finanţată de Uniunea Sovietică, a început în 1960, sub mandatul preşedintelui egiptean Gamal Abdel Nasser (1956-1970).

La nord de graniţa dintre Egipt şi Sudan se întinde barajul superior de la Aswan, un baraj uriaş de anrocamente, care reţine cel mai lung fluviu din lume - Nilul, construcţia fiind cel de-al treilea rezervor de apă din lume, lacul Nasser. Construcţia barajului, cunoscut în arabă sub numele de "Saad el Aali", a fost încheiată în 1970, după ani de muncă asiduă.

Egiptul a fost mereu dependent de apa Nilului. Principalii afluenţi ai fluviului sunt Nilul Alb şi Nilul Albastru. Lacul Victoria este sursa Nilului Alb, izvorul Nilului Albastru aflându-se pe înălţimile etiopiene. Cei doi afluenţi se unesc în capitala Sudanului, Khartoum, unde formează Nilul, fluviu care are o lungime totală de 6.695 km.

Înainte de construirea digului de la Aswan, Egiptul a trecut prin experienţa inundaţiilor anuale, însă acestea erau pline de sedimente bogate în nutrienţi şi minerale, ceea ce a făcut ca solul din jurul Nilului să fie fertil şi ideal pentru agricultură. Odată cu creşterea populaţiei de-a lungul fluviului a venit şi necesitatea de a controla revărsările, în vederea protejării terenurilor agricole şi a câmpurilor de bumbac.

Inundaţiile au fost mereu o problemă în această zonă, încă din cele mai vechi timpuri, până când britanicii au început construcţia primului baraj la Aswan, în 1889, care a fost terminat în 1902. Barajul avea 1.900 m lungime şi 54 m înălţime. Însă, acesta era insuficient pentru a reţine cantitatea enormă de apă, fiind, ulterior, înălţat în două etape: 1907-1912 şi 1929-1933.

În 1946, adevăratul pericol s-a ivit în momentul în care apa din lacul de acumulare a ajuns la limita de sus a barajului. În 1952, Consiliul revoluţionar interimar a hotărât ca, în loc să mai înalţe barajul existent, mai bine să construiască unul nou, mult mai înalt, la circa 6 km în susul râului.

În 1954, Egiptul a cerut un împrumut de la Banca Mondială, în vederea plătirii costului construcţiei barajului, care s-a ridicat la aproximativ un miliard de dolari. Iniţial, SUA au acceptat să acorde un împrumut de 270 mil. de dolari. Oferta a fost retrasă la mijlocul anului 1956, când Egiptul a recunoscut formal Republica Populară Chineză. Au existat însă o serie de speculaţii, conform cărora acest lucru s-a datorat conflictului dintre egipteni şi israelieni. Marea Britanie, Franţa şi Israel au invadat Egiptul în 1956, după ce acesta a naţionalizat Canalul Suez.

Uniunea Sovietică s-a oferit să ajute şi Egiptul a acceptat. Împreună cu banii, Uniunea Sovietică şi-a trimis în Egipt consultanţi militari, precum şi o serie de tehnicieni, muncitori şi utilaje grele, în vederea intensificării legăturilor dintre cele două ţări.

Acest baraj enorm din piatră şi argilă a fost proiectat de Institutul de Hidroproiectări Zuk din Uniunea Sovietică.

Construcţia propriu-zisă a barajului a început în 1960, primul stadiu al construcţiei încheindu-se în 1964. Lacul de acumulare a început să fie umplut cu apă în 1964, în timp ce barajul era încă în construcţie, atingând pentru prima oară întreaga capacitatea în 1976.

Lacul de acumulare a provocat îngrijorări în rândul arheologilor, o operaţiune de salvare a vestigiilor aparţinând civilizaţiilor antice, descoperite în această regiune, începând în 1960, sub conducerea UNESCO. Siturile arheologice au fost examinate şi excavate, 24 de monumente importante fiind mutate în locuri sigure (templul Abu Simel) sau donate ţărilor care au ajutat la salvarea acestor vestigii (templul Debod din Madrid).

De asemenea, peste 90.000 de nubieni au fost mutaţi. Cei care locuiau pe teritoriul Egiptului au fost mutaţi la circa 45 km, iar nubienii sudanezi au fost mutaţi la o distanţă de 600 km, departe de casele lor.

Barajul de la Aswan conţine 43 mil. metri cubi de materiale de construcţie. Când este la capacitate maximă, 11.000 metri cubi de apă pot trece prin baraj, la fiecare secundă. Există pentru cazuri de urgenţă canale deversoare, pentru un surplus de apă de 5.000 metri cubi pe secundă.

Lacul de acumulare, numit lacul Nasser, după fostul preşedinte al Egiptului, Gamal Abdel Nasser, are o lungime de 480 km, o suprafaţă de 6.000 kmp şi conţine o cantitate de apă de circa 169 miliarde metri cubi. Cu o productivitate hidroelectrică de 2,1 gigawaţi, barajul deţine 12 generatoare, fiecare estimat la 175 megawaţi.

Producerea de energie electrică a început în 1967. Când barajul a ajuns la capacitatea sa maximă, acesta a produs aproape jumătate din producţia totală de energie electrică a Egiptului (cca 15% în 1998), permiţând majorităţii oraşelor egiptene să se conecteze la reţeaua de curent electric, pentru prima oară.

Totodată, o nou industrie a pescuitului a fost creată în jurul lacului Nasser, deşi au fost ceva probleme din cauza distanţei faţă de orice piaţă de desfacere importantă.

Circa 17% din lacul de acumulare se află pe teritoriul Sudanului, cele două ţări având un acord comun privind distribuţia apei.

Pe de altă parte, infiltraţiile şi evaporarea apei determină o pierdere a apei anuală de circa 14-15% din lacul de acumulare. De asemenea, sedimentele aduse de fluviu umplu bazinul, capacitatea de stocare a acestuia micşorându-se. Acest lucru determină o altă problemă, sedimentele bogate, folosite drept fertilizatori naturali, nu trec mai departe, depunându-se în lac.

Mai jos, în aval, Delta Nilului se confruntă cu lipsa sedimentelor pentru menţinerea la limită a eroziunii liniilor de coastă, nemaifiind nicio aglomerare de straturi de nisip care erau aduse de fluviu. Totodată, Delta nu mai beneficiază de o împrospătare frecventă a apelor, determinând o micşorare a fertilităţii. Chiar şi pescuitul creveţilor în Marea Mediterană a scăzut datorită schimbării debitului de apă. Totodată, fermierii au fost obligaţi să folosească tone de fertilizatori artificiali ca substituenţi ai nutrienţilor care nu vor mai acoperi câmpiile. Însă, folosirea fertilizatorilor artificiali este o problemă importantă şi destul de controversată, la nivel internaţional, aceştia provocând poluarea chimică. AGERPRES/(Documentare - Cristian Anghelache, editor: Mariana Zbora-Ciurel)