Prin numirea lui Nicolae Mavrocordat ca domn al Ţării Româneşti, la 5 ianuarie 1716, era instaurat şi aici regimul fanariot, după ce anterior, în 1711, fusese instaurat în Moldova, tot prin numirea lui Nicolae Mavrocordat (1711-1715).

Instaurarea domniilor fanariote de către Poarta otomană s-a produs în contextul în care în cele două principate se intensificase lupta de eliberare de sub dominaţia otomană, mai ales în timpul domniilor lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) şi Dimitrie Cantemir (1710-1711). Spre finele secolului al XVII-lea declinul Imperiului otoman a continuat. În urma păcii de la Karlowitz, din 1699, Transilvania a intrat sub stăpânirea Habsburgilor, în timp ce Rusia se manifesta tot mai mult ca un factor de putere în Europa de Sud-Est.

Domnii străini prezentau mai multă încredere pentru Poartă decât cei pământeni în vederea asigurării controlului asupra ţărilor române. Domnii fanarioţi cărora le-au fost încredinţate tronurile celor două principate proveneau din familii greceşti foarte bogate din cartierul Fanar din Constantinopol (cu câteva excepţii, precum cei din familiile Racoviţă, Ghica, Callimachi), din rândurile cărora erau recrutaţi marii dragomani ai Porţii. De altfel, ponderea elementului grecesc crescuse atât în structurile politice ale Imperiului otoman cât şi în viaţa politică şi economică a celor două ţări române.

Sub domniile fanariote statutul politico-juridic al ţărilor române a fost modificat substanţial. Cu toate acestea, şi în epoca fanariotă Ţara Românească şi Moldova au continuat să aibă un statut aparte în cadrul sistemului politico-administrativ al Porţii, menţinându-şi fiinţa statală şi autonomia, deşi aceasta din urmă a fost mult ştirbită. Poarta numea direct domnii, ţinând astfel sub control nemijlocit această instituţie. Domnii fanarioţi aveau putere deplină în administrarea ţării, dreptul de a percepe dări, taxe vamale, dar în materie de politică externă nu aveau independenţă. Mulţi dintre ei au fost implicaţi direct în tratativele diplomatice ale Porţii cu alte puteri.

În perioada de peste un secol a domniilor fanariote s-au accentuat subordonarea faţă de Poartă şi opresiunea. Cele două principate au cunoscut o fiscalitate excesivă, dări apăsătoare pentru haraci, peşcheşul de bairam, daruri pentru cumpărarea tronului sau pentru confirmarea domniei la un an sau la trei ani. Acestora li se adăugau prestaţiile în vremuri de război, monopolul comercial otoman, diferite furnituri ş.a.

Domnii fanarioţi trebuia să asigure îndeplinirea regimului de obligaţii băneşti şi materiale către Imperiul otoman, iar în acest scop au căutat soluţii care să asigure fiscului venituri cât mai mari. Astfel, au fost iniţiate mai întâi reforme fiscale, după care politica de reformă a fost extinsă şi la alte domenii, precum cel al relaţiilor agrare, administraţie, justiţie, biserică şi cultură.

Familia Mavrocordat era originară din insula Chios, stabilindu-se apoi în cartierul Fanar. Nicolae Mavrocordat era fiul lui Alexandru Mavrocordat, mare dragoman, om de mare cultură şi cu o strălucită carieră diplomatică. Nicolae Mavrocordat, având la rândul său o solidă educaţie, a urmat o carieră asemănătoare, ajungând mare dragoman al Porţii. Familia Mavrocordat avea şi o impresionantă bibliotecă, renumită în epocă.

Lui Nicolae Mavrocordat îi mai fusese încredinţată domnia Moldovei între 1709-1710, fiind readus pe tronul acesteia după domnia lui Dimitrie Cantemir, în 1711, an în care a fost instaurat aici regimul fanariot. În Ţara Românească a domnit tot de două ori, în perioada ianuarie-noiembrie 1716, apoi între martie 1719- septembrie 1730, aceasta din urmă fiind cea mai lungă domnie fanariotă, de peste 11 ani, în condiţiile în care medie perioadei de domnie în epoca fanariotă a fost de 2-3 ani.

Nicolae Mavrocordat şi fiul său Constantin Mavrocordat au fost promotori ai reformelor în cele două ţări române, urmărind şi modernizarea structurilor de stat în vederea funcţionării mai bune a acestora. Nicolae Mavrocordat a încercat să reformeze sistemul de impunere de dări, înlocuind dările multiple cu una singură. El a introdus ''rupta'', un impozit care era colectat în patru rate. Fidel politicii de slujire a Porţii, el s-a străduit totodată să se integreze tradiţiei politice româneşti.

Constantin Mavrocordat, care a domnit de mai multe ori în Ţara Românească şi în Moldova în perioada 1730-1769, rămâne cunoscut prin reforma administrativă (prin care funcţionarii statului au primit leafă, iar la conducerea judeţelor au fost numiţi ispravnici), prin reforma fiscală (cu desfiinţarea dărilor multiple şi introducerea unei dări fixe, pe cap de locuitor), prin reforma socială, aplicată în 1746 în Ţara Românească şi în 1749 în Moldova, prin care este desfiinţată legarea de glie a ţăranilor, încercându-se astfel o reglementare a raporturilor dintre ţărani şi proprietari.

Mari reformatori, alături de Nicolae şi Constantin Mavrocordat, au fost şi Alexandru şi Constantin Ipsilanti. Alexandru Ipsilanti, spre exemplu, care a domnit şi el în ambele principate, a luat măsuri în domeniile fiscal şi judiciar, a reorganizat serviciul poştelor şi învăţământul. Alţi domni fanarioţi au contribuit la progresul dreptului, promulgând coduri de legi ( ''Legiuirea Caragea'', promulgată de Ioan Gheorghe Caragea în 1818, în Ţara Românească, sau ''Codul lui Scarlat Callimachi'', în 1817, în Moldova).

În sinteza sa ''Istoria românilor'', Nicolae Iorga a consacrat volumul al VII-lea, intitulat ''Reformatorii'', fanarioţilor, punând accentul pe politica de reformă din această epocă, reforme care au vizat modernizarea structurilor sociale şi politico-administrative. ''Prin străduinţa lor de a elimina elementele perimate ale feudalismului şi de a promova modernizarea domnii fanarioţi s-au integrat marelui curent reformator al absolutismului luminat (...)'' subliniază istoricul Florin Constantiniu în volumul său ''O istorie sinceră a poporului român''.

Ca o consecinţă a revoluţiei de la 1821 din Ţara Românească, Poarta a acceptat restaurarea domniilor pământene în Ţara Românească şi în Moldova, în 1822. AGERPRES (Documentare - Ruxandra Bratu; editor: Cerasela Bădiţă)