La 20 decembrie 1925 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 282 Legea nr. 144 din 19 decembrie 1925 pentru Curtea de Casaţie şi Justiţie.

Istoricul Curţii de Casaţie şi Justiţie (astăzi - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ÎCCJ) începe odată cu Convenţia de la Paris din 7/19 august 1858 în care se menţiona, în ceea ce priveşte puterea judecătorească, necesitatea înfiinţării unei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru ambele Principate Române. Aceasta urma să aibă sediul la Focşani. În anul 1859 a fost iniţiat un proiect de lege privind înfiinţarea acesteia.

La 12 ianuarie 1861 a fost promulgată, de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), prima lege organică a Curţii de Casaţie, care a fost publicată în Monitorul Oficial al Ţării Româneşti nr. 18 din 24 ianuarie 1861, la Bucureşti, şi în Monitorul Oficial al Moldovei nr. 88 din 23 ianuarie 1861, la Iaşi. Principala misiune a acestei legi a fost aceea de a contribui la unificarea interpretării prevederilor legale şi de a stabili o jurisprudenţă unitară.

La 15/28 martie 1862, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-a început activitatea la Bucureşti. Membrii acesteia, care fuseseră numiţi prin decret domnesc la 11 februarie 1862, au depus la această dată jurământul în faţa domnitorului Al.I. Cuza. Curtea era condusă de un prim-preşedinte şi avea trei secţii, conduse de câte un preşedinte, iar numărul total al membrilor era de 25, funcţiile acestora fiind inamovibile.

Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Casaţie şi Justiţie a suferit ulterior mai multe modificări (în 1864, 1870, 1877, 1905, 1906, 1910). Astfel, prin modificarea Legii Curţii de Casaţie şi Justiţie realizată prin Legea din 30 iunie 1905, a fost înfiinţată Secţia a III-a, pentru contenciosul administrativ şi comercial.

Ulterior modificările au urmat şi cadrul instituit prin Constituţiile adoptate de-a lungul timpului. Astfel, în urma adoptării noii Constituţii din 1923, a fost adoptată şi o nouă Lege pentru Curtea de Casaţie şi Justiţie. Aceasta a fost votata de Camerele Parlamentului la 19 decembrie 1925 şi publicată în Monitorul Oficial al României nr. 282 din 20 decembrie 1925. ''Deciziunile Curţilor de apel şi ale Curţilor cu juraţi, precum şi sentinţele tribunalelor ordinare date ca instanţe de apel, sentinţele jurisdicţiilor speciale şi ale tribunalelor militare, în cazurile şi modul stabilit de lege, vor fi pronunţate cu recurs la Înalta Curte de Casaţie. Se exceptează cazurile în cari, prin derogare de la competinţa generală a acestei Curţi ca instanţă de recurs, legea va fi atribuit altei instanţe acea competinţă'', se spunea în articolul 2 al legii. Prin Legea pentru Curtea de Casaţie şi Justiţie din 1925, numărul membrilor Curţii era de 46 (un prim-preşedinte, trei preşedinţi de secţii, 18 consilieri la Secţia I şi câte 12 consilieri la Secţiile a II-a şi a III-a). Noua lege a fost pusă în aplicare de la 1 ianuarie 1926.

Şi această lege avea să sufere modificări succesive (1929, 1930, 1931, 1932). În Constituţia din februarie 1938 prerogativele Curţii de Casaţie au fost prevăzute la articolul 50. Modificări au fost aduse apoi în anul 1945, atribuţiile şi rolul acestei instanţe fiind reduse substanţial. După adoptarea Constituţiei din 1948 şi Decretul nr.132/1949 pentru organizarea judecătorească, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie devine Curtea Supremă. Prin Legea nr. 5/1952 pentru organizarea judecătorească, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (devenită între timp Curtea Supremă) devine Tribunalul Suprem.

După revoluţia din decembrie 1989 şi adoptarea noii Constituţii din 1991, apare şi o nouă reglementare a puterii judecătoreşti. Prin articolul 125 din Constituţie se prevedea în mod expres că în România justiţia se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti. Prin revizuirea Constituţiei în 2003 a fost reintrodusă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Potrivit articolului 16 din Legea nr. 304/2004, instanţa supremă în ierarhia instanţelor judecătoreşti în România este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ce are, în principal, competenţa de a judeca recursul în casaţie şi de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. AGERPRES (Documentare: Ruxandra Bratu; editor: Mariana Zbora-Ciurel)