În Munţii Buzăului, în zona Ulmet - Bozioru pot fi admiraţi faimoşii trovanţi buzoieni, care se înfăţişează sub o serie de forme, nodulare, sferoidale, elipsoidale, cilindrice sau dendritice, şi care pot cântări de la câteva grame, la câteva tone. Un grupaj al acestora a fost numit de localnici Babele de la Ulmet.

Trovanţii sunt numiţi, popular, ''pietre vii'', datorită uneia dintre multele legende, care spune că aceştia îşi pot schimba locul. O altă legendă spune că din străbuni se cunoaşte faptul că aceste "pietre vii" aduc spor în casă şi noroc. Localnicii cred cu tărie, adevărat sau nu, că după ploaie apar mici pietricele, mici trovanţi, care în timp vor înghiţi nisip şi se vor face mari, se menţionează pe site-ul www.dinbuzau.ro.

Termenul ''trovant'' este specific literaturii geologice române şi a apărut prima dată în 1907, în lucrarea naturalistului Gheorghe Murgoci, intitulată ''Terţiarul din Oltenia''.

Potrivit geologilor, trovanţii sunt nişte conglomerate, formate în terenurile nisipoase şi în cele ce prezintă stratificaţii de gresie bogate în carbonat de calciu. Atunci când suprafaţa devine umedă, mineralele încep să se răspândească şi creează o presiune asupra nisipului, presiune care îl determină să se extindă şi pietrele să ''crească''. Pietrele "cresc" prin depunere constantă cam 4-5 centimetri în 1.200 de ani.

Potrivit specialiştilor, adăugarea sedimentară, strat după strat, nu presupune un fenomen de natura organică, scrie formula-as.ro, însă se admite faptul că există un punct de materie organică de la care porneşte creşterea sedimentară, pe care îl îmbracă şi, de multe ori, îi copiază şi forma. Această predilecţie pentru a "imita" organismele vii este considerată o "curiozitate geologică".

Multă vreme, "pietrele vii" au fost considerate fosile de plante sau de animale, dar li s-a atribuit, de asemenea, şi o provenienţă de origine extraterestră.

În România, trovanţii pot fi văzuţi în judeţul Vâlcea, unde există, în comuna Costeşti, un Muzeu al Trovanţilor în aer liber, aflat în patrimoniul UNESCO, pe Dealul Feleacului, lângă Cluj, lângă Sibiu, în Caşolţ, în Hunedoara, dar şi în judeţele Bacău, Suceava şi altele, potrivit site-ului www.worldwideromania.com. Totodată, în funcţie de zonă, trovanţii sunt cunoscuţi sub diferite denumiri, precum bibiloi, bălătruci sau dorobanţi, pietre mergătoare etc.

Munţii Buzăului încadraţi în vest de munţii Ciucaş, în est de munţii Vrancei, în sud de culmile Subcarpaţilor de Curbură, iar la nord de Clăbucetele Întorsurii, se desfăşoară pe o suprafaţă de aproape 1.900 kmp. În sud şi în nord, contactul cu regiunile limitrofe este subliniat prin diferenţele de nivel de 200-350 m ce apar adesea sub forma unor versanţi abrupţi. Acest aspect este şi mai pregnant pe aliniamentul Păltineni - Colţi - Lopătari, adică acolo unde eroziunea a pus în evidenţă pereţi abrupţi alcătuiţi din straturi groase de gresie, în poziţie verticală.

Limita faţă de munţii din est şi vest se poate urmări în lungul văilor Buzău, Siriu în vest; Bâsca Mică, Bâsca Mare în est, al unor înşeuări largi (între vârful Furu Mare şi Ivăneţu în sud-est, Lăcăuţi-Menesbert în nord-est) şi culmi joase.

Din Munţii Buzăului fac parte Masivele Siriu, Penteleu, Podu Calului, Monteoru şi Culmea Ivăneţu, în cadrul cărora există mai multe trasee marcate, arată site-ul www.carpati.org. AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)