Liviu Rebreanu, întemeietorul romanului românesc modern, a cărui operă se caracterizează printr-o diversitate tematică, a surprins, în scrierile sale, o multitudine de aspecte umane, reuşind să prezinte viaţa în complexitatea ei socială şi psihologică. De altfel, Liviu Rebreanu este autorul primului roman obiectiv din literatura română, ''Ion'', şi a primului roman de analiză psihologică din proza românească, ''Pădurea spânzuraţilor''.

Prozatorul debutează editorial în anul 1912, cu volumul de nuvele ''Frământări'', urmat de volumele de nuvele şi de schiţe, ''Golanii'' şi ''Mărturisire'', ambele apărute în 1916, şi de ''Răfuiala'', în 1919. De altfel, în această perioadă de început, Rebreanu scrie proză scurtă, dar aceste nuvele anticipează viitoarele romane, conţinând deja temele principale ale acestora, care gravitează în jurul a trei elemente: satul, oraşul şi războiul. Ele reprezintă doar ''nişte simple aspecte'' ale operei de mai târziu, aşa cum aprecia George Călinescu în ''Istoria literaturii române de la origini până în prezent'': ''S-ar zice că un pictor de mari compoziţii s-a exercitat desenând detalii, braţe, pumni strânşi, picioare, în vederea unei imense pânze, ce se ghiceşte a fi din câmpul vieţii rudimentare''.

În 1919, apare volumul ''Calvarul'', pe care autorul îl prezintă, în prefaţă, drept "povestirea unei agonii zbuciumate, zvârlită pe hârtie într-o grabă înfrigurată", dar la final reconsideră acest aspect, numindu-l roman: "Dacă totuşi pe alocuri cartea pare un roman, de vină este numai viaţa - care, orice s-ar zice, este cel mai iscusit romancier din lume", notează site-ul romlit.ro, care apreciază că această carte "pare un roman", prin faptul că prezintă fapte de viaţă.

Un an mai târziu, Liviu Rebreanu publică prima sa capodoperă, romanul ''Ion'', ''un poem epic, solemn ca un fluviu american, o capodoperă de măreţie liniştită'', notează George Călinescu în volumul mai sus menţionat. Părinţii prozatorului, Vasile şi Ludovica, reprezintă modelul autorului pentru conturarea familiei Herdelea, prezentă în romane precum ''Ion'', ''Răscoala'' sau ''Gorila''. Chiar şi localitatea Maieru, unde s-a mutat familia pe când scriitorul avea patru ani, avea să devină, alături de satul natal, Prislop, sursă de inspiraţie pentru comuna Pripas, cadrul topografic al romanului ''Ion''.

Până la acea vreme, fusese promovată în literatură o imagine idilică a mediului rural, caracterizată de puritate şi naturaleţe. Rebreanu a fost, însă, primul care a ilustrat adevărata lume a satului, dominată de instincte şi de violenţă. De altfel, ''Ion'' este considerat de critică drept romanul care face cu adevărat trecerea către realismul obiectiv. ''Ion este o epopee perfectă'', spunea George Călinescu. ''Este neîndoios că autorul exaltă pe Ion, că vede în el o figură măreaţă a câmpului. (...) În fond, toată această parte este superfluă. În planul creaţiei, Ion e o brută.'' Rebreanu nu intervine în destinul epic al personajelor sale, ci îşi păstrează o obiectivitate lucidă.

În 1921, publică trei volume de proză: ''Catastrofa'', care cuprinde şi nuvela ''Iţic Ştrul, dezertor'', considerată capodopera prozei scurte a lui Rebreanu, ''Norocul'' şi volumul ''Nuvele şi schiţe'', iar în 1922, apare romanul ''Pădurea spânzuraţilor''.

Subiectul fusese deja tratat în ''Catastrofa'', nuvelă care îl prezintă pe ardeleanul David Pop, mobilizat ca ofiţer în armata austriacă, care se trezeşte pus în situaţia de a lupta împotriva fraţilor săi. ''Pădurea spânzuraţilor'' reia drama interioară a ardelenilor constrânşi să lupte în armata austro-ungară împotriva conaţionalilor lor din armata română, în persoana personajului Apostol Bologa, la care ''inteligenţa e mai vie, voinţa însă rămâne inferioară'', potrivit aprecierii criticului George Călinescu. De asemenea, acesta nota, în volumul menţionat anterior, că ''Pădurea spânzuraţilor'' este ''un roman psihologic, monografia incertitudinii chinuitoare în afară de orice consideraţii politice.''

În 1924, apare o mică antologie, ''Trei nuvele'', iar un an mai târziu, urmează romanul ''Adam şi Eva''. În 1927, publică micul roman de analiză psihologică ''Ciuleandra'' şi volumul de nuvele şi schiţe ''Cuibul visurilor'', urmat, doi ani mai târziu, de romanul ''Crăişorul'', cunoscut ulterior sub numele de ''Crăişorul Horia'', care descrie răscoală ţărănească din Transilvania, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan.

În 1931, Rebreanu publică volumul ''Metropole'', care cuprinde însemnări de călătorie de la Berlin, Roma şi Paris.

Romanul ''Răscoala'', apărut în 1932, a continuat problematica din ''Ion'', de data aceasta, însă, dintr-o perspectivă colectivă, şi nu a individului izolat. George Călinescu nota: ''Conştiinţa îi spunea că se cuvenea să urmărească iubirea de pământ şi în Vechiul Regat, ca să dea un tablou întreg al românimii agrare. Ion ardeleanul trebuia pus alături de Ionii regăţeneşti.'' Numai că, în ''Răscoala'', mulţimea de ţărani se conturează ca un personaj colectiv: ''Scriitorul nu vede individualul, ci numai colectivul (...) Nicio figură nu se poate memora'', adăuga George Călinescu. ''Răscoala'' este ultima mare capodoperă a lui Rebreanu. Ulterior, scriitorul a mai publicat câteva volume, dar toate sunt considerate de critică a avea o valoare inegală.

Astfel, în 1934, apare romanul ''Jar'', care, alături de romanul ''Gorila'', publicat patru ani mai târziu, prezintă mediul citadin, realizat, însă, destul de deficitar. Cu toate că s-au bucurat de succes la public, cele două romane nu au reuşit să atragă atenţia criticilor literari. Între cele două romane, Rebreanu a mai publicat un volum de nuvele, ''Oameni de pe Someş'' (1936). Ultimul roman al lui Rebreanu, ''Amândoi'', apărut în 1940, este o carte poliţistă, care nu se ridică nici ea la nivelul marilor capodopere ale autorului.

În 1943, a fost publicat ultimul volum antum al prozatorului, ''Amalgam'', o culegere de articole, studii, conferinţe şi studii dramatice. Pe lângă toate acestea, Rebreanu a mai publicat şi câteva piese de teatru fără valoare literară: ''Cadrilul'' (1919), ''Plicul'' (1923), ''Apostolii'' (1926). Postum, a fost publicat şi un ''Jurnal'' (1984) al scriitorului.

Din întreaga operă a lui Liviu Rebreanu se remarcă deschiderea către modern. Rebreanu percepe foarte bine mediul rural şi mai puţin pe cel citadin, el este un fin observator al personajului colectiv, dar şi un bun analist al stărilor afective ale personajelor, cum ar fi obsesia, neliniştea sau mustrările de conştiinţă. George Călinescu conchidea, în ''Istoria literaturii române de la origini până în prezent'': ''Liviu Rebreanu este un mare scriitor şi pe drept cuvânt creatorul romanului românesc modern, cu mult asupra a ceea ce epoca lui produsese.'' AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)