Scriitorul şi istoricul Alexandru Odobescu s-a născut la 23 iunie 1834, la Bucureşti. Este fiul generalului Ioan Odobescu.

După studii la Colegiul ''Sf. Sava'' din Bucureşti, este trimis, în 1850, la Paris, unde îşi ia bacalaureatul în litere (1853) şi frecventează diverse cursuri la Sorbona, fiind interesat mai ales de arheologie şi antichităţile clasice. Participă la activitatea Societăţii ''Junimea română'', fiind în legătură cu cercurile radicale ale emigraţiei, mai ales cu C.A. Rosetti, conform ''Dicţionarului scriitorilor români''.

A debutat ca scriitor publicând în revista "Junimea română", organ al societăţii cu acelaşi nume din Paris, articolul "Muncitorul român" (1851), influenţat de gândirea lui N. Bălcescu. Tot în cadrul societăţii "Junimea Română" ţine conferinţa "Viitorul artelor în România", opinând pentru o orientare a artei româneşti în strânsă legătură cu tradiţiile naţiunii, cu folclorul.

Studiul său "Bazele unei literaturi naţionale" subliniază, în sens clasicizant, importanţa literaturilor vechi, greacă şi latină, ca modele fundamentale pentru literaturile moderne. Odobescu a mai scris poezii originale, a tradus îndeosebi din autori clasici (Homer, Hesiod, Horaţiu, Vergiliu ş.a.), dar şi din scriitori contemporani (Beranger, adaptări din Michelet şi Vigny) ş.a.

Revenit în ţară, se căsătoreşte, în 1858, cu Alexandra (Saşa) Prejbeanu, fiica generalului rus Pavel D. Kiseleff.

A îndeplinit diverse funcţii: şef al Biroului francez la Secretariatul de Stat (1857), procuror la Curtea de Apel (1859), membru în Comisia pentru adunarea materialelor şi formarea unei istorii naţionale (1860), director în Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1862-1863), director în Ministerul Agriculturii, Comerţului şi Lucrărilor Publice (din 1863), ministru ad-interim la Culte (1862) şi la Externe (1863), ministru al Cultelor (1863). A fost comisar al Principatelor Unite la Expoziţia Universală din Paris (1865-1867), profesor de istoria arheologiei la Universitatea din Bucureşti (1874), director al Teatrului Naţional din Bucureşti (1874-1876), secretar la Legaţia României din Paris (1881- 1885) şi, în ultimii ani, director al Şcolii Normale Superioare din Bucureşti (1891-1894).

În revista "România literară" (1855) publică poezii, un studiu, temeinic informat, "Satira latină", şi nuvela istorică "Mihnea Vodă cel Rău".Cinci ani mai târziu apare, în "Revista Carpaţilor", "Doamna Chiajna". Cele două vor fi publicate în 1860 sub titlul ''Scene istorice din cronicile româneşti''.

Împreună cu D. Berindei, P. Iatropol, G. Creţeanu editează în 1861 ''Revista română pentru ştiinţe, litere şi arte''.

În 1868 scoate "Revista română", în care publică studii şi eseuri despre tradiţiile culturii şi ale scrisului românesc - "Poeţii Văcăreşti", "Psaltirea tradusă în româneşte de Diaconul Coresi", "Câteva cuvinte asupra lui N. Bălcescu şi scrierile sale" ş.a. -, despre poezia populară ş.a. În aceeaşi publicaţie a mai apărut "Câteva ore la Snagov", amestec ingenios de erudiţie şi relatări de călătorie, cu excelente descrieri de natură şi evocări de cadru istoric. ''Pseudo-Kynegetikos'' (''Fals tratat de vânătoare"), capodopera lui Odobescu, o scriere cu totul originală, apare în 1874.

Criticul şi istoricul literar Şerban Cioculescu situa ''Pseudo-Kynegetikos'' între ''opera eseistică'' şi cea ''pur literară'' a lui Odobescu, ca fiind ''şi o operă convenţională, în care interferenţa literaturii şi a arheologiei e mai strict calculată decât oriunde, o lucrare de strădanie strălucită, dar prea stăruitor prezentă, la tot pasul'', iar Tudor Vianu spunea despre această lucrare că avem de-a face cu ''un eseu, cel dintâi al literaturii noastre''.

Este chemat la Universitatea din Bucureşti, din iniţiativa lui Titu Maiorescu, pentru a ţine un curs liber de istoria arheologiei, care pentru Odobescu înseamnă nu numai istoria vestigiilor proto- şi preistorice, ci şi istoria artelor şi civilizaţiei. Cursul este publicat, parţial, în 1877 (''Istoria arheologiei''). În 1881 i se oferă, în diplomaţie, un post de secretar de Legaţie la Paris, pe care-l ocupă până în 1885, timp în care lucrează la monografia privind ''Tezaurul de la Pietroasa'', pe care o consideră drept opera sa de căpătâi. De altfel, ''Tezaurul de la Pietroasa'' şi-a dobândit o popularitate internaţională în 1867, când, prin grija lui Alexandru Odobescu şi sub supravegherea acestuia, a fost prezentată la Expoziţia Universală de la Paris.

Devine membru titular, în 1870, şi secretar general (2 iul. 1879-2 apr. 1881) al Academiei Române. Ca membru al Academiei, a combătut curentele etimologiste şi puriste în problemele limbii şi a contribuit la impunerea ortografiei fonetice.

Alexandru Odobescu a murit la 10 noiembrie 1895, la Bucureşti. AGERPRES(Documentare: Ruxandra Bratu; redactor Arhivă foto: Vlad Ruşeanu; editor - Anca Pandea)