Papagalul nimfa, o pasăre inteligentă, blândă, docilă, jucăuşă şi prietenoasă, este una dintre cele mai răspândite păsări de companie, care îşi încântă posesorul şi datorită capacităţii ridicate de a învăţa cuvinte.

Papagalul nimfa (Nymphicus hollandicus) este cea mai mică specie din familia Cacatuidae, ordinul Psittaciformes, originară din Australia. Abia în 1788, a primit un nume ştiinţific, dat de naturalistul german J.F.Gmelin şi anume "Psittacus Novaehollandiae". În 1793, scriitorul şi biologul scoţian Robert Kerr l-a numit "Psittacus hollandicus", iar în 1832 şi-a primit numele definitiv de la herpetologistul german Johann Georg Wagler, şi anume "Nymphicus hollandicus". Ulterior, a fost mutat într-un gen numai al său - Nymphicus - al cărui nume provine de la nimfe, creaturi din mitologia greacă. Cea de-a doua particulă din denumirea ştiinţifică actuală - Nymphicus hollandicus - aminteşte de vechea denumire folosită pentru Australia, Noua Olandă.

La mijlocul secolului al XIX-lea, când europenii au început să colonizeze Australia, au apărut şi primele exemplare de nimfe în Europa. Datorită climei din Australia, care este foarte schimbătoare, păsările s-au adaptat relativ repede, iar după scurt timp au început să se înmulţească în captivitate.

Papagalul nimfa atinge la maturitate o dimensiune de maxim 40 cm şi o greutate cuprinsă între 80 şi 120 grame, coada sa reprezentând jumătate din lungimea totală. Penajul său este, în mare parte, gri. Totuşi, aripile sale prezintă, pe marginea exterioară, dungi albe, iar obrajii sunt "ornaţi" cu cercuri portocalii ori roşii, care au la masculi culoarea mai intensă decât la femela nimfa; cea din urmă prezintă o coadă mai colorată, comparativ cu cea a masculului, potrivit site-ului animaldiversity.org. Faţa masculilor este, în general, albă sau galbenă.

Deşi coloritul obişnuit al unui papagal nimfa este cenuşiu, o serie de mutaţii de culoare efectuate de-a lungul generaţiilor au dus la apariţia de exemplare cu colorit diferit, botezate Pied, Pearled, Cinnamon, Whitefaced, Lutino, Albino, Yellowcheeked etc. Problema în majoritatea mutaţiilor este chelia ce se dezvoltă sub creasta papagalilor nimfa.

Principala caracteristică a acestor papagali rămâne însă creasta ridicată, care exprimă starea sa de spirit. Astfel, un papagal nimfa speriat sau agitat va avea creasta în poziţie verticală, în timp ce unul într-o stare relaxată va prezenta o creastă uşor înclinată. Când creasta este pleoştită, papagalul nimfa este furios, supărat sau într-o stare defensivă, potrivit www.animale.ro. Acestui set de manifestări i se adaugă obiceiul său de a da din cap, de a scrâşni din dinţi, de a se scărpina cu ciocul, de a atârna cu capul în jos, dar şi de a muşca.

Papagalul nimfa, sociabil şi afectuos, este uşor de îngrijit, astfel că reprezintă o alegere inspirată pentru un crescător începător. Nu în ultimul rând, este o pasăre care poate învăţa să vorbească şi care - în special masculul - se manifestă foarte sonor dacă este supărat, plictisit, obosit etc.

El ar trebui adăpostit într-o colivie suficient de încăpătoare, astfel încât, atunci când pasărea îşi întinde aripile, să nu se lovească de barele ei. În acest sens, un exemplar poate fi adăpostit într-o colivie de circa 25x50x50 cm. Totuşi, întrucât este o pasăre care preferă să trăiască în pereche sau în stoluri, în mediul natural, papagalul nimfa ar putea fi adăpostit cu cel puţin încă un exemplar, însă într-o volieră. Din colivia papagalului nimfa nu ar trebui să lipsească jucăriile şi stinghiile, utile dovedindu-se şi barele orizontale pe care pasărea se poate căţăra.

Nimfele îşi aranjează şi îşi curăţă penajul, activităţi care durează două ore pe zi. Datorită faptului că sunt păsări care trăiesc în stoluri, ele îşi desfăşoară toate activităţile zilnice împreună, se spală împreună, mănâncă împreună etc. În grădinile zoologice în care se găsesc aceste păsări, sunt puse oglinzi, pentru a simula spaţiul lor natural, şi anume stolul.

Alimentaţia unui papagal nimfa trebuie să includă seminţe, fructe şi legume proaspete, potrivit www.arkive.org. Pentru a evita îmbolnăvirea păsării, fructele şi legumele trebuie bine spălate. Periodic, îi poţi oferi nimfei şi bucăţele de ou fiert tare. Printre favoritele lor, se enumeră salata verde, morcovii cu frunze, merele, porumbul încă necopt pe ştiulete, cozile de ardei cu seminţe, cartofii, orezul, seminţele de soc, nucile, strugurii, mandarinele, portocalele, vişinele, prunele, ardeii, sfecla roşie, castraveţii, mazărea. Din colivia unei nimfe nu trebuie să lipsească vasul cu apă curată, care trebuie schimbată zilnic.

Papagalul nimfa îşi ascunde, de regulă, foarte bine simptomele de boală, o trăsătură care îl ajută să supravieţuiască în sălbăticie. Pentru a descoperi boala la timp, este esenţial să îi urmărim zilnic comportamentul şi să remarcăm eventualele schimbări, precum pierderea apetitului pentru hrană, indispoziţia, pierderea penajului etc. Printre cele mai comune boli cu care se poate confrunta papagalul nimfa, se numără deficienţele de vitamine, obezitatea şi bolile adiacente (artrita, boala ficatului gras), bolile respiratorii etc.

Speranţa de viaţă a unui papagal nimfa variază considerabil, de la circa 5 ani la peste 30 de ani, dacă trăieşte într-un mediu cald şi este îngrijit, are hrana necesară şi este mereu în preajma cuiva. AGERPRES/ (Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Andreea Onogea)