Podgoria Dealu Mare este situată în regiunea viticolă a Piemontului de la Curbura Carpaţilor, fiind localizată în judeţele Prahova şi Buzău. Se desfăşoară pe o lungime de aproximativ 65 de kilometri şi o lăţime între 3 şi 12 kilometri, între apa Teleajenului, la vest, şi cea a Buzăului, la est, potrivit oenologului Mihai Macici, în volumul ''Lumea vinurilor. Vinurile lumii''.

Podgoria Dealu Mare are o istorie veche, care-i atestă, o dată în plus, importanţa strategică în viticultura românească. Dezvoltarea ei a fost favorizată, de-a lungul timpului, atât de satisfacerea unor condiţii naturale foarte prielnice viţei-de-vie, cât şi de căile uşoare de transport către Transilvania, care facilitau comerţul cu vin.

Academicianul Valeriu D. Cotea şi colaboratorii susţin, în cartea ''Podgoriile şi vinurile României'', că soiul Gordin, specific podgoriei Dealu Mare în perioada prefiloxerică (înainte de sfârşitul secolului al XIX-lea), şi-ar trage numele de la generalul Gordinus, comandant al unei legiuni romane stabilită pe aceste plaiuri în secolul al II-lea. Tot în această podgorie, prin secolul al IV-lea, regele vizigot Atanaric şi-a ascuns comoara, cunoscută sub numele ''Cloşca cu puii de aur'' sau ''Tezaurul de la Pietroasa''. Se pare că încă de atunci, în această regiune se cultiva viţă-de-vie.

În această zonă au fost atestate documentar localităţi cu vii începând cu secolul al XV-lea. Satul Bucov, a cărui suprafaţă cuprindea plantaţii cu viţă-de-vie, se afla în proprietatea logofătului Stanciu (1492), iar o parte din satul Călugăreni aparţinea Mănăstirii Snagov (1464). Localitatea a fost denumită, ulterior, Valea Călugărilor, iar în prezent se numeşte Valea Călugărească. Din perioada următoare, cele mai multe documente care atestă existenţa plantaţiilor cu vii în zonă aparţin voievodului Radu Şerban (1602-1611).

De asemenea, Mihai Macici aminteşte, în volumul menţionat mai sus, consemnările asupra acestei podgorii. Astfel, în scrierile mai vechi apare denumirea de Săcueni, care face referire la ţinutul aflat între Prahova şi Buzău, recunoscut pentru vinurile deosebite pe care le producea. Italianul Domenico Sestini aprecia aceste vinuri ca fiind printre cele mai bune, dar avertiza că ''unele din ele trec în Ardeal, unde negustorii le supun la falsificaţii periculoase''. De asemenea, Stanislav Bellanger scria, în 1846, că ''vinurile din Piatria, Sakoeni şi Râmnic au o calitate care le apropie mult de cele de Vouvray. Galbene ca topazul [...]''. Totodată, călugărul bulgar Baksic susţinea, după vizitarea ţărilor române în secolul al XVII-lea, că ''Viile cele mai importante pe vremea aceasta în Muntenia erau cele de lângă Dealu Mare, de lângă Ploieşti [...], mult mai vestite atunci decât podgoria de la Drăgăşani, de care nu se pomeneşte în documentele pe care le cunosc.''

În secolul al XVII-lea, în jurul localităţii Bucov, se constituise deja o podgorie. Situarea acesteia în apropierea oraşelor Bucureşti, Ploieşti şi Buzău a atras în această zonă, de-a lungul timpului, numeroase personalităţi ale ţării, cu diferite funcţii în conducerea statului, dar şi multe familii avute, care alegeau aceste meleaguri pentru odihnă, îndeosebi în perioada culesului viilor. Astfel, au apărut aici construcţii prevăzute cu crame şi pivniţe. În 1692, Constantin Brâncoveanu a construit, la Tohani, o biserică, o cramă şi un conac la care poposea în drumul său spre Focşani. În 1711, Constantin Brâncoveanu a adunat oştirea Ţării Româneşti la Urlaţi, în judeţul Prahova, unde îşi întemeiase o casă domnească, înconjurată de plantaţii viticole, cunoscute în prezent sub numele de Via Domnească.

În unele documente, pe lângă paharnici, cămătari, pitari şi serdari, apar ca proprietari de vii în zonă preoţi şi militari. Până în secolul al XIX-lea, însă, numeroase vii se aflau în proprietatea bisericilor şi a mănăstirilor, ceea ce explică originea denumirilor precum ''Valea Călugărească'', ''Valea Popii'', ''La Călugări'' etc. În secolul al XIX-lea, pe o parte din vii se punea sechestru pentru achitarea a diverse datorii, iar unele documente de sechestru din anii 1846-1857 atestă existenţa plantaţiilor de vii şi în localităţi precum: Valea Ursoii, Dealul Dobrotarilor (Ceptura), Vadul Săpat, Dealul Nucet, Valea Popii, Valea Largă etc. După 1863, când a avut loc secularizarea averilor mănăstireşti, suprafeţe întinse de vii au trecut în proprietatea statului, dar erau, de regulă, date în arendă mănăstirilor.

În cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea, cultura viţei-de-vie de pe meleagurile noastre s-a confruntat cu invazia filoxerei, o insectă parazită care distruge rădăcina şi frunzele viţei-de-vie. Filoxera provine din America de Nord, iar după ce a fost adusă în Europa, a făcut daune considerabile plantaţiilor de viţă-de-vie, deoarece soiurile europene nu aveau imunitate la acest dăunător. A fost identificată pentru prima dată pe teritoriul locuit de români, în anul 1875, la Teleseu, judeţul Orhei, în Basarabia, apoi în 1880, la Arad, în vestul ţării, şi oficial la Chiţorani, în judeţul Prahova, în podgoria Dealu Mare, în anul 1884.

Înainte de invazia filoxerei, în podgoria Dealu Mare se obţineau cantităţi foarte mari de vin. Pe atunci, vinurile albe de Dealu Mare se obţineau din Gordin, Băşicată şi Tămâioasă, iar cele roşii din Negru vârtos, Negru moale şi Băbească neagră, notează prof. Liviu Dejeu în volumul ''Viticultura''. După invazia filoxerei, însă, multe plantaţii au fost distruse, cea mai mare parte în podgoria Dealu Mare. Cu toate acestea, au rămas suprafeţe întinse de vii, ocupaţia principală a locuitorilor rămânând viticultura. Cantităţile de vin nu au mai fost, însă, aşa de mari, dar puteau asigura atât consumul local, cât şi un eventual comerţ. La scurt timp după invazia filoxerică, a început refacerea viilor. Astfel, în 1893, a luat fiinţă Pepiniera Viticolă Pietroasa, iar în 1894 - o şcoală de altoitori, pentru refacerea viilor cu viţe altoite. În 1924, pe teritoriul pepinierei viticole s-a înfiinţat Staţiunea Viticolă şi Oenologică Pietroasa, prima unitate de cercetare de profil din ţară, care, în scurt timp, a devenit ''leagănul ştiinţei viticole româneşti'', după cum afirma academicianul Gherasim Constantinescu. Tot în podgoria Dealu Mare, a luat fiinţă, în 1950, Staţiunea Experimentală Viticolă Valea Călugărească, devenită, în 1967, Institutul de Cercetări pentru Viticultură şi Vinificaţie, în prezent cunoscut sub numele de Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Viticultură şi Vinificaţie Valea Călugărească.

Podgoria Dealu Mare cuprinde centrele viticole Boldeşti, Valea Călugărească, Urlaţi, Ceptura, Tohani, Cricov, Breaza, Pietroasa, Merei şi Zoreşti, notează Mihai Macici.

Dealu Mare este cunoscut drept patria vinurilor roşii, producerea acestora situându-se pe primul loc în centrele viticole Valea Călugărească, Urlaţi, Ceptura, Tohani, Breaza, Merei şi Zoreşti, prin urmare în cea mai mare parte a podgoriei. Acest fapt se datorează condiţiilor prielnice obţinerii acestor vinuri, la care se adaugă factori precum dispunerea viilor pe versanţi expuşi la soare, o temperatură mai mare în perioada de vegetaţie a viţei-de-vie, precipitaţii moderate şi nu în ultimul rând cultivarea unor soiuri valoroase.

La Boldeşti şi Cricov, pe primul loc se află producerea vinurilor albe, iar la Pietroasa - îndeosebi producţia de vinuri dulci, dar şi vinuri roşii foarte bune.

Astăzi, în podgorie se cultivă soiurile Fetească albă, Fetească regală, Riesling italian, Pinot gris, Chardonnay, Sauvignon, Grasă de Cotnari, Tămâioasă românească, Muscat Ottonel, pentru vinuri albe, şi Cabernet Sauvignon, Fetească neagră, Merlot, Pinot noir, pentru vinuri roşii, potrivit prof. Liviu Dejeu, în volumul menţionat mai sus. AGERPRES/(Documentare -Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)