Arthur Schopenhauer s-a născut la 22 februarie 1788, la Danzig (astăzi Gdansk/Polonia), în familia unui comerciant înstărit.

După moartea tatălui său, în 1809, a început studii de Medicină la Universitatea din Göttingen, pe care le-a abandonat în favoarea Filosofiei. În 1811 se afla la Berlin, la cursurile de Filosofie ale lui Friedrich Schleiermacher şi Johann Gottlieb Fichte.

După un an, s-a transferat la Universitatea din Jena şi, în 1813, a obţinut titlul de doctor în Filosofie cu disertaţia ''Cu privire la rădăcina cvadruplă a principiului raţiunii suficiente''.

A trăit o perioadă la Dresda şi apoi la Weimar, unde l-a întâlnit pe Johann Wolfgang Goethe. Discuţiile cu acesta pe tema culorilor au determinat apariţia lucrării ''Despre vedere şi culori'' (1816), în care Schopenhauer expune propria sa concepţie, în contradicţie cu opiniile lui Goethe.

În perioada 1819-1831, a fost conferenţiar universitar la Universitatea din Berlin, unde a fost coleg cu Friedrich Hegel, figura dominantă a filosofiei germane, la acea vreme.

''Lumea ca voinţă şi reprezentare'', considerată opera de căpătâi a lui Schopenhauer, a văzut lumina tiparului în decembrie 1819.

Epidemia de holeră izbucnită în 1831 şi a cărui victimă a fost chiar Hegel l-a determinat pe Schopenhauer să se refugieze la Frankfurt pe Main, unde a trăit retras până la sfârşitul vieţii.

La Frankfurt a început studiul filosofiei budiste şi hinduse, precum şi a misticilor creştinismului primitiv, influenţat fiind de Meister Eckhart şi Jakob Böhme. Tot aici a publicat lucrările ''Voinţa în natură'' (1836), ''Cele două probleme de bază ale eticii'' (1841) şi aforismele grupate în volumul ''Parerga şi Paralipomena'' (1851).

A murit la 21 septembrie 1860, la Frankfurt pe Main.

Deşi la apariţia operelor sale nu a fost receptat aşa cum s-ar fi aşteptat filosoful, ulterior, acesta a avut mulţi discipoli. Ideile lui Schopenhauer au influenţat astfel gândirea unor mari personalităţi din filosofie (Friedrich Nietzsche, Henri Bergson, Ludwig Wittgenstein şi Emil Cioran), literatură (Lev Tolstoi, Mihai Eminescu, Marcel Proust, Thomas Mann) sau psihologie (Eduard von Hartmann, Sigmund Freud).

În centrul operei sale stau conceptele de "lumea ca voinţă" şi "lumea ca reprezentare", care apar ilustrate în celebrul volum ''Lumea ca voinţă şi reprezentare''. În ceea ce priveşte "lumea ca reprezentare", premisa de la care pleacă filosoful este aceea că lumea exterioară există numai aşa cum este ea percepută de către om, în ciuda obiectivităţii de care este capabil ştiinţa. "Lumea ca reprezentare" nu este astfel decât un aspect al lumii, scrie site-ul schopenhauer.fr. Celălalt aspect este "lumea ca voinţă", adică realul, care este necondiţionat şi independent de reprezentare. Voinţa, considerată de filosof "lucru în sine", este definită ca impuls existenţial, ca dorinţă de a trăi care nu este conştientă şi care ignoră categorii precum spaţiul, timpul, cauza, scopul.

Plecând de la premisa că voinţa este un impuls existenţial, iraţional, Schopenhauer ajunge la concluzia că aceasta nu poate procura nicio satisfacţie, devenind o sursă continuă de suferinţă. Omul poate însă, dacă atinge un nivel superior, să se elibereze de suferinţa provocată de voinţă, prin negarea ei, care poate fi obţinută prin artă, asceză sau meditaţie, mai menţionează sursa citată.

Etica lui Schopenhauer este impregnată de filosofie budistă şi de misticism creştin, având în centru ideea de milă, ca singură modalitate a comportamentului moral. Respingând raţiunea şi legile morale, mila faţă de suferinţa lumii devine un instrument prin care omul reuşeşte să îşi depăşească egoismul. AGERPRES (Documentare - Ionela Gavril, editor: Marina Bădulescu)