La 30 august 1940 prin Dictatul de la Viena, impus de marile puteri fasciste, Germania şi Italia, delegaţia română formată din ministrul de externe Mihail Manoilescu şi Valter Pop, a fost obligată să accepte şi să semneze, la Palatul Belvedere din Viena, ''arbitrajul'' prin care ceda Ungariei horthyste partea de nord-est a Transilvaniei.

În contextul politico-militar al anului 1940, când marile democraţii europene, Franţa şi Marea Britanie, nu mai erau capabile să-şi garanteze propriile graniţe şi deci nici nu se mai punea problema respectării tratatelor de ajutor reciproc semnate cu ţara noastră, România se găsea într-o situaţie de completă izolare între state revanşarde şi revizioniste.

Primul act al dramei pe care o traversa poporul român se consumase deja. Bazându-se pe prevederile Protocolului Secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939, URSS smulsese României, în urma notelor ultimative, din 26 şi 28 iunie 1940, Basarabia şi Bucovina de Nord.

La 30 august 1940 se consuma, deci, al doilea act.

La presiunile Germaniei care condiţionase ''garantarea'' graniţelor României de satisfacerea pretenţiilor teritoriale ale Ungariei şi Bulgariei, ţara noastră a fost obligată, ca sub pretextul unui arbitraj, să cedeze 43.492 kmp cu o populaţie de 2.667.000 de locuitori dintre care 50,2% români.

Acceptarea dictatului de guvernul român s-a petrecut în condiţiile în care, aşa cum se arată în studiul elaborat de Marele Stat Major al Armatei Române: eram ''complet izolaţi şi lipsiţi de sprijinul material şi politic al oricărei puteri străine''.

Noua frontieră româno-maghiară a fost trasată de Hitler ''ca un pumnal în inima României''.

Se realiza nu numai controlul asupra petrolului românesc, vital pentru războiul blitz preconizat de fascismul german, ci şi acapararea crestelor Carpaţilor răsăriteni, creându-se o poziţie strategică deosebit de importantă pentru viitoarea ofensivă germană spre Est.

Trecerea Ardealului de nord în stăpânirea maghiară a însemnat, dincolo de sfidarea oricărei norme de drept internaţional, instaurarea în zonele respective a unui regim al terorii de masă. Barbariile au început din primul moment al ocupaţiei: crime, maltratări, expulzări, dislocări de populaţie, jaf economic, lagăre de muncă, maghiarizare forţată.

Numai în perioada septembrie 1940 - 1 ianuarie 1941, au fost ucişi 919 oameni, 1.126 au fost schingiuiţi, 15.893 au fost arestaţi. În cei patru ani de ocupaţie, circa 300.000 de români au fost expulzaţi peste graniţă.

Dar nu numai românii au fost vizaţi de noua ordine maghiară. La sfârşitul lui aprilie 1944, în toate oraşele ardelene a început închiderea evreilor în ghetouri. Din vara lui 1944 au fost deportaţi, în lagărele germane de exterminare, 148.288 de evrei din care peste 100.000 au fost ucişi.

Ocupaţia maghiară s-a încheiat la 25 octombrie 1944, când oraşele Satu Mare şi Carei au fost eliberate de Armata Română care, la 23 august 1944, întorsese armele şi intrase în coaliţia Naţiunilor Unite.

Teritoriul răpit la 30 august 1940 a revenit sub administraţie românească abia la 9 martie 1945, după şase luni de ocupaţie militară sovietică şi după ce la conducerea României, Moscova instalase guvernul condus de dr. Petru Groza.

Tratatul de pace de la Paris, semnat la 10 februarie 1947, dintre România şi Naţiunile Unite, consemna şi consfinţea revenirea nord-estului Transilvaniei la România. AGERPRES/(Documentare-Anca Pandea, Irina Andreea Cristea; editor: Cerasela Bădiţă)