George Călinescu a publicat o serie de volume de critică literară, printre care se remarcă "Opera lui Mihai Eminescu" (în cinci volume, 1934-1936), "Viaţa lui Ion Creangă" (1938), "Nicolae Filimon" (1959), "Gr. M. Alexandrescu" (1962), o parte dintre aceste studii precedând monumentala sa lucrare, "Istoria literaturii române de la origini până în prezent" (1941). Aceasta urmăreşte evoluţia fenomenului literar românesc, integrat în contextul mai larg al literaturii universale, cu caracterizări de autori şi descrieri remarcabile ale unor opere literare.

În ceea ce priveşte lucrările de critică literară referitoare la poetul Mihai Eminescu, George Călinescu a debutat editorial cu monografia "Viaţa lui Mihai Eminescu" (1932), care avea să-l impună ca pe un nume în rândul exegeţilor eminescologi, iar doi ani mai târziu a continuat cu "Opera lui Mihai Eminescu", lucrare în cinci volume (1934-1936).

''Eminescu este cel mai tradiţional poet, absorbind toate elementele, şi cele mai mărunte, ale literaturii antecedente.'' El este ''un poet de concepţie. (...) Toată arta lui Eminescu stă în a preface ideile în muzică şi în metafore, de-a dreptul, fără planuri paralele. Eminescu nu filozofează niciodată, propoziţiile lui sunt viziuni.''

''Inteligenţa îi era limpede, îndreptată numaidecât la ţintă, dar mijlocie, ca o apă curgătoare fără ochiuri adânci. În schimb, puterea de a oglindi prezentul în vis, făcând din el un cer întors şi fără fund, este enormă şi împiedică paşii tereştri. Eminescu era un lunatec sublim, în sufletul căruia visele creşteau ca nalba, acoperind şi colorând priveliştea orizontală. Starea sa normală era cea vizionară şi acţiunea politică a fost, desigur, o latură care, mai la urmă, s-a dovedit alterată de vis şi utopie, rămânând numai puţin un protest metaforic împotriva relelor contemporane.''

''Eminescu a fost, într-un cuvânt, un om înzestrat să exprime sufletul jalnic sau mânios al unei mulţimi în primejdia de a fi strivită de puterile îndârjite ale lumii vechi, să o învioreze cu vehemenţă şi s-o împingă înainte, arătându-i viitorul în chipul unui trecut idilic, şi pe care soarta l-a aruncat într-o societate părând entuziastă de a-şi lepăda veşmintele vetuste, dar hotărâtă a nu abandona nimic din privilegiile ei. Azi, însă, când poporul românesc, după o lungă robire dinăuntru şi dinafară, a luat conştiinţă de sine, chipul lunar şi amar zâmbitor al poetului îşi regăseşte puterea asupra sufletelor noastre, şi el ne apare drept cel mai în stare să dea expresie simţirilor moderne şi româneşti, şi cu fluierul său poetic să ducă năzuinţele noastre sociale pretutindeni, ''Peste ape, peste punţi,/ Peste codrii de pe munţi''.

Evocând moartea poetului, George Călinescu scria: ''Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale''.

În ceea ce priveşte analiza asupra scrierilor lui Ion Creangă, George Călinescu a continuat seria monografiilor cu "Viaţa lui Ion Creangă" (1938), căruia criticul i-a acordat un spaţiu larg în opera sa.

''Creangă este o expresie monumentală a naturii în ipostaza ei istorică ce se numeşte poporul român sau, mai simplu, este poporul român însuşi, surprins într-un moment de genială expansiune...''. ''Şi Anton Pann şi Creangă sunt arhivari de tradiţii, dar în înţelesul rabelaisian. Creangă e-un umanist al ştiinţei săteşti, scoţând din erudiţia lui un râs gros, fără a fi totuşi un autor vesel în materie''. ''Conţinutul poveştilor şi Amintirilor este indiferent în sine, ba chiar apt pentru a fi tratat liric ori fantastic, veselă este hohotirea interioară, setea nestinsă de vorbe, sorbite pentru ele înşile, dintr-o voluptate strict intelectuală.''

O atenţie deosebită acordă George Călinescu analizei limbajului folosit de Creangă:

"Creangă aduce în scrierile lui lexic ţărănesc, dar mai cu seamă proverbe, zicători, ce alcătuiesc aşa-zisele lui "ţărănii". Plăcerea stârnită de audiţia scrierilor lui Creangă e de rafinament erudit...''

''Limba lui Creangă este sufletul povestitorului, în măsura în care şi acesta se aşază ca voroitor în mijlocul ascultătorilor, şi, totodată, sufletul eroilor săi. Naraţiunea are două realităţi concentrice: întâi pe aceea a povestitorului, care stârneşte hazul şi mulţumirea prin chiar prezenţa lui, cum se întâmplă cu actorul şi cu oratorul, apoi pe aceea a lumii din naraţiune. Nici Amintirile şi cu atât mai puţin Poveştile nu sunt opere propriu-zise de prozator, valabile în neatârnare, ci în părţi narate dintr-o întocmire dramatică cu un singur actor, monologica. Creangă este aci povestitor de basme, aci actor de compuneri ce intră în definiţia veche a nuvelei. (...)''

''Scriitori precum Creangă nu pot apărea decât acolo unde cuvântul e bătrân şi echivoc şi unde experienţa s-a condensat în formule nemişcătoare. Era mai firesc ca un astfel de prozator să răsară peste câteva veacuri, într-o epocă de umanism românesc. Născut cu mult mai devreme, Ion Creangă s-a ivit acolo unde există o tradiţie veche şi deci o specie de erudiţie, la sat, şi încă la satul de munte, de dincolo de Siret, unde poporul e neamestecat şi păstrător.''

Un alt mare prozator şi dramaturg prezentat de George Călinescu este Ion Luca Caragiale, despre care spunea:

''Caragiale este un scriitor obiectiv, dar nu este un scriitor indiferent - pare îngăduitor faţă de personajele sale, dar nu arată trăsăturile care-i fac pe oameni ridicoli, tratându-i cu ironie, punându-i în situaţii absurde, groteşti, demontând mecanismele sufleteşti şi reducându-i uneori la condiţia simplificată a marionetei.''

''Caragiale este, după Anton Pann şi N. Filimon, un mare promotor al balcanismului în sens larg, al unui spirit la punctul longitudinal real ocupat pe continent. Balcanismul lui începe cu un eticism provincial bizuit pe specificul muntean şi, încă mai exact, bucureştean''. ''Eroul caragialian e la antipodul romantismului. De obicei solitarii, apăsaţi de muţenie melancolică, ai prozatorilor de mai târziu, trăiesc la munte şi în provincie.''

''Este obişnuit a se afirma azi că printre toţi eroii din ''O scrisoare pierdută'' singur Cetăţeanul turmentat are o moralitate fiindcă înmânează scrisoarea 'andrisantului'. Dar se interpretează fals. Cetăţeanul aduce epistola, chiar când nu mai este factor poştal, dintr-un tic profesional. Dimpotrivă, el face una din cele mai grave erori etice în materie poştală: interceptează scrisoarea, citind-o sub un felinar şi o prezintă destinatarului numai după ce a luat cunoştinţă de conţinut. Cetăţeanul simbolizează poporul.''

George Călinescu îl prezintă pe I.L. Caragiale drept ''naturalistul nostru prin excelenţă. (...) Este la Caragiale un umor inefabil ca şi lirismul eminescian, independent de orice observaţie ori critică, constând în 'caragialism', adică într-o manieră proprie de a vorbi. Teatrul lui e plin de ecouri memorabile ce au asupra spectatorului efectul delirant pe care melodia operei italiene o are asupra publicului. Spectatorul ia fraza, vrăjit, din gura actorului şi o continuă singur.'' Replicile personajelor ''trăiesc singure cu o pură viaţă verbală. Ele zugrăvesc misterios sufletul nostru volubil şi ne reprezintă inanalizabil, deşteptând simţul estetic nu prin curiozitate, la prima lectură, ci prin imposibilitatea de a le mai înlătura din conştiinţă după ce ne-am familiarizat cu ele.''

George Călinescu este unul dintre cei mai reprezentativi critici literari români, ''Istoria literaturii române de la origini până în prezent'' rămânând o lucrare de referinţă până în zilele noastre. El a fost un model care a dat valoare literaturii române. Scriitorul Gheorghe Grigurcu spunea: ''George Călinescu a devenit el însuşi un mare astru răcoros pe firmamentul tradiţiei noastre.'' AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, redactor arhivă foto: Elena Bălan, editor: Marina Bădulescu)