Titu Maiorescu, critic literar, estetician şi om politic, fondatorul grupării literare şi politice "Junimea", întemeietor al criticii româneşti moderne; membru fondator al Societăţii Academice Române şi vicepreşedinte al Academiei Române (1880-1884; 1886-1887), rămâne o personalitate căreia cultura românească clasică îi datorează enorm, el fiind ctitorul criticii literare româneşti moderne.

Născut la Craiova, în 15 februarie 1840, după cursurile liceale şi-a continuat studiile la Academia Theresiane din Viena (1855-1858), formându-şi o cultură solidă şi multilaterală, terminând şcoala primul din promoţie.

Elev fiind, a tradus o povestire din J. Paul în "Gazeta Transilvaniei", scriind câteva rânduri în care blama literatura franceză de foileton şi aprecia literaturile engleză şi germană.

După înscrierea, în 1858, ca student la filosofie la Universitatea din Berlin, a obţinut doctoratul în filosofie la Giessen (1859); licenţa în litere şi filosofie la Sorbona (1860) şi în drept (1861), tot la Paris. În această perioadă a colaborat cu studii filosofice la revista germană "Die Gedanken", iar în 1861 i-a apărut, la Berlin, cartea "Einiges Philosophische in gemein fasslicher Form".

Revenit în ţară la 21 de ani, a fost procuror la Tribunalul Ilfov (1862). În acelaşi an a fost numit profesor la Universitatea din Iaşi (1862), el fiind primul, care a introdus în România metoda seminarizării studenţilor, devenind apoi decan (1862-1871) şi rector (1863-1867) al Facultăţii de Filosofie.

Din 1884 a fost profesor de logică şi filosofie la Universitatea din Bucureşti şi rector al acesteia (1892-1897), funcţie din care a demisionat din motive politice (1897). În 1909 s-a pensionat din învăţământ. În paralel cu activitatea didactică a profesat şi ca avocat.

În 1863-1864, împreună cu P.P. Carp, V. Pogor, I. Negruzzi, Th. Rosetti, a iniţiat o serie de conferinţe publice, pe teme de filosofie, psihologie, logică, literatură, care au marcat începutul activităţii societăţii "Junimea", înfiinţată la Iaşi, care a avut, din 1867, ca organ de presă revista "Convorbiri literare", apărută tot la Iaşi.

Mentor spiritual al "Junimii", Titu Maiorescu a avut un rol deosebit în impunerea unor scriitori ai vremii, ca Ion Creangă, I.L.Caragiale, I. Slavici, Mihai Eminescu, A.D. Xenopol ş.a., prin publicarea şi susţinerea acestora în revista şi cenaclul "Junimii".

A fost membru al Societăţii Academice Române (20 iulie 1867), fiind unul dintre întemeietorii acesteia, şi vicepreşedinte al Academiei Române (15 aprilie 1880 - 5 aprilie 1884; 5 aprilie 1886 - 28 martie 1887).

Titu Maiorescu a avut şi o intensă activitate politică, fiind membru marcant al Partidului Conservator (pe care l-a condus între anii 1913-1914). A ocupat diferite funcţii: deputat, în 1871 şi 1878; agent diplomatic al României la Berlin (1876); ministru al cultelor şi instrucţiunii publice (1874-1876, în cabinetul Lascăr Catargiu; 1888-1889, 1890-1891, în cabinetele junimisto-conservatoare ale lui Th. Rosetti şi gen. G. Manu) - perioadă în care a alcătuit un proiect pentru reorganizarea învăţământului rural, a introdus limba română ca materie de studiu în licee, s-a ocupat de organizarea învăţământului superior politehnic; ministru de justiţie (1900-1901, în cabinetul P.P. Carp); ministru al afacerilor străine (1910; 1911-1912, în cabinetul P.P. Carp; 1913); prim-ministru (1912-1913). De asemenea, în această ultimă calitate, a prezidat Conferinţa de pace de la Bucureşti (1913), în urma războiului balcanic.

Activitatea sa de critic literar şi estetician cuprinde două perioade, din care mai importantă este considerată cea dintre anii 1866-1874, în care a susţinut introducerea criteriului estetic în aprecierea literară, ideea reînnoirii periodice a principiilor estetice ("în estetică determinantă e nu teoria, ci realitatea artei") şi a elaborat teoria "formelor fără fond".

Această primă perioadă este reprezentată de articole prin care a introdus principii lingvistice, estetice, a combătut etimologismul latinist-ciparian ("Neologismele", "Beţia de cuvinte" ş.a.).

În acest timp a publicat şi lucrările: "Despre scrierea limbii române" (1866) - prin care s-a fixat o ortografie care, în linii mari, se păstrează şi astăzi; "O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867", studiu cu care a început contribuţia sa estetică şi critică; "În contra direcţiei de azi în cultura română" (1868) - prin care a fundamentat teoria "formelor fără fond"; "Direcţia nouă în poezia şi proza română" (1872) - în care a încercat o ierarhizare a valorilor afirmate prin societatea "Junimea"; "Critice" (I-III, 1867-1892).

Cea de-a doua perioadă, care priveşte aportul său în domeniul criticii literare, a început odată cu reluarea colaborării la "Convorbiri literare", după 1880, şi este marcată de apariţia volumelor: "Literatura română şi străinătatea" (1882) - în care a emis teoria "romanului popular"; "Poeţi şi critici" (1886); "Comediile d-lui Caragiale" (1885); "Eminescu şi poeziile sale" (1889) - în care a alcătuit prima sinteză asupra poeziei eminesciene, fixând astfel valoarea unică a poetului în poezia românească şi prezicând că dezvoltarea acesteia se va produce "la lumina geniului său"; "Povestirile lui Sadoveanu" (1906) şi "Poeziile lui Octavian Goga" (1906), prin care au fost lansaţi cei doi mari scriitori.

A mai publicat şi volumele "Logica" (1876), "Discursuri parlamentare" (1897-1915), "Însemnări zilnice", prin care s-a dovedit a fi un remarcabil logician, orator şi memorialist. S-a stins din viaţă în 18 iunie 1917. Postum, a mai apărut volumul "Jurnal" (1975), în îngrijirea lui Eugen Lovinescu. AGERPRES/ (Documentare - Mariana Zbora-Ciurel; editor: Irina Andreea Cristea)