Este una dintre marile doamne ale teatrului românesc. Este iubită, având o carieră demnă de admiraţie şi în acelaşi timp de respect, numărul spectacolelor şi al apariţiilor sale tv sau radio fiind de ordinul miilor. Numele actriţei Stela Popescu se poate identifica, în mod sigur, cu umorul de calitate, cu show-ul de revistă, cu comedia în teatru şi film. Artista a rememorat momente dragi din cariera sa, dar şi momente de răscruce, într-un interviu acordat AGERPRES, în care a răsfoit ''Albumul cu amintiri''. Am regăsit o persoană foarte veselă şi sinceră, care iubeşte oamenii, care emană bună dispoziţie prin toţi porii.


AGERPRES: Doamnă Stela Popescu, aţi adunat, în atâţia ani de carieră - 55 -, foarte multe roluri în teatru, în film, în spectacole, dar pe lângă aceste roluri aţi adunat şi foarte multe amintiri. Am să vă rog să răsfoim împreună Albumul dumneavoastră cu amintiri. Sigur, ne trebuie fotografii pentru asta şi noi am pregătit nişte fotografii...

Stela Popescu: Ştii ce bucurie îmi faci? Pentru că eu de multe ori uit de ele, şi când îmi pune cineva câte o fotografie din asta rămân paf şi zic: A, e de atunci... şi încep să vină amintirile. Fotografiile sunt foarte importante...

AGERPRES: Am să vă arăt fotografii şi am să vă rog să le comentăm împreună şi să-mi spuneţi ce amintiri vă leagă de momentele respective, de oamenii care apar lângă dumneavoastră în aceste fotografii. Primul set este de la prima ediţie a Cerbului de aur de la Braşov pe care aţi prezentat-o.

Stela Popescu: Am prezentat-o împreună cu Iurie Darie. Singura întâmplare urâtă din cariera mea e de atunci, de la Cerbul de aur. Aaaa, ce coc aveam....(râde - n.r.)

AGERPRES: Care sunt numele mari pe care le-aţi prezentat la prima ediţie a Cerbului?

Stela Popescu: Asta e Anca Agemolu, aici e Jacques Hustin, aici e o fată din Olanda... Eu de curând m-am întâlnit cu Anca Agemolu, e fată superbă, cu sprâncene îngânate, locuieşte în Germania, m-am întâlnit cu ea, am fost emoţionate amândouă...

AGERPRES: Aici e gala de premiere?

Stela Popescu: Da...Ce studioasă eram aici.... Pe ceilalţi nu-i prea ştiu, scoţianul e o figură cunoscută, dar nu mai ştiu ce premiu a luat, olandeza a cântat ''Ionel, Ionelule''. Aici, la Braşov, e o întâmplare urâtă....eu fusesem propusă să prezint Cerbul de aur..

AGERPRES: Cum aţi fost aleasă?

Stela Popescu: Jucam enorm de mult la televiziune, învăţam repede, imediat intram în problemă, eram apreciată. Am atâtea materiale filmate încât aş putea face un ciclu întreg de CD-uri, dar asta e altă poveste.....Şi mi-am făcut două rochii, iar în ultima clipă, la Braşov, m-au anunţat că nu voi mai prezenta eu, ci voi prezenta spectacolul de după concurs. A prezentat concursul o actriţă, Luminiţa Iacobescu, frumoasă foc. La primul spectacol Luminiţa a fost catastrofă. Eu prezentam partea în franceză. Cel care mă ajuta la prezentarea în franceză a fost Octavian Paler. Era ambiţia să iasă totul fenomenal. Tudor (Vornicu - n.r.) era ambiţios, Paler era atunci preşedinte festivalului şi voiam să iasă totul bine. Şi la ora 1 noaptea mi-a bătut la uşă Lazarov (Valeriu - n.r.) şi a spus: ''Mâine intri şi prezinţi festivalul''. A doua zi eram la coafor, şi m-a chemat cineva la recepţie, mi s-a spus să plec acasă la mama, că nu se simte bine. Am plecat la mama, în Braşov, cu un taxi, mama cosea la maşina şi mă întreabă: ''Da' ce-i cu tine aici?'' Nu era nimic adevărat legat de mama, că nu se simte bine. Cineva dăduse telefon să-mi strice ziua, aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat. Dar mi-am făcut un obicei, dacă cineva spunea ceva, spuneam că nu mă interesează. Asta a fost latura care m-a salvat în carieră, nu am fost disperată după carieră. Mama n-a vrut să mă fac artistă, mereu mi-a zis ''Ei, ai avut noroc''. Asta a fost cu Cerbul de aur, m-a ajutat mult domnul Paler, am prezentat cu Iura (Iurie Darie - n.r.), era frumos, deştept, avea ţinută, era înalt, subţire, el până la 60 de ani putea purta costumul din liceu.

AGERPRES: Aţi făcut roluri foarte frumoase la Teatrul de Comedie - în ''Preşul'', ''Peţitoarea'', ''Sfântul Mitică blajinul'', ''Plicul''... Avem nişte fotografii în care sunteţi împreună cu doi colegi - Ion Lucian şi Cornel Vulpe.

Stela Popescu: La Teatrul de Comedie era o echipă extraordinară, înfiinţată iniţial de domnul Beligan (Radu Beligan - n.r.), bine închegată. Hai că aici eram frumuşică...(râde). Este piesa ''Scaiul'', prin '88-'89, amintirile mele legate de Ion Lucian sunt foarte puternice, Lucian era un actor care te făcea talentat, când punea mâna pe tine parcă transmitea un şuvoi de energie.

AGERPRES: Aici sunteţi cu George Mihaiţă şi Cornel Vulpe...

Stela Popescu: Da, George... Ce bine merge teatrul cu George, George Mihăiţă a venit la teatru foarte tânăr, dar de când e director, teatrul merge bine, e un om imparţial. Cornel era un comic irezistibil!

AGERPRES: De la Teatrul de Comedie cu cine aţi colaborat mai mult şi ce amintiri vă leagă de o persoană anume?

Stela Popescu: Era o atmosferă ca acasă, tot Bucureştiul ne invidia, era o trupă bună. O actriţă foarte bună a fost Vasilica Tastaman, era instinctuală, a intrat de la 15 ani în teatru, a jucat la Municipal, ea nu făcuse studii de teatru, dar jucase, a învăţat teatru jucând, mergând înainte, ne-am iubit mult, când a plecat la spital de la mine a plecat. Ea a plecat în Suedia, a stat destul de mult, a jucat şi acolo, dar nu mult, din cauză că limba suedeză nu se poate învăţa uşor. Apoi s-a întors, dar era deja bolnavă. Tot teatrul era fericit când s-a întors, s-a întâlnit cu Marinuş (Marin Moraru - n.r.), cu Gigi (Gheorghe - n.r.) Dinică, cu Beligan, dar n-a mai apucat să joace, o nenorocită de hepatită C a doborât-o. Avea o ingenuitate a întrebării, pe dedesubt se simţea intenţia, ea sugera ceea ce spunea, cu o precizie extraodinară, cu o intonaţie extraordinară.

AGERPRES: Aţi jucat la Comedie, dar numele dumneavoastră e aproape sinonim cu Teatrul de Revistă, pentru că de la început aţi mers acolo, apoi v-aţi dus la Comedie şi în final v-aţi întors la Revistă.

Stela Popescu: La început am ajuns acolo din întâmplare, că nu puteam ajunge la Bucureşti şi când mi s-a propus să vin la Revistă am stat în cumpănă prima dată, pentru că întotdeauna a existat o idee preconcepută, că revista e un gen uşor, pentru tipe cu picioare frumoase, şi restul nimic. Nu este adevărat.

AGERPRES: Noi avem nişte fotografii care confirmă faptul că şi dumneavoastră aveaţi picioare frumoase...

AGERPRES: Da, aveam, astea sunt din spectacolul ''Femei, femei'', aici cântam un cântec ţigănesc şi nici nu-l cântam aşa de bine (râde). A fost primul spectacol pe care l-am făcut cu Puişor (Mihai Maximilian - n.r.). Atunci ne-am căsătorit. Eu m-am dus acolo pentru că m-au chemat, eu eram la Braşov, erai atunci obligat să faci trei ani de stagiatură, şi cine nu voia să vină atunci la Bucureşti? Aici era radio, aici era televiziunea, aici era teatru, aici era viaţa culturală de prim rang a României şi sigur că toţi artiştii voiau să vină la Bucureşti. Dacă veneai la un teatru mare, ai fi prins mai greu un rol pe vremea aceea, pentru că erau trupe mari, cu actori foarte buni. Ori la Revistă aveau nevoie de mine ca apa, erau câteva actriţe foarte bune - Zizi Şerban, Didi Ionescu, dar erau mai în vârstă decât mine. Odată l-am întrebat pe domnul Nicuşor Constantinescu, mare realizator de spectacole, el mă adusese, m-a văzut la un festival de tineret cu rolul Luluţa din ''Chiriţa'' şi i-a plăcut. M-a încurajat, îmi spunea ''Tu eşti actriţă, celelalte doar cântă''. Am venit, am dat examen, am intrat. Eu repetasem cu domnul Sică Alexandrescu la Braşov, i-am spus că m-au chemat la Revistă şi mi-a zis: ''Fetiţo, du-te, dacă ai succes la Revistă, joci Julieta când vrei tu''. Un mare adevăr, când ajungi vedetă îţi alegi tu repertoriul. Aşa s-a întâmplat, după ce am jucat vreo 7 ani la Revistă, a venit Lucian Giurchescu, director la Comedie, şi mi-a propus să joc Bertolt Brecht. M-a chemat, avea nevoie de o actriţă care să ştie să şi cânte. Altă cumpănă. Ce fac? Plec la Comedie sau rămân la Revistă? Deja mă măritasem cu Maximilian, ştia genul de revistă, fusese copil de artişti, când scria lucrurile veneau dinlăuntrul lui. L-am întrebat ce să fac, mi-a zis ''Du-te, acolo ai să joci marele repertoriu, la Revistă o să joci când vrei''. Aşa am făcut şi bine am făcut. Am jucat şi revistă şi teatru în acelaşi timp, 18 ani.

Un colectiv ca la Comedie... era o şcoală... şi am avut ocazia să fac şi câteva succese fulminante. Era repertoriu bun, erau toţi actori mari - Albulescu, Vulpe, Lucian, Şeptilici, Iura Darie, Pălădescu, Gigi Dinică, Marinuş Moraru, Nineta Gusti... Şi am avut succes şi am jucat în toată ţara. Cum terminam o premieră la Comedie, repede mergeam la Revistă şi făceam şi acolo o premieră. Cu care băteam toată ţara, aveam un repertoriu de scheciuri şi monoloage pe care le puteam face şi singură. E mai interesant însă cu partener. Părerea mea este că e un gest cultural să joci în toată ţara, să ajungi până la Valea lui Mihai, sau până în nordul Moldovei. Asta deschide mintea oamenilor şi îi face mai fericiţi. Eu am jucat oriunde, chiar dacă nu aveam decoruri şi lumini, restul venea dinăuntru. Când am primit premiul de popularitate am spus colegilor: ''Să ştiţi că eu sunt atât de populară nu pentru că sunt mai bună ca voi, ci pentru că am bătut toate drumurile ţării''. Dacă nu te vede lumea, de unde să te ştie?

Mi-a plăcut, mi-a plăcut la Comedie, am jucat ''Preşul'' tot dintr-o întâmplare. Întâmplarea joacă un rol extraordinar în viaţă. În meseria noastră dacă nimereşti într-o piesă bună, cu o trupă bună, un rol care se potriveşte şi un regizor care te pune în valoare, l-ai apucat pe Dumnezeu de-un picior.

AGERPRES: La revistă aţi început să jucaţi apoi avându-l partener pe Ştefan Bănică..

Stela Popescu: Da, eu eram la Comedie şi el la Municipal, era un actor din instinct, dar în acelaşi timp cu o rasă fenomenală. Avea o ţinută. Ştii cine mai avea o asemenea ţinută pe scenă? Jean (Constantin - n.r.). Jean, care a jucat atâţia ţigani şi toată lumea îi zicea ţiganul, când urca pe scenă avea rasă. Era elegant, avea o poziţie frumoasă pe scenă. Foarte interesant e să te naşti cu har. Ei erau actori cu har. Foarte mulţi sunt actori buni, dar când ajung sus li se pare că nu mai trebuie să se rafistoleze. Sunt alţii care devin din ce în ce mai fini, mai subţiri.

AGERPRES: Câţi ani aţi jucat cu Ştefan Bănică?

AGERPRES: Opt, opt pe nouă ani. Ne-am despărţit pentru că era foarte greu, pe vremea aceea era obligatoriu să faci turneu la mare. Eu făceam cu Revista, el făcea cu Municipalul, dar trebuia să facem şi Boema, am încercat să le împăcăm pe toate dar n-am reuşit. Am jucat un an cu fetele, cu Margareta (Pâslaru - n.r.) şi Vasilica (Tastaman - n.r.), apoi am început să joc cu Arşinel, care era angajat al teatrului. Fiind doi, lucrurile se pot face mult mai amplu şi mai frumos.

AGERPRES: Avem fotografii dintr-un spectacol în care sunteţi împreună cu Alexandru Arşinel, într-un final domnul Arşinel a izbucnit în lacrimi, ce i-aţi spus?

Stela Popescu: A, ştiu de ce! Era un scheci extraordinar care se numea ''Biliboi''. Eu găseam pe stradă un căţel şi voiam să-l aduc acasă. Şi el credea, după nume, că m-am întâlnit cu un negru pe care vreau să-l aduc acasă. Era un haz nebun, eu îi spuneam că e ''drăguţ şi creţ, creţ, creţ'', el se îngrozea....Nu am mai jucat scheciul de vreo 15 ani, dar l-am băgat acum din nou.

AGERPRES: Aici domnul Arşinel e doctor, dumneavoastră eraţi pacienta?

Stela Popescu: Nu ştiu cine eram, dar ştiu de unde aveam rochia, am primit-o de la Acvilina Severin, cântăreaţa. Eu am cununat-o cu soţul ei, era o rochie din antilopă în 2 culori...

AGERPRES: Sunt foarte bine cunoscute de public şi spectacolele în care eraţi în travesti...

Stela Popescu: Vai de mine! Ăsta a fost un succes fantastic, Arşinel era dansatoare spaniolă, face cele mai reuşite travestiuri, nu e uşor pentru un bărbat să facă travesti, depinde cum se îmbracă, depinde cum se poartă, mie mi-a fost frică, pentru că e o concurenţă, dar i-am ţinut piept.

AGERPRES: Printre primele dumneavoastră roluri în travesti este cel al băieţelului care făcea tot felul de trăznăi, Ţuţu lui tătuţu. Asta va aminteşte şi de copilărie? De vremurile în care vă căţăraţi în copaci, săreaţi garduri, jucaţi fotbal?

Stela Popescu: Am fost băieţoi când eram mică...

AGERPRES: Ce făceaţi cu păpuşile pe care vi le dăruia mama?

Stela Popescu: Jucam fotbal, ce să fac? Eu până la 7 ani am stat în Basarabia, era război, ce păpuşi cu cap de porţelan? Şi atunci mama, care era profesoară de lucru manual, avea talent să coasă, să brodeze, îmi făcea păpuşi. Mama m-a vrut toată viaţa cochetă şi delicată, dar niciodată n-am fost aşa, doar aparent. Eu sunt un băieţoi şi acum. Îmi făcea păpuşi din cârpă, le umplea cu tărâţe sau cu lână, le făcea frumos, cu cozi, cu sprâncene, mă jucam o zi apoi jucam fotbal cu ele, că minge nu aveam. Câteodată îmi zicea mama ''Fată, parcă eşti smulsă de gâşte, eu am fost aşa de cochetă, am fost şi regina balului''... de-aia nu vroia să mă fac artistă. ''Cum să te faci artistă? Tu să pui nişte cizme de cauciuc, îţi dau o pufoaică pe tine şi la drum, te dau la silvicultură, ca să fie clar''... aşa îmi spunea.

AGERPRES: Şi totuşi, după o premieră, mama dumneavoastră a spus: ''Stela, când tu apari pe scenă răsare soarele''...

Stela Popescu: Da, asta a fost cu un an înainte de a muri mama...

AGERPRES: Ce aţi simţit atunci?

Stela Popescu: Nici nu pot să spun, mama era aparent aspră, era o femeie frumoasă, am tăit lângă mama, tata a fost în Siberia, nu l-am văzut 19 ani, iar asprimea ei era din dorinţa de a nu o lua eu razna. La spectacole venea şi întreba ''Cine e actriţa aia drăguţă, bunetă? Dar ce drăguţă e şi aia blondă...'' La un moment dat Puiu i-a spus ''Bine, mamă, dar Stela?''. Ea a zis ''E, Stela-i Stela''. N-avea vorbe de laudă, şi atunci, venind de la Boema, mi-a spus ''Când apari tu răsare soarele''. Odată m-a dus de urechi la şcoală şi le-a certat pe învăţătoare de ce mi-au dat nota 10, că nu învăţasem nimic... (râde). Aveam o memorie extraordinară. De fapt, în meseria asta memoria e baza.

AGERPRES: Şi talentul..

Stela Popescu: Da, talentul, clar, de la memorizare până la costum, la chimia cu personajul. Uite, eu am o mare apreciere pentru Maia Morgenstern, pentru uşurinţa ei de a schimba stările, merge direct în miezul personajului.

AGERPRES: Avem o fotografie în care sunteţi alături de Tamara Buciuceanu Botez...

Stela Popescu: Da, ne certam pentru Arşinel... (râde). E de la o piesă radio cu care am făcut peste 70 de spectacole în toate cele 5 continente, s-a bucurat de un succes fantastic.

AGERPRES: Povesteaţi mai devreme că aţi jucat în ''Coana Chiriţa'' rolul Luluţei. Aici avem o poza în care sunteţi chiar în rolul Coanei Chiriţa.

Stela Popescu: Ce-mi place şi mie asta... Are o poveste rolul Chiriţei... În anul doi de facultate, domnul profesor A. Pop Marţian, Iani Cojar era asistent, fiecare din noi trebuia să înveţe un rol şi când venim din vacanţă să arătăm ce am învăţat. Eu i-am spus că am să învăţ Chiriţa. Marţian a rămas siderat. ''Popescu, dar eu te-am luat la clasă pentru Andromaca şi tu vrei să faci Chiriţa?'', mi-a spus. A fost revoltat şi mi-a dat să fac un mic monolog din Arghezi, ceva cu jucăriile din pod care n-avea nimic comun cu mine. Şi când venim din vacanţă i-am spus că am învăţat şi Chiriţa. ''Bine, spune-o!''. Şi am luat 10, deci mi-a rămas experienţa cu Chiriţa încă din şcoală.

Doamna Smaranda Oţeanu, critic de teatru, film şi critic muzical, mă ştie de când am început eu să joc. Şi când şi-a făcut repertoriul la Opera Comică pentru Copii m-a întrebat dacă nu vreau să joc Chiriţa. Cum să nu, eram familiarizată în ani cu rolul, cu Chiriţa în sufletul meu. Am jucat vreo 60 de spectacole la Opera Comică pentru copii. Şi am mai avut o experienţă drăguţă cu Chiriţa. Acum vreo 10 ani, la Nurnberg se face un festival al românilor, la care vin saşii în primul rând. Eu zic: Facem Chiriţa. Pe urmă cânta Felicia Filip. Dar când ajung acolo mă întreb: Ce fac eu? Chiriţa la saşi? Ăia nici nu înţeleg ce vorbesc... cu ''şe'' şi ''da di şe''? Cine m-a pus? Mi s-a făcut o frică... Ei bine, a fost un succes nemaipomenit şi am jucat în piaţă. Saşii de acolo au rămas foarte legaţi de ţară.

AGERPRES: În 2012 aţi sărbătorit 30 de ani de carieră artistică a cuplului Stela Popescu-Alexandru Arşinel printr-un spectacol la Tănase, ''Aplauze, aplauze''. Avem poze de la acest spectacol...

Stela Popescu: Da... Aici e chiar prologul. Ştiu că a doua zi am schimbat rochia, nu ieşise cum voiam!

AGERPRES: Avem şi o poză din culisele vieţii artistice, în biroul domnului Arşinel de la teatru...

Stela Popescu: Asta e chiar de lucru, uneori repetăm în biroul lui.

AGERPRES: Care e secretul longevităţii acestui cuplu artistic?

Stela Popescu: Înţelepciunea lui ca manager şi răbdarea mea ca basarabeancă.

AGERPRES: Nu spuneţi nimic despre talent?

Stela Popescu: Nu rezistam atât dacă nu aveam calităţi, nu? Însă ne-am bazat şi pe un text extraordinar. Jucăm şi acum pe textele lui Maximilian. Eu nu contest că tânăra generaţie are talent, cu siguranţă mulţi au talent, dar nu s-au aplecat cu atenţie asupra acestui gen care face mare succes numai având această calitate: legătura strânsă cu viaţa şi mai ales cu problemele spectatorului, dar tratate prin comedie. Marile probleme trebuie atinse, cu haz, cu inteligenţă, şi întotdeauna să fii de partea dreptăţii. Cei din sală caută dreptatea, adevărul, atunci te ascultă. Am jucat acum vreo patru ani în America şi a venit la mine cineva şi mi-a spus: ''Doamna Stela, ce fericiţi ne făceaţi la Boema! Mai scăpam de mizerie şi mai aveam speranţă''. Textul era cel care ţinea în spinare treaba. Nu se găsea nimic atunci, la cofetărie pe rafturi erau şerveţele de hârtie şi borcane de gem. Aveam atunci un prolog în care spuneam: ''Am fost la cofetărie. Ce era acolo... negrese, cremşnit, amandine, era un şirag întreg de prăjituri minunate'' şi la sfârşit spuneam ''Hai că am ţinere de minte!''. Se rupea sala în două. Într-o modalitate comică spuneam lucruri grave.

AGERPRES: După atâţia ani în care aţi fost în lumina reflectoarelor, pe scenă, cum de mai aveţi emoţii înainte de ridicarea cortinei?

Stela Popescu: În fiecare seară am, toţi artiştii au emoţii, e un fior, o undă care se transmite între artist şi spectator. Impalpabilă, dar există. Să intri în scenă şi să fii privit de 800 de ochi te impresionează. Plus că dacă ai ajuns la un anumit nivel nu poţi să dezamăgeşti. De fiecare dată e un examen. Comedia e o farmacie, şi dacă înainte de a pune virgula unde trebuie ţi-e mintea în altă parte, a căzut poanta, s-a dus. Nu mai aplaudă nimeni. Ce ciudat... Foarte interesant! E o profesie foarte sofisticată, interesantă, nu e simplă.

AGERPRES: Poate că acesta este motivul pentru care spuneaţi că niciodată nu sunteţi obosită. Chiar dacă munciţi, o faceţi cu plăcere.

Stela Popescu: E o zicală din bătrâni - dacă faci ceea ce-ţi place şi munceşti o zi întreagă, nu e muncă.

AGERPRES: Colegul dumneavoastră George Mihăiţă spunea la un moment dat că aveţi ceva din atleta Doina Melinte. Sunteţi tot timpul pe fugă, tot timpul alergaţi...

Stela Popescu: Da, aşa e, prietenul meu psihologul Bogdan Lucaciu spunea: dacă între Constanţa şi Bucureşti merg două maşini, una dus, una întors, în amândouă e Stela Popescu. Am circulat enorm. Un tânăr de la un ziar m-a criticat că am casă la mare. Întâi m-am supărat, apoi am zis că dacă l-aş cunoaşte i-aş spune numai câte nopţi am dormit în tren... minimum 30% din nopţile vieţii mele au fost dormite în tren. Am venit odată de la Slobozia cu maşina de lapte. Am jucat acolo, nu exista gară la Slobozia, eu dimineaţă la 10 aveam repetiţie. După spectacol ne-am dus la fabrica de caşcaval, a venit maşina care ducea caşcavalul la Bucureşti, am urcat şi avea maşina un fel de pat unde doarme şoferul de schimb. Dacă nu mi-am rupt atunci coloana, nu mi-o mai rup niciodată... ce zdruncinături am luat!(râde)

AGERPRES: Avem o fotografie din momentul în care s-a dezvelit o stea cu numele dumneavoastră în Piaţa Timpului din Bucureşti, sunteţi alături de mai tânărul coleg George Ivaşcu..

Stela Popescu: Ivaşcu e un băiat foarte serios. Nu mai e loc acolo de câţi actori mari avem... Ţin minte o întâmplare. Eu am iubit-o mult pe Irina Petrescu, am lucrat cu ea, era un personaj delicat, inteligent... Ea a făcut un turneu la Hollywood şi au invitat-o să facă un film acolo. A venit propunerea în ţară, răspunsul a fost că nu poate să vină pentru că e angrenată în multe proiecte pe care trebuie să le ducă la sfârşit. Nu era angrenată, deci putea să facă un actor român un film la Hollywood. Nu i-au dat voie. Restricţiile astea erau infernale, aşa a plecat Dan Nuţu, aşa au plecat mulţi oameni cu calităţi. Ne-au distrus nişte şanse, că noi tot acasă ne întorceam. E prea târziu.

AGERPRES: Aici sunteţi la spectacolul de la Sala Palatului care a marcat 50 de ani de carieră artistică a lui Alexandru Arşinel.

Stela Popescu: Ha, ha! Şi asta are o poveste. Eu făceam filmul ''Mamaia'' şi trebuia să joc o femeie în vârstă, tunsă. Ori eu la cât păr am, nu puteam să pun peruca aia. Trebuia să găsesc o soluţie. Filmam de dimineaţă până la ora 18 şi la 19 intram în scenă la teatru. Şi am găsit soluţia. Am cumpărat peruca blondă şi încă una şatenă, care să semene cu părul meu şi la filmare strângeam tot părul cu agrafe în bucle mici-mici, puneam peruca blondă, iar după filmare schimbam peruca şi intram pe scenă. Drept care se încingeau telefoanele: S-a tuns Stela!!! (râde). La Revistă e foarte interesant, orice element nou distrage atenţia, iar dacă oamenii încep să comenteze se pierde o jumătate din text.

AGERPRES: Cum de sunteţi mereu atât de tonică, de veselă, emanaţi această stare de bine şi o transmiteţi oamenilor? Nu doar de pe scenă, ci şi în viaţă...

Stela Popescu: Asta e un dar de la Dumnezeu, iar eu sunt o persoană optimistă, aşa mi-e firea. Nu iau nimic în tragic. După părerea mea, singurul lucru căruia trebuie să-i dai atenţie este sănătatea. Boala mă pune şi pe mine la pământ, atunci nu mai sunt veselă, tonică... Mie îmi plac oamenii, eu când mă întâlnesc cu cineva înfloresc. Omul e om cu toate defectele şi calităţile lui.

AGERPRES: Dragostea dumneavoastră pentru oameni îşi primeşte răsplata prin dragostea cu care vă înconjoară oamenii.

Stela Popescu: Odată, la Timişoara, mă aştepta o bătrânică. Mi-a spus: ''Doamna Stela, proşti îs ăştia, numa pe dumneata de te-ar trimite în America, ne-am plăti toate datoriile'', era în vremea aceea... A fost cel mai frumos compliment, a fost o apreciere a valorii. M-a întrebat cineva la o emisiune cât câştigau pe vremuri actorii. Un rol principal, ca al lui Amza în ''Nea Mărin miliardar'' era 40.000 de lei, adică vreo zece salarii din vremea comunismului. Şi când auzi cât câştigă De Niro....

AGERPRES: Vă mărturisesc că plănuisem să facem acest interviu în decembrie, pentru că era ziua dumneavoastră de naştere, însă nu s-a putut, eraţi plecată. Vă facem acum cadou aceste fotografii şi vă oferim cu întârziere un buchet de flori, vă spunem La mulţi ani, vă dorim să fiţi sănătoasă şi să vă păstraţi firea optimistă, pe care o transmiteţi altora şi le faceţi bine.

Stela Popescu: Îmi pare bine când lumea îşi dă seama de valoarea acestei profesii, satisfacţia noastră e că folosim oamenilor, e o meserie extraordinară.

AGERPRES: Vă mulţumesc pentru faptul că v-aţi găsit timp să ajungeţi la noi pentru acest interviu.

Stela Popescu: Am auzit că e vorba despre Agerpres, vă bucuraţi de stimă şi apreciere şi atunci am venit. Mulţumesc şi eu. AGERPRES/ (autor: Marina Bădulescu, editor: Horia Plugaru)