Are rock-ul în sânge de când era adolescent. Alături de el, trupa Compact a fost în ''formula de aur'' (aşa cum spunea Florian Pittiş). Indiferent în ce formaţie a cântat (Cargo, Compact, Schimbul 3, Pacifica, PACT) vocea lui Leo Iorga este inconfundabilă. A avut momente de răscruce în viaţă, dar a trecut peste ele ca un luptător, ca orice rocker adevărat. Leo Iorga a rememorat momente dragi din cariera sa, dar şi momente de cumpănă, într-un interviu acordat AGERPRES, în care a răsfoit ''Albumul cu amintiri''. Am regăsit un om foarte pozitiv şi sincer, un artist care iubeşte toate etapele vieţii sale artistice, împărtăşindu-ne gândurile sale.


AGERPRES: Este una dintre cele mai bune voci din rock-ul românesc şi, cu siguranţă, un artist foarte iubit de public. Numele Leo Iorga este un brand. Reprezintă muzica bună, rock-ul ''aristocrat'', aşa cum spune el. Leo, suntem din aceeaşi generaţie. Şi pot spune că tinereţea mea înseamnă Costineşti, înseamnă concertele la care te ascultam cântând împreună cu Compact...

Leo Iorga: Mai întâi cu Cargo, tot la Costineşti...

AGERPRES: Întâi cu Cargo, eu ştiu, noi ştim că tu ai lansat ''Brigadierii'', ''Povestirile din gară'', ''Erată'', dar cea mai mare parte a publicului te percepe ca pe frontman-ul trupei Compact din perioada aceea ''de aur'', cum a zis Moţu Pittiş. Cu siguranţă, pe tot parcursul carierei tale, dincolo de faptul că ai lansat foarte multe piese care au devenit hituri, ai adunat şi foarte multe amintiri. Îţi propun să răsfoim împreună ''albumul'' tău cu amintiri muzicale şi nu numai. Sigur că ne trebuie nişte fotografii, pe care le-am pregătit pentru tine. Te rog, pe măsură ce ţi le voi arăta, să-mi spui de ce îţi aduc ele aminte.

Leo Iorga: Mă faci curios. Oricum trebuie să spun - apropo, că tu ai părul mai lung decât îl am eu - că este prima filmare fără să am bască şi alte chestii, cu părul natural crescut, deci nu e nenatural. De-abia aştept să le văd, pentru că s-ar putea să nu le am nici eu.

AGERPRES: Cu siguranţă nu le ai. Două dintre ele sunt din acelaşi concert. Asta e prima şi asta e a doua. Din 1992.

Leo Iorga: Mamă...Nu ştiu să zic unde e...

AGERPRES: După cum arată, este un teatru de vară, undeva de la mare. Şi cred că este la repetiţie, probe de sunet ceva de genul acesta.

Leo Iorga: De la Costineşti. Sau de la Mamaia. Sau de la Neptun. Sau de la Venus. Acum, sincer să fiu, e posibil să fie în concert, pentru că probe de sunet erau ziua şi, în al doilea rând, nu-mi sacrificam pantalonii preţioşi, care se găseau cu greu, astfel încât să mă şi favorizeze, pentru că deja luasem nişte proporţii. Teo (Peter - n.r.), la fel. Noi chiar gândisem nu o uniformă, dar o ţinută de scenă de rock, mai modernizată. Deşi, sincer, la un moment dat, eram cu blazere, cu pantaloni aduşi din America, cu mari sacrificii de tatăl lui Vlady Cnejevici care avea turnee prin America. Chiar am avut recent o întâlnire foarte plăcută la ''Ziua arădenilor'' din Bucureşti. Şi sugerez tuturor ''provincialilor'' din Bucureşti să facă astfel de evenimente. Ne-am întâlnit de la oameni politici la artişti, oameni de presă, şi a fost foarte mişto, ne-am adus aminte de vremurile astea.

AGERPRES: Povesteşte-mi cum făceaţi rost de haine, zici că erau destul de greu de procurat.

Leo Iorga: În primul rând, ''furnizorii'' erau fie din Germania - prin Adrian Ordean, el fiind sibian, el avea prieteni, ca şi mine, care sunt arădean -, dar cele mai multe le aducea, pentru mine cel puţin, tatăl lui Vlady, Laza Cnejevici. Sau, se întâmpla alt fenomen, să se îngraşe Vlady şi să-mi lase mie moştenire hainele...

AGERPRES: Aici, în fotografie, văd că filmează cineva.

Leo Iorga: Da, probabil că e un concert dintr-o serie... nu ştiu dacă e ăla cu o firmă de ţigări, pentru că eram brand-uiţi. Sincer să fiu, atât de multă activitate concertistică aveam.... lucram din plin tot anul. Practic, una peste alta, presa ştie că au fost disensiuni legate de faptul că am făcut parte din acest grup, unii au afirmat că nu am dreptul să spun acest lucru. Eu nu le spun, le spui tu. Am zis că aşa ar trebui să dea în judecată o ţară întreagă. Oricum, lucrurile nu se opresc aici şi asta e cert. Ceea ce vreau să spun este că aveam o activitate concertistică foarte vastă, deşi banii ba erau, ba nu erau, ba îi cheltuiam şi îi aruncam pe te miri ce, în special pe haine şi pe distracţie. Aveam, în schimb, o stare de spirit deosebită şi intrasem la un moment dat într-o asemenea vrie a spectacolului, încât jucam fără să ne mai concentrăm la ceea ce aveam de făcut. Era mecanic lucrul ăsta. Singura concentrare era la participarea şi implicarea publicului. De asta eu am susţinut întotdeauna că publicul este cel mai important membru al formaţiei. Dacă nu reuşeşti să-l determini, să-i transmiţi vibraţia ta şi vibraţia lui să rezoneze, poţi să ai vocea oricum ai avea-o, e inutil. Sau nu numai vocea, sunt chitarişti care nu transmit nicio stare. Studiază asiduu o viaţă întreagă şi, chiar dacă au ajuns la o performanţă sportivă - sportul e sport, iar muzica e muzică. Am văzut tendinţa asta la concursurile muzicale, de exemplu, tot felul de sofisme muzicale. Şi un actor dintr-un juriu, care mi-e foarte simpatic, chiar a spus: ''Noi nu am venit aici la concert de ţipete, nici de urături, nici de nimic. Nu am înţeles nicio notă''. Muzica nu înseamnă, neapărat, o performanţă de cum urci, cum cobori, cum faci nişte lucruri tehnice cu vocea. Muzica înseamnă, în primul rând, o vibraţie a inimii asupra sufletului. Trecând prin ce am trecut eu, las în urmă trecutul. Trebuie să mulţumesc psihoterapeutei mele, Adina Moraru, care este foarte bun specialist în domeniu. Ea mi-a explicat că am ajuns la 50 de ani să îmi dau seama de o realitate teribilă, adică modul în care lucrează universul şi tu cu el. Şi lucrurile astea mi le-am regăsit în trecut, în aceste imagini pe care le văd, fără să fi ştiut de ele. Iar cel mai puternic exemplu este tot prin 1991-1992, când a fost ''Challenge day'' între Bucureşti şi Budapesta. Practic, ''Challenge day'' consta într-un concurs: care dintre cele două oraşe adună în stradă, prin diverse mijloace artistice, cât mai multă lume. A câştigat Bucureştiul, şi cu participarea Compact de pe vremea aceea, şi am câştigat, pentru că în faţa noastră erau peste 150.000 de oameni împrăştiaţi în Piaţa Unirii pe toate străzile. Şi atunci îţi dai seama că o persoană nu poate înfrunta privirile a 150.000 de alte persoane. Deci, practic, trece o energie care nu vine de la un minuscul element din univers către mai multe minuscule elemente din univers, ci pur şi simplu se contopesc aceste chestii. Divinitatea lucrează foarte simplu şi bine şi Dumnezeu nu este absolut, ca să-l citez pe Părintele Arsenie Papacioc şi pe Părintele Galeriu, care susţine acelaşi lucru. Deci nu a făcut oamenii ca să-i distrugă. Să revenim la scenă, lucrurile astea îmi lasă o foarte frumoasă amintire, mai ales când văd cât de lung aveam părul... Dar, ca să zic aşa, ''nu contează cât de lung am părul''.

AGERPRES: Să rămânem în acelaşi registru. Tot două fotografii, din acelaşi concert. Am ajuns la perioada în care rock-erii se îmbrăcau în colanţi.

Leo Iorga: Asta este despre ce vorbeam eu. Aici se vede o siglă la care mărturisesc că, fiind tâmplar... Eu de-a lungul vieţii am avut foarte multe meserii ciudate. Profesia postliceală a fost de meteorolog, pentru că singura şcoală din ţară era la Arad, cu o concurenţă foarte mare. Deci promoţia era un singur loc pentru întregul necesar de meteorologi operatori din România. Sunt şi meteorolog, am făcut şi marină militară, colegii mei au fost ofiţeri - trei radiotelegrafişti de puncte, sunt unii care navighează şi în ziua de azi. Ei se pensionează, dar eu nu am cum să mă pensionez, într-o meserie ca asta numai Dumnezeu te pensionează. Şi aceşti pantaloni sunt cei despre care spuneam mai devreme că îi primeam din America pentru 600 de dolari pe vremea aceea, iar la boxele cu Migas Real Compact - apare sigla aici - am lucrat şi eu personal, pentru că am făcut tâmplărie. Era unul dintre primele proiecte îndrăzneţe din România cu ajutorul unui domn Deleanu, mare domn şi la propriu şi la figurat. Cu ajutorul lui s-au înfiinţat şi primele studiouri unde a lucrat Ordean (Adi Ordean - n.r.) ani de zile, şi prima instalaţie profesionistă de sunet. Eu am participat şi la lipit, şi la vopsit, şi la tăiat, la toate astea. Aveam un atelier acolo şi, la un moment dat, se punea problema unui festival, mi se pare că Mamaia sau Cerbul de aur, unde trebuia să prezentăm toată instalaţia, în toată splendoarea ei, dar nu erau gata boxele. Trebuia să lucrăm ca pe vremuri, zi-lumină şi noapte-întuneric. Aici se vede şi Emil Laghia, fie iertat. Aveam şi efecte pirotehnice. Îmi amintesc perfect că într-unul dintre aceste concerte - eu mă ocup şi de artificii, pentru că sunt pasionat de chestia asta - au fost cu mici defecţiuni de fabricaţie, pentru că erau de o generaţie mai veche. Şi mi-au ''prăjit'' pantalonii, s-au făcut nişte găurele în pantaloni, ca şi cum i-ai arde cu ţigara. Deci oricine spune că artificiile sunt reci, aşa ceva nu există. Există artificii care degajă mai puţin fum sau mai puţină zgură, dar reci nu au cum să fie, pentru că este o reacţie de oxidare, de consum de oxigen. Şi chiar pantalonii ăştia am fost nevoit să-i arunc. De curând, firma cu care am colaborat, casa producătoare, mi-a propus să duc nişte obiecte vestimentare, cam în genul celor găsite la marile reţele de rock şi cafenele de specialitate, şi trebuie să mă uit foarte atent în garderobă, pentru că foarte mulţi dintre pantaloni au fost ''prăjiţi'' de aceste artificii.

AGERPRES: Următoarea fotografie este tot cu colegii din Compact. De data asta, Teo Peter este cu părul scurt. Este din 1995.

Leo Iorga: Da, este chiar înainte de plecarea mea. Eu am fost plecat din Compact, că asta e realitatea. Atunci, în 1996, după ce am lansat albumul ''Compact '88 - '95'', s-a luat decizia că eu nu mai sunt util şi că o altă formulă e mai bună. Nu ştiu dacă s-a dovedit aşa, dar nu e treaba mea. Important este că aici (în fotografie - n.r.) sunt alături de actualul meu coleg (Adrian Ordean - n.r.) şi Teo (Peter - n.r.) se uită în altă parte, dar sunt convins că din ceruri se uită şi la ce se întâmplă cu numele fondat de el. Noi ne facem treaba să fim PACT by Leo Iorga şi Adi Ordean. Observ din poză că Adi Ordean nu şi-a schimbat foarte mult freza, numai culoarea ei. Sunt câteva kilograme în plus la mine şi mai multă experienţă. Dar imaginea asta cu Teo tuns eu nu mi-o amintesc. Pur şi simplu a rămas în memoria mea cu părul lung şi cu coadă. E chiar interesantă imaginea. Şi aici chiar slăbise, din ce văd, luasem eu proporţii un pic, trebuia să-mi ascund burta şi alte părţi ale corpului cu tricouri mai lungi. V-aş ruga să-mi daţi şi mie un duplicat al acestor poze.

AGERPRES: Ne mai gândim, mai negociem... Aici avem o poză de la recitalul de la Mamaia, din 2001.

Leo Iorga: Vreau să zic că ăsta este un tricou adus tot de tatăl lui Vlady. Tare mult am ţinut la tricoul ăsta. Eu sunt pasionat şi de turism exotic şi de obiecte aduse din diverse ţări exotice, cum ar fi Peru, ţări din Africa, Asia... nu ştiu de ce India nu mă atrage foarte tare. Am văzut Gangele şi nu mi-a plăcut absolut deloc. Cultura lor, în schimb, este foarte vastă. Acestea sunt motive băştinaşe, autohtone, din Statele Unite, adică indiene. În permanenţă aveam un stil de a intra în scenă, când eram cu trupa mă refer, până cu ani buni în urmă, pentru că după aceea nu mi-a mai permis fizicul, deşi ar trebui să-mi permită la vârsta asta, de a intra surprinzător. Deci nu intram niciodată în văzul normal al scenei şi stăteau să mă caute. Şi nu eram Batman şi nici ''beat man''. De regulă, cei de la lumini cam intuiau pe unde aveam posibilitatea de a urca şi de a coborî în timpul cântării: ori pe boxe, ori pe diverse decoruri, dacă nu chiar pe esplanadele din spatele scenelor. La Neptun aveam o nacelă cu scară. De urcat pe scară de pisică era uşor, pentru că ştiam asta din marină, dar de coborât era mai greu, pentru că trebuia să ţin şi microfonul, fapt la care nu mă gândeam când urcam. Iar tamburina o lăsam deoparte când ştiam că am de urcat. Dar la coborâre nu mi-am dat seama că eu trebuie să cânt.

AGERPRES: Anul 2007. Alt look, părul mai scurt.

Leo Iorga: Urmează să ajung la look-ul ăsta. Toată viaţa mea am avut această chemare, pentru tricouri cu astfel de imprimeuri. Acum scrie ceva pe mine, dar am venit de la serviciu. Am fost la o recuperare medicală. Chiar vă invit la o clinică de stat, să vedeţi. Eu trebuie să mulţumesc unui domn Mailat, pentru că la Târgu Mureş am fost invitat acolo, la o clinică de recuperare, când am avut probleme post operatorii, pe care a trebuit să le recuperez. Iar acum, pentru că fac această pendulare datorită concertelor, pot să stau la Târgu Mureş, unde este un stil de recuperare, iar aici, la Bucureşti, m-a ajutat Dumnezeu să găsesc un centru de recuperare la Spitalul ''Sfântul Luca'' uimitor. Este un profesor universitar, Mircea Slăvilă. Chiar vă invit să faceţi poze cu mine la kinetoterapie. Aici iarăşi sunt modele tribale pe tricou. Realizez văzându-le.

AGERPRES: Îţi aminteşti de la ce concert este?

Leo Iorga: Nu. Aici cred că eram, deja, la Pacifica. După freză mi-am dat seama. Pentru că am fost duşi la un videoclip în Arad, pentru prima şi singura dată la un hair-stilist. Este foarte plăcut. Sincer, mă mit cum doamnele sau domnii, de ce nu?!, care apelează la specialişti, nu adorm pe scaun, pentru că două ore a lucrat acolo un domn, talentat. Eu de mic copil aveam tendinţa să adorm când mi se lucrează la păr. Aici este chiar după filmarea videoclipului, am recunoscut freza, pentru că eu purtam părul mai lung şi am zis hai să schimbăm şi look-ul. Burta nu făcea parte din hairstyle.

AGERPRES: Tot cu Pacifica, dar cu părul ceva mai lung, în 2008, tot două fotografii, la Eurovision.

Leo Iorga: Da, eram cu piesa lui Mihai Alexandru ''Prea mici sunt cuvintele''. Bine, aici sunt la un examen de laringo-stomato-estetică (râde - nr.r). Vedeţi, toate sunt cu vulturi. Am avut la un moment dat un parpalac din blugi, de la Teo Peter, Dumnezeu să-l ierte!, care avea un vultur pictat pe poala dreaptă. Eu am avut atâta răbdare şi l-am împodobit cu paiete şi alte decoraţiuni. Am stat vreo două luni să le cos, mi-am făcut acest hatâr. De fapt, eu îmi doream de mic ca numele Iorga, luându-mă după regalitate, să aibă un blazon. Şi am sculptat un asemenea blazon pe care îl am. Este nefinisat, dar este tot în ideea vulturului. Era folosit de marile case regale europene, cu un vultur străpuns de o săgeată. Nu înţelegeam ce înseamnă chestia asta, dar eu l-am sculptat. Aici văd că îmi stă chiar bine.

AGERPRES: Eşti foarte elegant în fotografia asta.

Leo Iorga: Aşa am hotărât şi am apelat la un creator de modă, o domnişoară creatoare de modă. Ea s-a ocupat de întreaga ţinută a fiecăruia, pentru că cea mai mare problemă era că trebuia să ascundem formele rubensiene. Şi trebuia să facă tot feluri de trucuri. Ăsta este un talent. Tocmai de asta îmi puneam întrebări de ce lumea modei actuale nu este deloc pe gustul meu. Am avut o experienţă şi ilară şi tristă în acelaşi timp. O fată, de vreo 17 ani, era ''păstorită'' de un domn cu burtă generoasă, trebuia să defileze într-o televiziune. Era un cârd de fete, a fost şi de râs şi de plâns, de abia se puteau ţine pe picioare. Revenind la poză, Mihai Alexandru cântă şi el, eu îl camuflez pe fratele meu şi Marian Mihăilescu, actualul coleg. Aseară, chiar la ''Ziua arădenilor'', am cântat cu Vlady Cnejevici, Teo Boar, Marian Mihăilescu şi eu, practic Pacifica, fără Cristi, fratele meu, pentru că este în Germania. Dar îmi aduc aminte cu mare plăcere momentele. Vreau să spun că am avut nişte emoţii formidabile dintr-un singur motiv: mi-am făcut un nărav, pe care-l au mulţi artişti din toată lumea, am studiat atent lucrul ăsta, deşi mi s-a reproşat - Phil Collins, de exemplu - uneori am surprins imagini cu camera din scenă, sub monitoare, au textele. Eu am o problemă: trebuie să ştiu că există textul undeva. Având un repertoriu vast, mai ales la party-uri, nu eram foarte convins că reţin piesele mele. Deci nu era vorba că în engleză nimeni nu-şi dădea seama că mai cânţi într-o engleză ''de baltă''... Chiar am păţit o dată, aşa, ca anecdotă, cântam undeva. Teo Boar avea obiceiul ăsta, râdeam de ne prăpădeam. Şi cânta într-o engleză americană de se întrebau ''Ce dialect o fi ăsta? Ce tari sunt ăştia, ce bine ştiu americană'', pe care noi nici o cunoşteam, nu înţelegeam nimic. Şi atunci în română, unde publicul ştia cuvânt cu cuvânt, mă făceam de ''milul lumii'' dacă uitam chiar eu. Acum am schimbat tactica: las publicul să cânte. Am văzut acelaşi lucru şi la Bon Jovi. E şi o glumă şi un adevăr.

AGERPRES: Cu Pacifica ai cântat 9 ani?

Leo Iorga: 10. Bine, acum având în vedere şi vârsta, a senectuţii muzicale, am luat anul ăsta, alături de Adrian Ordean şi de trupa de acum, un premiu la Romanian Music Awards, pentru toată activitatea, ceva cu ''Life music awards''. Este o încununare foarte impresionantă a unei cariere, mai ales că festivalul a avut invitaţi tineri. Noi am avut, cu ''După ani şi ani'', o prezentare alături de Marius Moga, Shift şi Vizi Imre. Pe aceeaşi scenă noi am deschis cu piesa şi toată lumea a reacţionat cunoscând-o. Ăsta e un lucru genial. Peste toate care au trecut, este lucrul care rămâne. Bucuria de a vedea, după 25 de ani, sau aproape 30, că publicul îţi ştie piesele, crezând, probabil, că cine ştie ce milionar eşti, sau ce viaţă fericită ai. Este o viaţă fericită, dar cea mai fericită este pe scenă. Un mare actor, nu vreau să-i dau numele ca să nu aibă probleme casnice, spunea: ''Cobor de pe scenă din 'Richard' al nu ştiu câte-lea sau 'Hamlet' şi mă întâmpină soţia acasă cu o pungă: 'hai, du-te şi du gunoiul'''. Deci în momentul ăla, saltul ipostatic pe care-l are un suflet omenesc este atât de prăpăstios, încât e cumplit. De aceea zic că meseria, chiar dacă este o persoană sau sunt 45.000 în faţă, transmisia este una, şi în momentul în care ai ieşit de pe scenă nu neapărat eşti al om, dar statutul se schimbă. La un moment dat este obositor, pentru că fie că e vorba de o boală, fie că e vorba de o stare mai proastă sau de un conflict, la mijloc este artistul. E adevărat că presa îl ridică şi îl şi coboară, dacă nu se coboară singur, însă e o viaţă frumoasă, una peste alta. Eu nu am recomandat-o copiilor mei, ei au fost cei care au decis.

AGERPRES: Şi sunt şi foarte talentaţi.

Leo Iorga: Da, dar ei lucrează într-un domeniu în care activitatea este singulară, mai mult. Adică şi orchestrator şi mixer-ist, ceva de genul acesta, deoarece pentru fiul cel mare (Edy Iorga - n.r.) acesta e drumul pe care s-a şi specializat un pic...El este regizor de cinematografie şi televiziune, dar pasiunea este tot asta, de când cânta la Amicii, şi are şi un studiu, acum. Evident că celor bătrâni, sau şi mai bătrâni, adică nu tineri ca mine, au comentarii, că puştimea... de bine de rău, pentru că au urechea muzicală proaspătă, sunt unele situaţii în care piesele lor chiar sună, că ne place nouă sau nu. Eu, de voie-de nevoie, le ascult, şi sunt piese care chiar sună bine. Putem să ne împotrivim cât vrem. Fiecare are stilul personal şi urechea personală şi orgoliul personal în muzică. Acum reprezentativ şi pentru un cântec este compozitorul, creatorul acestui gen, acestei piese, mesajul pe care vrea să-l dea, dar zic eu că un mare rol, ca să fiu foarte modest, îl are şi actorul, care pune piesa în scenă. Adică nu e totuna cine joacă, cine cântă piesa. Şi atunci, există în spatele acestor lucruri şi oameni de culise, care nu se văd. În cazul nostru, Ordean se ocupă şi de mixaje, dar în muzica actuală există minicorporaţii care fac lucrul acesta. Am încercat să-mi trag şi eu un look din ăsta modern, cu barbă şi părul scurt, şi am avut succes. La tineret a prins foarte bine.

AGERPRES: Tot din perioada Pacifica, la acelaşi spectacol, două fotografii, la Casa de cultură a studenţilor ''Grigore Preoteasa'', în 2009.

Leo Iorga: Aici nu mă pregăteam de infarct, să ştii, aşa era ipostaza. Aici am fost, cred, cel mai gras din toată cariera mea şi imediat după a urmat prima fază a bolii pe care am avut-o, ca să zic aşa. Aici aveam vreo 115 kg. Îmi amintesc, iarăşi, de o fază, nu de la noi, de la Pacifica. Teo şi cu Mircea Baniciu, mi se pare că au apelat la nişte prafuri, nişte pastile, ca să slăbească. Şi au slăbit vreo 18 kilograme. Alea nu au nişte efecte nocive sau altceva, Doamne fereşte. În mod normal, ele trebuie să îţi facă o disciplină de viaţă, o disciplină de alimentaţie, dar au slăbit 18 kg şi s-au îngrăşat 22. Aceeaşi cifră amândoi. Foarte interesant. Eu natural eram aşa de umflat.

AGERPRES: Aşa cum spuneai, a fost o perioadă urâtă şi ai trecut printr-o cumpănă, dar ai depăşit-o şi ai învins necazul pe care l-ai avut în perioada aceea.

Leo Iorga: Fac o paranteză la lucrul ăsta. Revenind la psihoterapeută, ea mi-a dat o carte, de multe ori îmi recomandă cărţi, mici. Este vorba de Hamer, un neamţ, ''Medicina cu fundul în sus''. El susţine că toate aceste etape, boli, sunt un necesar prin care trebuie să treci. Latura bisericească, pe care am auzit-o chiar din gura colegului meu Marian Mihăilescu, este un exerciţiu de mântuire. Se zice de multe ori ''fericiţi cei săraci cu Duhul''. Omul care vegetează, care nu are probleme majore, este trist, niciodată nu vezi o veselie sinceră. Şi probabil că în ceruri există acea linişte pe care o căutăm cu toţii. Fiecare viaţă, pentru că fiecare îşi trăieşte viaţa lui, are acest mers. Nimeni nu poate să se opună, chiar vorbind şi de boli. Creierul o fabrică, o vindecă. Acum, în măsura în care te ajută şi cei din jur să te vindeci sau să nu te vindeci. Înţeleg că toate traumele psihice, toate emoţiile, şocurile emoţionale, scandaluri, certuri, contraziceri permanente, alimentează un orgoliu şi pot distruge o persoană. In extenso, există karmele alea, există string-uri pe care poţi să le tai.

AGERPRES: O altă fotografie de la lansarea albumului ''După ani şi ani'', în 2011.

Leo Iorga: Da, aici este o ipostază destul de neplăcută pentru starea mea de sănătate, în sensul că e un episod de rău citostatic în care mă aflam. Dar ca aspect fizic a fost foarte bun. Am filmat în perioada aceea... cei care sunt curioşi pot găsi pe youtube, cu o doamnă, o bănăţească frumoasă, care este foarte apreciată în toată ţara, cu Adriana Andoni, şi am fost profi. Eram după o perioadă foarte lungă de citostatice. Eu îmi bătusem foarte mult joc de acest trup, fără ca el să-mi facă nimic. Şi poate foarte mulţi facem asta, cu ţigări, cu băutură, cu chefuri, cu nopţi nedormite, care sunt foarte plăcute la un moment dat. Dar există un trup de care nu ţii cont, trupul ăla dă semne, dar noi nu ştim a le citi. Şi atunci când e aproape prea târziu semnele sunt finale şi intervine Dumnezeu, care zice ''Stai, că mai ai treabă'', şi practic toată perioada asta, anii ăştia de aici încoace, pentru că poza este făcută chiar după operaţia de plămân, la fiecare intervenţie pe care trebuia să o fac a fost prezent. Ba chiar preoţii cu har, am şi prieteni printre ei care sunt oameni foarte normali, zic să fim liniştiţi, că acolo este prezent Sfântul Duh la fiecare. Şi am întâlnit medici minunaţi aici, în România. Nu mă duc nici în Honolulu, nici în Las Vegas, nici în Las Palmas. Acesta este un lucru mare. Chiar ar putea fi o temă de emisiune foarte interesantă sau studiu, în sensul în care medici care sunt profesori universitari la noi nu pleacă nicăieri şi-şi fac meseria cu mare drag şi dăruire. Dar sunt deja medici, care pot avea bani foarte mulţi în străinătate, lucrează la clinici private în România, pe salarii mari, dar fac treaba acasă. Nu prididesc cu treaba, cum e şi Sergiu Stoica, care m-a operat pe creier. Nici nu credeam că există asemenea minuni. Şi el face şi gesturi de caritate foarte mari pentru copii. În tot cazul, iată, şi noi suntem supuşi acestor chestii. Foarte mişto a fost că albumul ăsta, nici nu ştiu dacă se mai găseşte, încerc să fac şi eu rost de el că l-am dat cadou, m-a încântat foarte tare că a cuprins un fel de alt bilanţ al activităţii mele artistice. Că glumă, că ne-glumă, am trecut prin destule trupe care mi-au lăsat şi amintiri. Şi la Cargo, unde am stat puţin. Am stat un an întreg, dintre care o vară de succes. Anul consacrării trupei. M-am întâlnit şi cu Kempes la ''Balul arădenilor'', a venit şi el, şi ne-am bucurat. El m-a succedat ca vocalist. Şi atunci, perioada Pacifica era o combinaţie între hiturile scrise de Adi Ordean şi muzică de foarte mare calitate pentru corporate, pentru evenimente speciale.

AGERPRES: Continui să-ţi arăt fotografii. Tot cu Pacifica. Sunteţi la festivalul organizat de asociaţia lui Ivan Patzaichin, Rowmania, organizat la Tulcea în 2013.

Leo Iorga: Uite obiectul de la gât. Este un colţ, ăsta este de ghepard, din Africa. Am unul original de leu. Le verific ca să nu fie bucăţi de os de vită şi pilite cu polizorul. Am participat cu mare drag la festivalul ăsta. Erau acostate la dană nişte vaporaşe de pasageri, unde era cateringul şi aşa mai departe. Iar impresionant a fost că la Ivan au venit foarte mulţi campioni mondiali şi, practic, adversari de competiţie, buni prieteni de-ai lui din Ungaria, de exemplu. Şi cât pot articula şi eu ungureşte m-am distrat acolo. În tot cazul, a fost o atmosferă teribilă. Aici nu ştiu de ce suntem atât de trişti, probabil că interpretam un cântec trist. După cum arată Vlady, cerea o bere. Operă sigur nu cântam. Trebuie să menţionez că am avut o perioadă extrem de plăcută şi de veselă la Pacifica şi greu de uitat. Dar nu se ştie niciodată când şi cum şi ce. Însă bucuria revederii e foarte mare. Am avut o plăcere teribilă să fim la Târgu Mureş alături de ei, alături de Vlady şi de Teo şi de colegii lor actuali, Baniciu, Pasărea Rock şi trupa Pact by Leo Iorga & Adi Ordean, dar din fiecare formaţie lipsea câte un tip.

AGERPRES: Revenind şi mai aproape de prezent, o fotografie de la Sulina, în 2013. Eşti cu actuala trupă, Pact by Leo Iorga & Adi Ordean. Ce v-a venit să vă ''adunaţi'' după 20 de ani, ca muschetarii?

Leo Iorga: Propunerea a venit... pe 8 decembrie facem 2 ani. Şi propunerea a venit de la Cristi şi de la Lache, să existe această trupă. Noi am tot cochetat cu ideea să-l invităm pe Adi în formaţie să cânte. El avea treabă în studio. Sau măcar să ne compună nişte piese. Şi atunci, văzând chestia asta... E foarte dificil să apari pe piaţă cu un brand nou că stârneşte... Acum fără niciun fel de modestie sau să tulbur apele în industria de gen, mai ales în trupe de rock, am avut neplăceri şi stres foarte mare apărând pe piaţă, evident că am reprezentat o concurenţă fără niciun fel de probleme pentru alţii. Rămâne de demonstrat cine rămâne şi cine nu. De fapt, loc sub soare este pentru toată lumea. Cei care au o pornire mai răutăcioasă sau înverşunări că, vezi Doamne, din cauza mea sau nu ştiu din ce alt motiv nu pot cânta, ori se datorează unui impresar foarte prost, ori unei prostii, pur şi simplu, umane, şi cred că toate tâmpeniile astea trebuie să înceteze, indiferent de trupă, pentru că nu duc decât la o pierdere în detrimentul publicului. În fine... important e că noi ne facem treaba. Deja suntem pe cale de a scoate al doilea album, muzica este deja imprimată, şi să dea Dumnezeu să fie cât mai lung, cât mai longeviv proiectul. Iniţial, nu s-a vrut o trupă în sine, a fost un proiect de reunire. Deci un pact, o înţelegere. Bine, cu anumite conotaţii. Am vrut şi să lămurim lucru acesta: ''Trenul pierdut'', ''Să te gândeşti la mine'', ''Toamnă în sufletul meu'', ''După ani şi ani'', cum îl ştie publicul, deşi au încercat unii impresia că este nu ştiu ce, este un material cântat de noi pe când eram la Compact, pe care îl cântăm noi, Pact, nu îl cântă altcineva. Sunt piese compuse de Adi şi lansate şi cântate de mine. Foarte frumoase sunt şi cântecele noi. De asta am insistat în mod deosebit pe paginile noastre de internet să nu fie artificială creşterea, în special pe youtube. Deci acolo creşterea vizualizărilor este naturală. Ori peste 20.000 de vizualizări la o piesă nouă, în mod natural.....Ideea este că piesele cele noi plac şi - culmea! - plac cele melancolice.

AGERPRES: Pentru că vorbeai de al doilea album, aici avem o fotografie de la lansarea primului album, ''Numărul 1''.

Leo Iorga: Da, cântam cu scaun aici? Se punea deja problema... Nu de alta, dar se vede doar ''act''. Şi foarte puţin din ''Bibanu''. Este o formulă... ne luptăm cu tot felul de dificultăţi de toate felurile, dar răzbim, până la urmă. Atmosfera pe scenă şi în timpul lucrului este cea mai frumoasă. Bine, şi aici se glumeşte. Fiecare vine cu poveşti. Aici este un fel de vârstă pestriţă, pentru că Alex are 12 ani, Ordean are 36, eu am 28....

AGERPRES: Ţi-am făcut un colaj cu câteva dintre aceste fotografii... Chiar lângă mâna ta este o fotografie de la filmarea clipului ''Zilele'', cu Schimbul 3.

Leo Iorga: Paul ''Pampon'' Neacşu era la tobe. Foarte frumoasă piesă şi este foarte posibil să o abordăm. Dar avem atâta repertoriu... Noi avem ''supărări'' că nu ne hotărâm. Trebuie să cânţi şi hiturile cunoscute, dar sunt atâtea piese frumoase că ne-ar trebui vreo trei ore ca să le cântăm pe toate cele româneşti pe care le avem în repertoriu acum. Şi dacă le mai punem şi pe cele străine... noi cântăm acum, în această formulă, exclusiv piese scrise de Adrian Ordean, şi numai lansate cu vocea mea. Am mai avut propuneri de colaborări şi cu foşti textieri, şi cu Mircea Rusu, şi cu Gyuri Pascu, dar să vedem cum se vor fructifica.

AGERPRES: Pentru că suntem foarte aproape de ziua ta, îţi facem cadou acest set de fotografii. Şi îţi spun ''La mulţi ani!'', să-ţi dea Dumnezeu multă sănătate şi să mai cânţi multă vreme....

Leo Iorga: Mulţumesc frumos! Să dea Dumnezeu!

AGERPRES: Pentru că faci foarte bine oamenilor. Eşti un artist foarte iubit.

Leo Iorga: Da, am văzut lucrul acesta pe pagina de facebook ''Alături de Leo Iorga'', şi chiar m-a impresionat.

AGERPRES: Este o pagină făcută pentru tine de prieteni şi de colegi.

Leo Iorga: Şi de PR. A fost foarte impresionantă mobilizarea, pentru că normal că unii au spus să vindem maşina, să vindem casa. Nu ai timp în patru zile nici o bicicletă să vinzi. Dar credeţi-mă că atunci când am aflat că se poate rezolva problema asta şi că prima etapă costă nu ştiu câte mii, a doua etapă nu ştiu câte mii, pentru că am urmat un tratament radioterapeut... Am cunoscut oameni foarte tari, l-am cunoscut pe profesorul Chiricuţă, de la Amethyst, pe Sergiu Stoica de la Monza. Românii se duc să-şi vindece bolile acolo. Omul ăsta salvează vieţi. Dacă eram operat pe vechea metodă, chiar profesori universitari au spus că nu pot să se bage. Au fost atât de drăguţi şi de cinstiţi şi le mulţumesc. Şi atunci, tot aşa, Dumnezeu m-a dus de mână să ajung unde trebuie. Şi este o tehnologie ultra-ultra modernă. M-a indignat puţin când a apărut pe facebook o ştire cum că ar fi în premieră neuro-navigaţia - care e ca şi un fel de GPS, ca să nu lezeze tot ţesutul sănătos - că ar fi în Ungaria, la Debrecen. Nu, eu am fost cu mult timp înainte, Sergiu Stoica opera deja, e o metodă americană, e adevărat. Este adevărat că pentru cei din vestul ţării e mai la îndemână Debrecenul, decât să vină la Bucureşti. Important este un lucru: că există această soluţie medicală. Pentru că, la urma urmei, datorez foarte multe publicului, medicilor care sunt aici în ţară. Şi pentru asta şi cânt, altfel cred că aş sucomba. În tot cazul, se poate trăi şi există un filmuleţ făcut doctorului Stoica - nu am pomenit încă o idee mai frumoasă - făcut de pacienţii care au diferite meserii: producător de film, cameraman, jurnalist, copii care cântă la pian - care i-au trecut prin mână - un violonist foarte bun de la Constanţa, eu, de ce nu!?, şi chiar într-un concert. Este foarte impresionant. Şi le mulţumesc tuturor celor care m-au ajutat, inclusiv lui Gigi Becali, un om cu un suflet foarte mare, care trece şi el, în felul lui, tot printr-un exerciţiu de mântuire. Aşa cum, la rândul nostru, fiecare trebuie să fim conştienţi că nu este vorba de ceea ce am făcut, nu este o auto-condamnare. Într-adevăr, pot exista karme din trecutul îndepărtat, care se pot stinge, într-un anumit fel şi cu concentrări, dar asta este altă discuţie. Mulţumesc pentru pozele astea care nu sunt karmice, ci sunt nişte amintiri foarte plăcute. Karmele sunt alea care se întorc ca un bumerang împotriva ta. Astea chiar sunt o amintire şi încununează o carieră în care am fost călăuzit de o forţă de acolo de sus.

AGERPRES: O carieră de peste 30 de ani.

Leo Iorga: Da, păi cam ăsta ar fi subiectul. Şi, cel mai important lucru, am urmat nişte indicaţii pe care le-am simţit eu de acolo de sus, şi am fost dus de mână, practic. Am exersat enorm fără să-mi dau cu pistolul peste ceafă şi repetam de ambiţie la tobe, la voce, la pian şi nici măcar nu ştiam că trebuie să-l acordez.

AGERPRES: Îţi mulţumesc mult că ţi-ai găsit timp în tot programul tău aglomerat să ajungi la noi şi să ne putem uita împreună prin ''albumul'' tău cu amintiri.

Leo Iorga: Cu mult drag. AGERPRES/(autor: Marina Bădulescu, editor: Horia Plugaru)