În partea sud-vestică a judeţului Bihor, în apropierea graniţei României cu Ungaria (la 14 km) şi la circa 40 km de Oradea, se află municipiul Salonta. Localitatea, poziţionată în Câmpia Crişurilor, pe canalul Culişer, este, după Oradea, a doua, ca număr de locuitori din judeţ (număra, în la Recensământul din octombrie 2011, 17.735 locuitori).

Aşezare veche, Salonta a fost menţionată documentar, întâia dată, la 1332, când apare, într-un document papal, cu numele "socerdas de Ville Zalantha", care, ulterior, a suferit mai multe modificări, pentru ca, în 1587 să devină "Szalonta".

Distrusă, în 1598, de turci, aşezarea (care până în veacul al XVI-lea a aparţinut familiei nobiliare Toldi) a rămas pustie până în 1606, când principele Bocskai István a adus aici 300 de oşteni liberi ce aveau drept misiune apărarea ţinuturilor de margine împotriva turcilor. Oştenii din Salonta au dobândit importante suprafeţe de pământ şi se bucurau de privilegii, sporite mai târziu prin acordarea titlurilor nobiliare. Aceste privilegii şi libertăţi acordate locuitorilor au dus la creşterea numerică a populaţiei aşezării, aceasta devenind un puternic centru economic, mai ales în urma obţinerii dreptului de a organiza târguri. Schimbul intens de mărfuri a determinat dezvoltarea rapidă a localităţii, precum şi la apariţia micii industrii (argăsitul pieilor, opincăritul, cizmăritul, blănăritul, ţesătoria, fierăritul).

După ce în prima jumătate a secolului al XVII-lea, locuitorii Salontei şi-au întărit aşezarea cu fortificaţii, turnuri de strajă şi şanţuri cu apă, în 1659, sub ameninţarea turcilor, localnicii şi-au incendiat şi părăsit oraşul, din porunca lui Gheorghe Rákóczi al II-lea (din toată fortificaţia, s-a păstrat până astăzi doar Turnul Ciunt).

Repopulată abia la sfârşitul secolului al XVII-lea, Salonta a fost apoi ocupată de armatele imperiale austriece. În 1700, Curtea Imperială a renunţat la serviciile militare ale oştenilor liberi şi le-a anulat privilegiile, fapt ce a dus la disensiuni între locuitorii Salontei şi familia nobiliară Eszterházy, proces ce avea să se încheie în anul revoluţionar 1848.

La începutul secolului al XIX-lea, meşteşugarii s-au organizat în bresle (prima breaslă, cea a cizmarilor, luând fiinţă în anul 1820, iar cea a tăbăcarilor în 1836); ceva mai târziu, în 1872, meşteşugarii (cu excepţia cizmarilor) au format Uniunea Mixta a Meseriaşilor.

Localitatea, care a suferit mari distrugeri atât în urma inundaţiilor din 1816, precum şi din pricina incendiului din 1847, se dezvoltă intens la cumpăna dintre secolele XIX şi XX, perioadă în care au început lucrările de desecare a mlaştinilor ce o înconjurau şi s-a construit staţia de cale ferată.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, Salonta şi-a păstrat caracterul preponderent agrar până în anii '70, când dezvoltarea sa industrială se accentuează, prin înfiinţarea, pe lângă întreprinderile deja existente, a unor noi obiective economice.

În anul 1996, la 14 km de Salonta, a fost deschis Punctul de Trecere a Frontierei spre Ungaria ''Salonta - Méhkerék''.

Localitatea, declarată oraş în secolul al XIX-lea, cu numele ''Salonta Mare'', a fost ridicată la rangul de municipiu în 2001. AGERPRES/(Documentare-Doina Lecea; redactor Arhiva foto: Vlad Ruşeanu; editor: Anca Pandea)