Cele mai vechi urme de locuire (unelte din silex, răzuitoare, dăltiţe, obiecte din os) scoase la iveală de săpăturile arheologice efectuate în ostroavele Banului, Şimian, Corbului, Ostrovu Mare, sau cele găsite în Peştera lui Climente, atestă existenţa vieţii pe aceste meleaguri de la sfârşitul Paleoliticului şi începutul Neoliticului.

Consolidarea stăpânirii romane în Peninsula balcanică la sfârşitul secolului I î.Hr., a făcut ca Imperiul roman să se fixeze definitv pe malul drept al Dunării. Această apropiere a romanilor de triburile geto-dace de la nordul Dunării a contribuit la dezvoltarea relaţiilor de schimb dintre aceştia. După ce împăratul Tiberiu a transformat Moesia în provincie romană, în anul 15 d.Hr., a început construirea drumului militar din Cazanele Dunării.

Expediţiile legiunilor romane pe teritoriul Daciei, care pătrundeau prin teritoriul mehedinţean de azi, au culminat cu cele două războaie (101-102 şi 105-106 d.Hr.), punând stăpânire pe aceste meleaguri o perioadă de 165 de ani. După încheierea primul război dintre daci şi romani (101-102), aceştia din urmă au concentrat trupe şi materiale şi au început construirea unui gigantic pod peste Dunăre la Drobeta. Punctul Pontes-Drobeta a fost ales ţinânu-se seama de necesităţile strategice, economice şi tehnice ale Imperiului şi ale noii provincii Dacia. Construcţia terminată în 105 d.Hr., avea 1.135 m lungime, 14,55 lăţime şi 20 de piloni în apa Dunării, fiind una dintre mai îndrăzneţe lucrări de inginerie romană ale renumitului arhitect Apolodor din Damasc.

În timpul stăpânirii romane, datorită prezenţei unor importante drumuri care traversau teritoriul actual al judeţului Mehedinţi, s-au dezvoltat mai multe aşezări, printre care Drobeta (azi Drobeta-Turnu Severin), Dierna (Orşova), Ad Mutrium (azi Butoieşti) ş.a.

În jurul anului 324, împăratul Constantin cel Mare reactivează politica de cucerire şi consolidare a stăpânirii romane la nord de Dunăre. În cadrul acestor acţiuni a fost construit marele val de pământ, cunoscut sub numele de ''Brazda lui Novac'', care pornea de la gura râului Topolniţa, traversa Oltenia şi Muntenia prin zona subcarpatică până la Mizil.

Chiar dacă în secolele IV-VII populaţia autohtonă daco-romană a avut de înfruntat atacuri ale popoarelor migratoare, stabilitatea sa în perioada secolelor VIII-XI, a fost demonstrată de descoperirile arheologice de la Orşova, Drobeta-Turnu Severin, Ostrovu Banului, Ostrovu Mare ş.a. (aşezări de tip rural cu bordeie, ceramică, unelte de fier, podoabe din bronz etc.).

Izvoarele documentare ale Evului Mediu, între care Gesta Hungarorum, cronica notarului Anonymus al regelui Bella al IV-lea, cât şi lucrarea cu caracter hageografic ''Legenta Santi Gerhardi Episcopii'' îi menţionau pe românii din Banat sub numele de vlahi, fiind organizaţi politic, având aşezări, conducători (voievozii Gelu, Glad şi Menumorut) şi cetăţi întărite, precum Orşova (Castrum Urscia).

Andrei al II-lea, rege al Ungariei (1205-1235), a luptat sub zidurile Vidinului, cucerind vechiul pământ românesc al Ţării Severinului, organizându-l ca ''Banat''. Cel dintâi ban de Severin amintit este Luca (1233). Slăbirea influenţei bulgare, dar şi a celei maghiare, a constituit un prilej potrivit pentru întărirea organizaţiilor româneşti dintre Carpaţi şi Dunăre, al cărei rezultat a fost recunoaşterea lui Basarab I ca mare voievod al Ţării Româneşti. Vlaicu Vodă (1364-1376) a fost ban al Severinului în 1366, fiind ctitor al Mănăstirii Vodiţa.

Mircea cel Bătrân a reintrat în posesia Severinului în 1389, intitulându-se şi al ''Banatului de Severin domn''. A întemeiat o dregătorie special cu caracter militar ''Bănia Severinului''. Aici s-a întâlnit Mircea cu Sigismund regele Ungariei, în 1406, pentru a pune bazele unei alianţe şi a hotărî măsurile ce trebuiau luate împotriva pericolului turcesc. După 1432, misiunea apărării Dunării este încredinţată lui Iancu de Hunedoara, care este şi Ban al Severinului.

După căderea Constantinopolului, în 1453, atacurile turceşti asupra cetăţilor dunărene necucerite (Belgrad, Severin) se înteţesc. În 1521, Soliman Magnificul cucereşte Belgrad, iar în 1524, Severin.

După 1495, când la Craiova este atestată documentar o bănie a întregii Oltenii, în cetatea de la Strehaia a continuat să funcţioneze o bănie de Mehedinţi, subordonată celei de la Craiova. Această bănie a jucat un rol militar important (până la sfârşitul secolului al XVI-lea), în politica voievozilor români, de apărare a ţării.

Unul dintre cele mai remarcabile momente, în această perioadă, l-a constituit, şi pentru Mehedinţi, domnia lui Mihai Viteazul. Marele domn a inclus în acţiunile sale politice şi militare şi Oltenia, supranumită, la acea vreme, ''Ţara Mehedinţiului'', deoarece acest judeţ se întindea până la Predeşti lângă Craiova, până dincolo de Calafat, la Dunăre, şi până dincolo de Rogojel şi Ciuperceni, înspre Gorj.

Începând cu deceniul al VI-lea al secolului al XVII-lea, Mehedinţi şi, respectiv, Cerneţi devin loc de popas şi tabără pentru domnitorul ţării şi oastea sa chemată să ia parte la luptele angajate de otomani spre centrul Europei. Totodată, transformarea Timişoarei şi a împrejurimilor în paşalâc turcesc la 1658, apoi a Orăzii, au sporit temerile voievozilor şi partidei boiereşti care se formase. În acest context, în timpul domniei lui Mihnea al II-lea Radu (1658-1659) fiinţează, la Cerneţi, una dintre căpităniile de margine ale ţării, iar aşezarea cunoaşte o însemnată dezvoltare, devenind oraş şi reşedinţă a judeţului până la 1841.

Ridicarea acesteia la rang de mare căpitănie de către voievodul martir Constantin Brâncoveanu a fost motivată de faptul că ţara trebuia apărată, mai ales în partea sa vestică, aflată în calea armatelor otomane spre Viena, şi după 1683, în calea armatelor imperiale habsburgice.

Lupta de interese şi războaiele dintre cele trei mari imperii vecine - otoman, ţarist şi habsburgic - au avut în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, urmări din cele mai grave asupra Mehedinţiului. Judeţul a devenit câmp de luptă pentru confruntările militare din zona strategică a Porţilor de Fier şi a Dunării, a fost prădat şi ars. Între 1718 şi 1739, teritoriul mehedinţean, împreună cu întreaga Oltenie, s-au aflat sub dominaţie habsburgică.

Conducătorul Revoluţiei de la 1821, Tudor Vladimirescu, dar şi cei mai mulţi panduri din oastea sa erau mehedinţeni. În 1826, sub comanda căpitanului Lupu Mehedinţeanu, locuitorii acestor meleaguri au continuat lupta împotriva asupririi naţionale şi sociale. Înrolaţi în armata tânărului general Gheorghe Magheru, mehedinţenii au înfruntat, în 1828, pe turci la Siseşti, dar şi în alte localităţi ale judeţului.

După Pacea de la Adrianopol (1829), datorită relaţiilor comerciale externe tot mai intense, precum şi a poziţiei geografice pe Dunăre, judeţul Mehedinţi începe să se dezvolte în mod armonios din punct de vedere economic şi social-cultural.

Începutul revoluţiei de la 1848 şi citirea proclamaţiei de la Islaz au avut un puternic ecou şi la Mehedinţi. În cadrul armatei conduse de generalul Gheorghe Magheru s-a format un contingent de 1.300 de mehedinţeni, însă sub presiunea armatelor ruso-turce, tabară militară a fost dizolvată. Chiar dacă a fost înăbuşită, revoltele împotriva nedreptăţilor au fost continuate.

Unirea Principatelor Române a fost primită cu mult entuziasm de mehedinţeni, la Turnu Severin şi Cerneţi. Şi primirea domnului Al. I. Cuza la 25 iunie 1859, când a vizitat judeţul, şi a principalului său sfetnic, Mihail Kogălniceanu, aflat de asemenea în vizită în judeţ, în 1864, au fost întâmpinate cu tot atât de mult entuziasm.

Participanţi activi la războiul de independenţă, mehedinţenii s-au distins în mod deosebit pe câmpurile de luptă de la sudul Dunării. În bătăliile de Plevna, Griviţa, Rahova şi Smârdan numeroşi soldaţi s-au remarcat prin curajul lor.

Patru decenii mai târziu, în anii grei ai Primului Război Mondial, ostaşii din Mehedinţi au luptat cu eroism la Orşova şi Cerna, în Munţii Mehedinţiului, în câmpia Severinului, la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

Şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, judeţul Mehedinţi a fost grav afectat, atât uman, cât şi material. La 26 august 1944 au loc lupte grele la Turnu Severin, iar între 26-28 august a avut loc eliberarea Orşovei, în contextul actului de la 23 august 1944, când Armata Română a început lupta de eliberare a teritoriului naţional. În septembrie 1944 au loc luptele de apărare a Clisurii Dunării, dar şi a fruntariilor naţionale din această parte a ţării.

În ceea ce priveşte organizarea teritorial-administrativă a ţării, judeţul Mehedinţi apare atestat documentar, pentru prima oară, la 27 ianuarie 1483, iar până în al patrulea deceniu al secolului al XIX-lea figura drept cel mai mare judeţ (între toate cele 17) al Ţării Româneşti.

După 1838, peste 50 de sate ale judeţului Mehedinţi, învecinate judeţelor Dolj şi Gorj, au fost arondate acestora, micşorându-i substanţial suprafaţa. Totuşi, în 1878, judeţul Mehedinţi (cu reşedinţa la Turnu Severin din 1841) se situa pe locul 4 ca mărime între judeţele ţării.

O dată cu împărţirea pe regiuni a ţării în 1950, fostul judeţ Mehedinţi (5.320 kmp), cu opt plăşi, trei oraşe şi 428 de sate, a devenit regiunea Severin, cu reşedinţa la Caransebeş, în 1952 a intrat în componenţa regiunii Oltenia, iar la 17 februarie 1968 a redevenit judeţul Mehedinţi, cu reşedinţa la Turnu Severin (numit din 15 mai 1972 Drobeta-Turnu Severin) - dată la care oraşul a fost declarat municipiu. AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; redactor arhivă foto: Vlad Ruşanu; editor: Marina Bădulescu)