Originile cultivării viţei-de-vie şi ale producţiei de vin datează din timpuri străvechi.
Cu aproximativ 7.000 de ani î.Hr., a fost semnalată prezenţa viţei sălbatice (Vitis sylvestris, strămoşul comun al soiurilor de astăzi), ca liană în pădurile din regiunea pontică, în Armenia şi în zona cuprinsă între Caucaz şi Marea Caspică, în Europa, Asia Centrală şi în întregul bazin mediteranean. Au fost descoperite seminţe şi alte urme de viţă sălbatică în ţări europene precum: Grecia, Italia, Franţa, Spania, România, Elveţia sau Germania.
Un prim parcurs de răspândire a viţei-de-vie s-a realizat, prin intermediul migraţiilor popoarelor antice, asiatice şi mediteraneene, dinspre zonele caucaziene, mai întâi către Mesopotamia, Anatolia, Siria, Liban, Israel, Iordania, Egipt, Arabia, Iran, Afganistan, Caşmir, India şi China.
Un al doilea parcurs al migraţiei viţei-de-vie a fost dinspre Transcaucazia şi Mesopotamia, către Turcia, Cipru, Creta, Grecia, Italia de Sud, Corsica, Marsilia şi, de aici, către Europa de Nord (Elveţia, Germania) şi către Peninsula Iberică (Spania, Portugalia).
Al treilea parcurs a fost reprezentat dinspre Caucaz, către partea nordică a Mării Negre, Crimeea, România, Ungaria, Germania şi Elveţia.
Viţa-de-vie este cunoscută în teritoriile ocupate astăzi de români încă din preistorie, ea cultivându-se la noi din neolitic, cu mai mult de 3.000 de ani î.Hr. Drept mărturii referitoare la istoricul viţei-de-vie pe aceste meleaguri stau numeroase vestigii şi documente aparţinând arheologiei, paleontologiei, mitologiei, epigrafiei, numismaticii, lingvisticii, etnografiei şi folclorului, istoriei scrise şi orale. Ele reflectă existenţa, în aceste ţinuturi, a unor condiţii naturale deosebit de prielnice pentru dezvoltarea viţei-de-vie, dar şi despre ataşamentul oamenilor faţă de această plantă.
Cei mai îndepărtaţi strămoşi direcţi ai românilor au fost tracii, locuitorii spaţiului balcano-dunărean. Cultura viţei-de-vie a fost înfloritoare mai întâi la traci, apoi la greci şi romani. Filosoful grec Platon (427-347 î.Hr.) descria, în ''Dialogurile'' sale, un ritual în care ''tracii beau vinul neamestecat deloc cu apă, atât femeile, cât şi bărbaţii, şi îl împrăştie pe hainele lor, socotind că este o deprindere frumoasă şi aducătoare de fericire''.
Alături de urmaşii tracilor, respectiv geto-daci, numiţi ''geţi'' de către greci şi ''daci'' de către romani, în spaţiul carpato-dunăreano-pontic s-au stabilit, în epoca fierului, şi sciţii, grecii, celţii, atraşi de bogăţiile regiunii. Scriitorii antichităţii şi-au exprimat păreri laudative faţă de geto-daci, care au înfiinţat primele şi cele mai bune vii din această regiune. Istoricul Al. D. Xenopol scria, în ''Istoria românilor din Dacia Traiană'' (1916), că Tracia, patria veche a geto-dacilor, a fost o regiune viticolă, fapt pentru care a fost considerată locul de naştere al zeului Dionysos: la traci, zeul naţional a fost Sabazios, numele zeului cu arie universală, care s-a numit Dionysos la greci şi Bacchus la romani. În Dobrogea, au fost descoperite efigii ale lui Dionysos, încoronat cu lauri sau cu lăstari cu struguri, cele mai multe monumente dedicate zeului aflându-se la Tomis.
Menţinerea în limba română a unor cuvinte de origine dacică, cum ar fi butuc, strugure sau ravac, constituie o dovadă a cunoştinţelor geto-dacilor cu privire la viticultură şi vinificaţie. Viile agatârşilor (populaţie scitică tracizată, care a locuit în regiunea situată pe cursul mijlociu al Mureşului în secolul al VI-lea î.Hr., după cum preciza Herodot), precum şi cele din regiunea Subcarpaţilor Sudici datează din epoca bronzului.
Strabon, geograf, filosof şi istoric al antichităţii, scria, în opera sa ''Geographia'', că geto-dacii dispuneau de mari suprafeţe cultivate cu viţă-de-vie. Dovadă a acestui fapt stă şi relatarea potrivit căreia regele Burebista, organizatorul statului dac (82-44 î.Hr.), ar fi dispus distrugerea viilor de pe teritoriul regatului său, la sfatul marelui preot Deceneu. Prin această măsură, a urmărit combaterea consumului excesiv al acestei băuturi şi stăvilirea jafurilor produse de către populaţiile migratoare atrase de vin. Viile nu au fost distruse în totalitate, iar viticultura s-a refăcut rapid, romanii descoperind aici, după cucerirea Daciei, în urma războaielor dintre anii 101-102 şi 105-106, o activitate înfloritoare în acest domeniu.
O dezvoltare semnificativă pentru viticultura locală a constituit-o şi sosirea coloniştilor greci (secolele VII-V î.Hr.), comerţul fiind încurajat de schimburile directe dintre comercianţii greci şi geţii autohtoni. Istoricul grec Herodot spunea că geţii transportau, până la Dunăre, pe caii lor mărunţi, burdufuri încărcate cu vin, pe care grecii le goleau în amfore mari, fixate câte 6 pe fiecare corabie. AGERPRES/(Documentare - Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)