Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (International Union for Conservation of Nature - IUCN), responsabilă cu găsirea de soluţii practice pentru cele mai urgente probleme de mediu şi pentru dezvoltare, a fost prima organizaţie globală în domeniul mediului, iar în prezent reprezintă cea mai mare reţea profesională globală pentru conservare.
Organizaţia a fost înfiinţată la 5 octombrie 1948, la Fontainebleau, Franţa, în urma unei conferinţe convocate de UNESCO şi guvernul francez, după ce primul director general al UNESCO, Sir Julian Huxley, a susţinut un congres în vederea creării unei instituţii pentru protecţia mediului. La acest congres, 18 guverne, şapte organizaţii internaţionale şi 107 organizaţii naţionale din domeniu au semnat actul constitutiv pentru crearea Uniunii Internaţionale pentru Protecţia Naturii.
IUCN are ca scop promovarea cooperării internaţionale în aplicarea conceptelor ecologice de conservare şi administrare a naturii şi resurselor naturale pentru prevenirea dispariţiei speciilor de plante şi animale, ocrotirea obiceiurilor acestora, a trăsăturilor naturale ale Pământului şi peisajului. Totodată, potrivit Dicţionarului diplomatic din 1979, IUCN se concentrează pe valorile etice, estetice, ştiinţifice, educaţionale şi economice ale resurselor naturale.
Dacă la nivelul anului 1976, Uniunea avea ca membre guvernele a 29 de ţări, precum şi departamente, asociaţii, societăţi şi institute naţionale din 68 de ţări, inclusiv din România, în prezent IUCN are peste 1.200 de organizaţii membre, din care peste 200 guvernamentale şi 900 neguvernamentale. În prezent, organizaţiile cu sediul, în România, afiliate la IUCN sunt Asociaţia Speologică Exploratorii (ONG) şi Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice (MMSC), conform paginii oficiale www.iucn.org.
În plus, aproximativ 11.000 de oameni de ştiinţă şi experţi voluntari din peste 160 de ţări colaborează cu IUCN grupaţi în şase comisii: Comisia pentru Educaţie şi Comunicare (CEC), Comisia pentru Politica de Mediu, Economică şi Socială (CEESP), Comisia Mondială pentru Legea Mediului (WCEL), Comisia pentru Managementul Ecosistemului (CEM), Comisia pentru Supravieţuirea Speciilor (SSC), Comisia Mondială pentru Arii Protejate (WCPA).
IUCN, cu sediul central în Gland, lângă Geneva, Elveţia, numără peste 1.000 de angajaţi în 45 de birouri.
Guvernanţa Uniunii este realizată de un consiliu ales de organizaţiile membre la fiecare patru ani, în cadrul Congresului Mondial pentru Conservare IUCN, unde se stabilesc direcţiile strategice, politica de guvernare a Uniunii, evaluarea performanţelor componentelor IUCN şi a directorului general, politica şi programul comunităţii mondiale. În programul 2012-2016, funcţia de preşedinte este deţinută de Zhang Xinsheng (China).
IUCN deţine un rol permanent de leadership în discuţiile globale şi naţionale legate de specii şi sistemele de arii protejate.
În 1959, Consiliul Economic şi Social al ONU a decis să fie întocmită o listă a Parcurilor Naţionale şi a Rezervaţiilor, iar secretarul general al ONU de atunci, Dag Hammarskjöld, a însărcinat IUCN cu realizarea acestei liste.
După câţiva ani de probleme legate de finanţare, în 1961, se decide crearea unui organism paralel, dar complementar, numit World Wide Fund - WWF (Fondul Mondial pentru Natură), care se va concentra pe colectarea de fonduri, relaţii publice şi susţinere publică la scară largă.
În 1969, un ajutor substanţial din partea Fundaţiei Ford facilitează dezvoltarea Secretariatului Internaţional al IUCN. Secretariatul are o structură descentralizată cu birouri regionale, naţionale şi pe anumite proiecte, în întreaga lume. Structura numără în prezent peste 1.000 de angajaţi în peste 60 de ţări, 70% din personal provenind din ţări în curs de dezvoltare. Directorul general al Secretariatului IUCN este în prezent Julia Marton-Lefevre.
UNESCO adoptă, în 1972, Convenţia pentru Protecţia Patrimoniului Mondial Cultural şi Natural, IUCN având sarcina de a realiza evaluările tehnice şi serviciile de monitorizare.
În 1974, este creată Convenţia privind comerţul internaţional cu specii periclitate de faună şi floră sălbatică (CITES), încredinţată iniţial IUCN şi ulterior Programului pentru Mediu al Naţiunilor Unite (UNEP).
Intră în vigoare, în 1975, Convenţia asupra Zonelor Umede de Importanţă internaţională, în special ca habitat al păsărilor acvatice (RAMSAR), secretariatul responsabil fiind administrat de la sediul central IUCN.
În 1980, IUCN publică în colaborare cu UNEP, WWF şi cu susţinerea FAO şi UNESCO, Strategia Mondială pentru Conservare (World Conservation Strategy), care formula clar ţintele IUCN de a intra într-un dialog mai eficient cu promotorii dezvoltării umane.
Adunarea Generală a ONU adoptă, în 1982, Carta Mondială a Naturii, bazată pe activitatea preliminară a IUCN, iar în 1993, este publicată lucrarea ''Caring for the Earth'', în colaborare cu UNEP şi WWF.
În 2001, se înfiinţează Programul IUCN pentru Afaceri şi Biodiversitate.
În 2008, IUCN sărbătoreşte 60 de ani de la înfiinţare în cadrul Congresului Mondial pentru Conservare IUCN, de la Barcelona, unde au participat peste 6.600 de reprezentanţi din domeniu.
În 2014, se împlinesc 50 de ani de când ''Lista Roşie a speciilor ameninţate'' (IUCN Red List of Threatened Species), considerată un ''Barometru al vieţii'', oferă asistenţă pentru conservare şi luarea deciziilor. Multe grupuri de specii (mamifere, amfibieni, păsări, recife de corali şi conifere) sunt evaluate, însă obiectivul Barometrului vieţii este ca până în 2020 să crească numărul speciilor evaluate de la 71.576 la cel puţin 160.000.
Potrivit Ghidului pentru utilizare a Categoriilor de Management IUCN, 2008, ariile protejate se clasifică în:
Ia - Rezervaţie Naturală Strictă; exemple în România: Rezervaţia Ştiinţifică Piatra Rea (50 ha), Rezervaţia Ştiinţifică Gemenele din Parcul Naţional Retezat (1.600 ha), Rezervaţia Biosferei Delta Dunării Sachalin - Zătoane (21.410 ha), Roşca Buhaiova (peste 9.000 ha);
Ib - Zonă de sălbăticie: Noatak Wilderness, Alaska, SUA. Ţara noastră nu dispune de asemenea zone.
II - Parc naţional; exemple în România: Ceahlău, Cheile Nerei, Retezat, Piatra Craiului, Cozia, Defileul Jiului etc.
III - Monument al naturii; în România: Doisprezece Apostoli (Munţii Călimani), Peştera Smeilor de la Onceasa (Munţii Apuseni), Masa Jidovului (Comuna Şugag, satul Tău Bistra, judeţul Bihor), Gheţarul Focul Viu (Parcul Natural Apuseni) etc.
IV - Arie pentru managementul habitatelor şi speciilor; în România: Valea Neajlovului (jud. Dâmboviţa), Peştera Izverna (jud. Mehedinţi), Pădurea Lapiş (jud. Sălaj), Lacul Tătarilor (jud. Sibiu), Dealurile Beştepe (jud. Tulcea), Dealul cu Fluturi (jud. Cluj), Rusca Montană (jud. Caraş-Severin).
V - Peisaj terestru/marin protejat; categoria de arii protejate definită în legislaţia românească care corespunde acestei categorii IUCN este cea de parc natural: Vânători Neamţ, Bucegi, Geoparcul Dinozaurilor Ţara Haţegului, Apuseni, Comana etc.
VI - Arie protejată cu utilizare durabilă a resurselor naturale; în ţara noastră nu există arii protejate, care s-ar putea încadra în această categorie, potrivit lucrării ''Ariile protejate din România. Noţiuni introductive'', WWF - Programul Dunăre - Carpaţi România (2009). AGERPRES/ (Documentare- Roxana Mihordescu, editor: Irina Andreea Cristea)