Vezi mai mult
Vezi mai putin

Urmareste

Modifică dimensiunea fontului:

Primele încercări de poezie ale lui Mihai Eminescu - de la moartea căruia se împlinesc, la 15 iunie 2014, 125 de ani - datează din ianuarie 1866, când a debutat cu poezia ''La mormântul lui Aron Pumnul'', pe care a semnat-o M. Eminovici. Închinată memoriei profesorului său, poezia a apărut în broşura scoasă la moartea acestuia (12/24 ianuarie 1866, la Cernăuţi), intitulată ''Lăcrămioarele învăţăceilor gimnăziaşti den Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul''.
Meritul descoperirii talentului poetic al lui M. Eminescu îi revine lui Iosif Vulcan, directorul revistei ''Familia'', în urma primirii de către acesta, în februarie 1866, a mai multor creaţii aparţinând tânărului poet. Astfel, în nr. 6/1866 (25 februarie-9 martie) al revistei are loc adevăratul debut, prin publicarea poeziei ''De-aş avea...'', semnată pentru întâia oară Mihai Eminescu (numele fiind schimbat de I. Vulcan din Eminovici în Eminescu) şi însoţită de următoarea notă: ''Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june de 16 ani, care, cu primele sale încercări poetice trimise nouă, ne-a surprins plăcut''. După publicare, poetul acceptă numele de Eminescu şi îi adresează lui I. Vulcan o scrisoare de mulţumire, întrebându-l dacă mai poate trimite şi alte lucrări, deschizându-se în acest fel seria colaborărilor în paginile revistei.
Activitatea sa poetică a început şi s-a încheiat la ''Familia'' - Mihai Eminescu a publicat aici, începând cu anul 1866, timp de trei ani, 12 poezii (''De-aş avea...'', ''O călărire în zori'', ''Din străinătate'', ''La Bucovina'', ''Speranţa'', ''Misterele nopţii'', ''Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie'', ''La Heliade'', ''La o artistă'', ''Amorul unei marmure'', ''Junii corupţi'', ''Amicului F. I.''), iar cu puţin timp înainte de a se îmbolnăvi, în primăvara anului 1883, i-a mai încredinţat lui Iosif Vulcan şapte poezii, între care: ''S-a dus amorul...'', ''Pe lîngă plopii fără soţ...'', ''Şi dacă...'', ''Din noaptea...''.
După apropierea de societatea literară ''Junimea'', în care creaţiile sale sunt primite cu entuziasm, în 1870 începe să colaboreze la revista ieşeană ''Convorbiri literare'', unde publică mai întâi poezia ''Venere şi Madonă'' (15 apr. 1870), poemul ''Epigonii'', povestea ''Făt Frumos din lacrimă''. Continuă în 1871, cu poeziile ''Mortua est'', ''Înger de pază'' şi ''Noaptea''. Stabilit la Iaşi, va frecventa şedinţele junimiştilor, unde îşi citeşte lucrările. Diversitatea, profunzimea şi expresia artistică a liricii eminesciene sunt remarcate de criticul Titu Maiorescu, mentorul spiritual al ''Junimii'', care se va servi de creaţia noului poet pentru a argumenta definirea ''direcţiei noi'' în literatura românească, după perioada paşoptistă. Tot în 1871 au mai apărut în revista societăţii poemul ''Egipetul'', nuvela ''Sărmanul Dionis'', poeziile ''Înger şi demon'' şi ''Floare albastră''. Intrarea sa în publicistica culturală are loc în 1870, tot în ''Familia'', cu articolul ''Repertoriul nostru teatral'', o examinare critică a producţiei româneşti teatrale.
Îndemnat de Titu Maiorescu, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice pe atunci, să-şi completeze studiile, urmează, între anii 1872-1874, la Universitatea din Berlin, cursuri de filosofie, istorie, limba sanscrită şi mitologie comparată, geografie, etnografie, istoria ştiinţei ş.a., fără a le încheia însă. Reîntors la Iaşi, lucrează ca director al Bibliotecii Centrale (1874), profesor la Institutul Academic şi ca revizor şcolar pentru districtele Iaşi şi Vaslui (1875-1876).
Importantă rămâne activitatea sa jurnalistică, după ce în 1876 este redactor-administrativ la ''Curierul de Iaşi'' îşi va schimba statutul în acela de ziarist profesionist. Continuă colaborarea la importante reviste, ajungând la Bucureşti, unde devine, la sfârşitul lui octombrie 1877, redactor la ziarul ''Timpul'', organul de presă al Partidului Conservator. Aici a lucrat, timp de aproape şapte ani, alături de I. Slavici şi de I.L. Caragiale, cu care avea să alcătuiască un trio critic de temut în presa de atunci, prin articolele de atitudine, de analiză a vieţii politice. În 1880 devine redactor-şef al ziarului. În paginile acestuia a publicat peste 300 de articole referitoare la problemele vieţii din perioada respectivă. Din această perioadă datează şi marile sale creaţii, publicate tot aici: ''Scrisori'', ''Luceafărul'', ''Doina'' ş.a.
Paralel, a continuat colaborarea la ''Convorbiri literare'', printre poeziile care i-au mai apărut aici numărându-se şi ''Departe sunt de tine'', ''Povestea codrului'', ''Singurătate'', ''Împărat şi proletar'' (1874), ''O rămâi'', ''Revedere'', primele patru ''Scrisori'' (1881), ''Scrisoarea V'' fiind publicată postum (1890), ''Sara pe deal'', ''La steaua'' ş.a. În 1883 apărea, în ''Almanahul Societăţii economice social-literare 'România jună' din Viena'', poemul de o mare valoare ''Luceafărul'', reprodus apoi şi în paginile ''Convorbirilor literare''.
O primă culegere din opera poetică eminesciană şi singurul volum de poezii tipărit în timpul vieţii lui M. Eminescu a apărut la 21 decembrie 1883, cu o prefaţă semnată de Titu Maiorescu.
Volumul ''Poesii'' al lui Mihai Eminescu a fost tipărit, la sfârşitul lunii decembrie 1883, de Editura Librăriei, Socecu&Comp - Bucureşti, într-o frumoasă ţinută grafică, cu un portret al poetului şi cu o scurtă prefaţă a lui Titu Maiorescu, cel care a îngrijit această primă ediţie a poeziilor eminesciene. Cartea are trecut pe copertă anul 1884, cuprinde 307 pagini, cu gravuri în capul filelor. Este singurul volum de poezii publicat în timpul vieţii marelui poet, alte două ediţii au mai apărut în 1885 şi în 1888. A fost tipărit în lipsa autorului din ţară, acesta fiind internat într-un sanatoriu în Germania, în 1883 apărând primele semne ale bolii care-l va răpune în cele din urmă. Dintr-o scrisoare a lui Titu Maiorescu către poet, datând din primele luni ale anului 1884, aflăm că în cele şapte săptămâni de la apariţia cărţii se vânduseră 700 din cele o mie de exemplare, câte număra toată ediţia. Volumul a marcat consacrarea definitivă ca mare poet a lui Mihai Eminescu.
Această primă culegere din opera poetică eminesciană cuprinde 61 de poezii, plus trei variante la ''Mai am un singur dor''. Editorul, Titu Maiorescu, nu a introdus şi cele 15 poezii din tinereţea poetului, publicate mai ales în revista ''Familia'' între 1866 şi 1869, înainte de debutul literar al acestuia în ''Convorbiri literare'' (15 aprilie 1870). Volumul cuprinde 38 din poeziile publicate pentru prima oară sau retipărite în revista ''Convorbiri literare'' (două din cele 40 de poezii apărute în revistă nu au fost incluse: ''Făt-Frumos din Tei'' şi ''Foaie veştedă'', după Lenau), şase poezii apărute în ''Familia'' între aprilie şi noiembrie 1883 (reproduse după manuscrisele autografe aflate în posesia lui T. Maiorescu), precum şi 17 inedite: ''Glossă'', ''Odă'', ''Iubind în taină...'', ''Trecut-au anii...'', ''Veneţia'', ''Se bate miezul nopţii...'', ''Cu mâne zilele-ţi adaugi'', ''Peste vârfuri'', ''Somnoroase păsărele'', ''De-or trece anii...'', ''Lasă-ţi lumea...'', ''Te duci...'', ''Din valurile vremii...'', ''Ce te legeni...'', ''La mijloc de codru...'', ''Mai am un singur dor'', ''Criticilor mei''.
O problemă apărută în nenumărate rânduri la editarea poeziilor lui Mihai Eminescu a constituit-o dialectul moldovenesc în care poetul şi-a scris opera, pe care cei care au îngrijit volumele publicate de-a lungul timpului au încercat să-l păstreze cât mai bine. În privinţa acurateţei textului, editorul acestei prime culegeri de poezii ale poetului a operat şi 'retuşări' în texte, observate de-abia la publicarea ediţiei monumentale ''Eminescu'' a lui Perpessicius (1939-1963).
Alături de poezie, M. Eminescu a publicat însă şi proză (''Sărmanul Dionis''), nuvelă fantastică (''Cezara''), povestire erotică şi romantică.
În 1883 este ales membru al Societăţii Presei Române, condusă de B.P. Haşdeu.
Grav bolnav, se stinge din viaţă la 15 iunie 1889, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu. La 28 octombrie 1948 devine membru de onoare post-mortem al Academiei Române.

Odiseea manuscriselor eminesciene
Un eveniment cultural de prestigiu este reprezentat de lansarea, la 15 ianuarie 2008, în sala de expoziţii a Bibliotecii Academiei Române, a încă 12 volume din seria manuscriselor facsimilate ale lui Mihai Eminescu, care se adaugă altor şapte apărute din 2005. Volumele sunt ieşite de sub tipar la tipografia Regiei Autonome a Monitorului Oficial.
Cărţile au apărut sub egida Editurii Enciclopedice, Bibliotecii Academiei Române şi a Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă. Un CD cu imaginea originală a manuscrisului însoţeşte fiecare volum.
În cele aproape 2 600 de pagini, volumele reunesc creaţii ale poetului din perioada 1874-1883 (vol. VIII), cele din tinereţe, respectiv însemnări geografice şi istorice (vol. IX), articolele politice din perioada 1876-1880 (vol. X), versiunile pregătitoare la dicţionarul de rime şi diverse scrieri din perioada 1880-1883 (vol. XI), diverse texte eminesciene din perioada 1877-1883 (vol. XII), dicţionarul de rime al lui Mihai Eminescu (vol. XIII), teatru şi, respectiv, dicţionarul de rime, varianta finală (vol. XIV).
Lungul drum al manuscriselor lui Mihai Eminescu a început în 1902, când Titu Maiorescu, care le-a păstrat într-o celebră ladă a poetului, le-a donat Academiei Române. Acestea au fost legate în 45 de caiete, conţinând aproximativ 14 000 de file, fără o cronologie strictă şi fără o ordine tematică. ''Caietele'' au fost citite, descifrate, valorificate şi reproduse în ediţii succesive timp de un secol de câteva generaţii de eminescologi, de la Perpessicius, George Călinescu, la Dimitrie Vatamaniuc, ori Petru Creţia. Ele reprezintă, aşa cum estima istoricul Nicolae Iorga, ''un monument naţional'', construit conform principiului că ''orice rând din Eminescu merită să fie tipărit''.
Cel care a început dificilul şi laboriosul demers al studierii şi descifrării manuscriselor lui Eminescu a fost istoricul şi criticul literar D.P. Perpessicius, care şi-a legat numele de ediţia completă a operelor eminesciene, iniţiată în 1939. Ideea a fost reluată în anii '60 de către Constantin Noica, care a demarat o adevărată campanie sub genericul ''Facsimilaţi Caietele lui Eminescu!''. Proiectul a fost abandonat pe la mijlocul anilor '80 pentru a intra într-un nou stadiu în decembrie 2000 când, la Academia Română, a fost pusă în funcţiune o instalaţie modernă de scanare digitală, odată cu inaugurarea corpului central al noii clădiri a Bibliotecii. În valoare de aproximativ 2,5 miliarde lei şi de un înalt nivel tehnologic, unic în ţară, aparatura a permis facsimilarea manuscriselor care ar fi riscat să se deterioreze complet în următorii ani din cauza gradului mare de perisabilitate a hârtiei. Iniţiativa a fost înscrisă în Programul Naţional ''Anul 2000 - Anul Eminescu'' şi a reprezentat vârful manifestărilor dedicate aniversării a 150 de ani de la naşterea poetului.
Scanarea filelor s-a făcut de la înălţime, pentru ca manuscrisele să nu fie atinse. Proiectul iniţial prevedea scanarea zilnică a circa 50 de pagini, ritm în care întregul proces de facsimilare ar fi durat un an. Operaţiunea propriu-zisă de facsimilare a început în ianuarie 2001 într-un ritm de 10-15 file zilnic.
Deşi, atât publicul cititor cât şi cercetătorii au avut mereu la dispoziţie o cantitate impresionantă de ediţii şi studii critice eminesciene, tipărirea integrală a întregului corpus de manuscrise reprezintă o realizare capitală pentru înţelegerea deplină a laboratorului de creaţie al poetului.

Eminescu la ziarul ''Timpul''
La 15/27 martie 1876 a apărut, la Bucureşti, ziarul ''Timpul'', organul de presă al Partidului Conservator, la care au lucrat Mihai Eminescu, Ioan Slavici şi I.L.Caragiale. Editat de conservatori în perioada guvernării lor, ''Timpul'' avea să devină, după câteva luni de la apariţie, odată cu venirea liberalilor la putere, ziar de opoziţie. Încă din primul an de apariţie, la conducerea ziarului a fost Titu Maiorescu (1876-1877), care l-a angajat, în 1876, pe Ioan Slavici pentru a se ocupa de politica externă şi de literatură. Un an mai târziu, Slavici a solicitat angajarea lui Mihai Eminescu, care devenea redactor la ''Timpul''.
Odată cu venirea lui Eminescu, partea literară s-a îmbogăţit, iar orientarea ziarului s-a modificat, prin protestul declarat împotriva compromisurilor în relaţiile cu puterile vecine, şi prin critica obiectivă a stării de lucruri din ţară, ajungând să determine nemulţumirea conducerii conservatoare. El a lucrat aici aproape şapte ani, activitatea sa jurnalistică încheindu-se în anul 1883. A publicat peste 300 de intervenţii, concretizate în articole asupra tuturor chestiunilor care au marcat timpul în care a trăit, şi o parte din lucrările sale literare. Din această perioadă datează şi marile sale creaţii, publicate aici: ''Scrisori'', ''Luceafărul'', ''Doina'' ş.a. AGERPRES/(Documentare - Marina Bădulescu, editor: Mariana Zbora-Ciurel )

Conținutul website-ului www.agerpres.ro este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site de către AGERPRES sunt protejate de către dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website. Detalii în secţiunea Condiții de utilizare. Dacă sunteţi interesaţi de preluarea ştirilor AGERPRES, vă rugăm să contactați Departamentul Marketing – marketing@agerpres.ro.

Utilizarea secţiunii Comentarii reprezintă acordul dumneavoastră de a respecta termenii şi condiţiile AGERPRES în ceea ce priveşte publicarea comentariilor pe www.agerpres.ro.

Monitorizare
Setări

DETALII DESPRE TINE

Dacă ai cont gratuit te loghezi cu adresa de email. Pentru a crea un cont gratuit accesează secțiunea “Crează cont”.

Dacă ai cont plătit te loghezi cu username. Pentru a vă crea un cont plătit vă rugăm să contactați:

Dacă nu puteți vizualiza această știre, contactați echipa AGERPRES pentru a vă abona la fluxurile de știri.