Arta populară românească contemporană reprezintă un domeniu complex, în care se îmbină armonios moştenirea artistică populară cu o activitate încă vie, în multe regiuni ale ţării, a unor centre meşteşugăreşti de veche tradiţie. Ca element de cultură materială şi spirituală, arta populară reflectă specificul naţional şi are un profund caracter social, cu un rol bine definit în realizarea echilibrului dintre util şi frumos, dintre cerinţele utilitar-materiale şi cele estetice.
Valorificarea elementelor tradiţionale asigură artei populare româneşti, în ansamblu, virtuţile unei creaţii autentice valoroase, în care se oglindesc simţul pentru frumos, manifestat în egală măsură de proporţiile armonioase ale mobilierului, de linia clară şi eleganţa sobră a pieselor de îmbrăcăminte, de valoarea broderiilor, de rafinamentul cromatic al ţesăturilor şi de frumuseţea formelor şi ornamentelor ceramicii şi delicatele dantelării ale crestăturilor în lemn, toate purtând pecetea vie a specificului zonal local.
Constituindu-se de-a lungul secolelor prin neîntrerupta contribuţie a numeroşilor creatori anonimi, arta populară a primit un caracter de permanentă continuitate şi de o varietate surprinzătoare, întemeiată pe un fond unitar.
Interesul tot mai accentuat al lumii contemporane pentru lucrurile executate de mână şi mai ales dezvoltarea turismului intern şi internaţional constituie motivaţii întemeiate pentru dezvoltarea în continuare a artei populare menite să asigure păstrarea specificului tradiţional şi a caracterului de autenticitate.

Ceramica şi olăritul
Ceramica este unul din cele mai vechi meşteşuguri, datând încă din epoca neoliticului, adică cu mai bine de 6.000 de ani î.Hr. Putem admira în muzeele ţării superbele vase din ceramică din acea epocă, care, apoi, pe teritoriul României a dat naştere unei civilizaţii deosebite.
Articolele de ceramică se disting prin eleganţa formelor şi prin ornamentaţie. Ceramica tradiţională este modelată la roata olarului. Arderea ei se face de obicei în sobe orizontale prin două tehnici: prin oxigenare sau prin lipsa oxigenării. Drept urmare se obţine ceramică în două culori: roşie, respectiv neagră.
Ceramica populară însumează o serie de elemente tradiţionale marcate de condiţiile de viaţă, dar şi de evoluţia gustului estetic.
În Moldova, se pot întâlni o mare diversitate de forme în care se pot recunoaşte tipuri aparţinând vechii ceramici greco-romane. Foarte apreciate sunt vasele de ceramică neagră realizate în centrele de la Marginea din Suceava (ceramică neagră lustruită cu piatra) şi Deleni (Iaşi). În zona Maramureşului, Lăpuşul Românesc este o zonă bine cunoscută pentru ceramica sa, care poate fi considerată o sinteză a evoluţiei formelor de ceramică românească. Pot fi admirate aici, obiecte de ceramică neagră, cât şi de ceramică pictată cu pensula.
Un alt centru de olărit pentru zona Maramureşului, este cel de la Săcel, unde se face ceramică roşie nelustruită. Tot în Transilvania, centre cunoscute pentru arta ceramicii sunt la Vama (Satu Mare), Leheceni şi Corund (ceramică smălţuită, bogat ornamentată). În Muntenia, astfel de centre sunt la Musăteşti (la 13 km de Curtea de Argeş), Vâlsăneşti, Stroeşti, Poieniţa, Obaga (în Oltenia).
Cel mai reprezentativ centru de ceramică din România este la Horezu în judeţul Vâlcea, un centru cu expoziţii etnografice permanente şi târguri tradiţionale precum târgul "Cocoşul de Hurez", organizat în fiecare an (3-5 iunie), târg care găzduieşte meşteri din centre de ceramică populară din întreaga ţară.
Decorarea vaselor din lut este un procedeu care aduce în atenţie mai multe tehnici, diferenţiate pe centre, şi un instrumentar simplu, dar cu mari posibilităţi de expresie plastică. La Horezu există, însă, o preocupare aparte pentru decorarea vaselor cu smalţuri policrome. Motivele aplicate pe farfurii, străchini, căni, ulcioare, aduc în atenţie simboluri solare cu origini străvechi, precum: spirala simplă sau dublă, steaua cu şase sau opt colţuri, cercul şi zig-zagul. Motivele specifice centrului Horezu sunt geometrice, vegetale şi zoomorfe. Cu ajutorul acestor motive decorative meşterii olari contemporani din centrul Horezu realizează compoziţii extrem de variate şi de mare frumuseţe artistică. Soluţiile plastice adoptate de ei sunt bazate pe repetiţie, alternanţă şi simetrie. În ceea ce priveşte gama cromatică, centrul Horezu este definit de cărămiziu, verde şi albastru pe fond alb-gălbui.
În prezent, centrul Horezu este unul dintre cele mai vechi centre ceramice vâlcene, reunind peste 15 familii de olari care lucrează diverse categorii de piese în manieră tradiţională, profilându-şi întreaga activitate în jurul acestui străvechi meşteşug. Vasele lucrate de ei sunt un reper valoric pentru judeţul Vâlcea şi zona Oltenia, dar şi pentru întreaga Românie.
Cultura Cucuteni, unică în Europa, era răspândită în Moldova, nord-estul Munteniei, sud-estul Transilvaniei şi Basarabia, şi se caracteriza printr-o ceramică de foarte bună calitate, bogat şi variat pictată. Pe ceramica Cucuteni predomina decorul în spirală, cu numeroase variante şi combinaţii.
În ceramica nouă - creaţie atât a meşterilor olari, cât şi a artiştilor plastici - ceramişti - sunt continuate tradiţiile centrului respectiv în ceea ce priveşte stilul şi factura ceramicii, care sunt preluate şi adaptate produselor destinate cerinţelor actuale.

Împletituri din fibre vegetale
Împletitul fibrelor vegetale, prezent în majoritatea zonelor ţării, a atins adesea un înalt nivel artistic. În zonele unde materia primă există din abundenţă - papură, nuiele de alun sau de răchită, paie de grâu, de secară şi de ovăz, foi sau pănuşi de porumb - împletitul fibrelor vegetale devine meşteşug specializat.
Din neolitic şi până către mijlocul veacului al XX-lea s-au confecţionat numeroase şi diverse obiecte utilizându-se acest meşteşug. Obiectele confecţionate din nuiele sau în combinaţie cu alte materiale (mai ales cu papură) erau, cel mai adesea, în strânsă legătură cu ocupaţiile curente ale locuitorilor (agricultura, pescuitul, vânătoarea, culesul din natură ş.a.): grape, coşuri de tot felul (mai mari, pentru cărat peşte şi pentru culesul şi transportul strugurilor, mai mici, pentru zmeură sau afine, mai înalte, purtate pe spate pentru greutăţi, mai lunguieţe, de genul paporniţelor, sau chiar rotunde, de dus mâncare la câmp), lese şi garduri pentru prins peşte sau pentru stâne, curse de animale, coşuri pentru căruţe etc. De asemenea, împletiturile din nuiele se regăsesc şi în interiorul caselor româneşti ca mobilier: lese care serveau ca platformă de pat, leagăne de copii, pentru agăţat de grindă sau de purtat pe spate, lingurare ş.a.
Aşadar, alături de fibra densă şi regulată a lemnului de stejar sau de brad şi de cea contorsionată a lemnului rar de păr sălbatic, meşterii din satele româneşti au folosit resursele vegetale şi sub forma cânepei, a crenguţelor, a paielor, a pănuşilor de porumb, a trestiei şi a papurii, făurind o gamă de obiecte uşoare şi delicate, rezistente şi neaşteptate ca textură. Arta împletiturilor, una dintre cele mai vechi privind lucrurile la scara istorică a îndeletnicirilor omeneşti, precedând atât arta ţesutului, cât şi pe cea a ceramicii, după cum par a dovedi unele deducţii ale arheologilor, este strălucit reprezentată în toate provinciile istorice româneşti. Ea a fost de altfel şi prima tehnică pentru construirea locuinţelor, fiind până azi prezentă în multe zone etnografice sub forma pereţilor împletiţi din nuiele groase.
Produsele împletite din fibre vegetale păstrează fie autenticitatea pieselor de artă populară, fie valoarea execuţiei manuale a acestor obiecte utile şi decorative în acelaşi timp, atât de apreciate în ambientul modern. Constatăm că în ultimele decenii acest meşteşug se dezvoltă şi se extinde, lărgindu-şi permanent gama produselor de la cele mai variate obiecte utilitare la produse decorative, piese de mobilier şi pentru decoraţie de interior. Ca atare, considerăm că împletiturile tradiţionale, chiar cu intruziunile de care am pomenit, sunt un izvor nesecat de inspiraţie pentru creatorii populari contemporani, asigurând, ca şi alte domenii ale artei populare, o bază fecundă viitoarelor direcţii din arta decorativă modernă.

Ţesutul artistic
Referitor la spaţiul românesc majoritatea istoricilor si etnografilor sunt de părere că meşteşugul ţesutului în război este cunoscut încă din epoca neolitică, el nefiind separat în cadrul aceleiaşi gospodării de celelalte activităţi: torsul, olăritul sau construcţia locuinţelor. Săpăturile arheologice au scos la iveală numeroase fusaiole, greutăţi de lut pentru întinderea firelor şi numeroase alte obiecte care ne ajută astăzi să ne imaginăm cum ar fi arătat un război de ţesut în urmă cu peste 4.000 de ani. Se pare că acest meşteşug îşi are originea în tehnica străveche a împletitului rogojinilor din materialele vegetale, însă se consideră că trecerea de la un meşteşug la altul s-a realizat într-o perioadă îndelungată de timp. Săpăturile arheologice de la Garvăn demonstrează că încă din prima jumătate a secolului al XI-lea, meşteşugul ţesutului ajunsese la un oarecare grad de perfecţiune, deoarece acum este atestat pentru prima dată războiul de ţesut orizontal, aşa cum este şi cel folosit în Muscel. În secolele următoare, meşteşugul se dezvoltă atât de mult, încât documentele indică o specializare în acest domeniu în nordul Munteniei şi o organizare a meşterilor în bresle separate în Transilvania; ţesătorii de lână (lanifices fraternitas) şi ţesătorii de pânză (textores fraternitas). În nordul Munteniei, deci şi în Muscel, în secolul al XVII-lea meşteşugul era atât de răspândit la sate, încât secretarul domnului Constantin Brâncoveanu, Antonnio Maria del Chiaro, observa faptul că ''aici este o adevărată fabrică de ţesut în fiecare casă...''. Până în preajma Primului Război Mondial şi puţin după, ţesutul în război era principala ocupaţie şi obligaţie a femeilor din mediul rural pe timp de iarnă. Se pare că femeile aveau obligaţia să ţeasă ''trei pachete de bumbac pe iarnă, afară de ia şi fota de Paşti şi de macaturi şi prosoape'', încă de la vârsta de 15-16 ani. Ţesăturile ocupau rolul decorativ principal în interiorul locuinţei ţărăneşti, până în prima jumătate a secolului XX fiind create în permanenţă noi modele sau îmbogăţite cele vechi prin împrumuturi culturale. În nordul Muscelului datorită climei mai reci de deal-munte, cu ierni aspre şi primăveri şi toamne reci, dar şi datorită principalei ocupaţii, păstoritul, ţesutul în război a cunoscut un avânt considerabil, remarcându-se atât prin sintezele realizate între diferitele motive din zonele etnografice vecine (Oltenia, Bran, Sibiu), cât şi prin impunerea unor motive decorative specifice (coarnele de berbec, garoafa, rombul crenelat), a unor asocieri decorative inedite, sau a unor articole textile unice (plocadele miţoase de Stăneşti sau zăvastra de Bughea).

Prelucrarea artistică a lemnului
Lemnul a constituit secole de-a rândul principala materie primă a românilor, fiind folosit pentru construcţiile gospodăreşti sau la confecţionarea uneltelor, obiectelor şi ustensilelor casnice, a pieselor de mobilier. În activitatea de prelucrare a lemnului, meşterul popular a pus atât îndemânare, cât şi simţ artistic, astfel încât specialiştii vorbesc atât despre "civilizaţia românească a lemnului", cât şi despre "arta românească a lemnului".
În comunităţile rurale, fiecare sătean avea cunoştinţele şi deprinderile necesare prelucrării, măcar sumare a lemnului, construind şi întreţinând singur unele obiecte din gospodărie. Meşterii populari, folosind unelte simple ca securea, ferăstrăul, tesla, horjul, scoaba, cuţitul, dalta, compasul, potricala, ghinul, tiparul de pirogravat au dat naştere unei cuprinzătoare game de obiecte, de la cele mici, de uz personal, ustensile casnice şi unelte de lucru, obiecte de cult, până la piese mari de interior şi cele utilizate în construcţii. Desigur, confecţionarea lor presupunea o specializare temeinică, transmisă din generaţie în generaţie.
Decorul, de un mare interes artistic, al construcţiilor ţărăneşti se caracterizează prin factura sa stilizată şi viguros reliefată datorită tehnicii folosite: cioplirea şi dăltuirea în lemn a unor obiecte cum ar fi consolele ferestrelor, ramele uşilor şi ferestrelor, porţile mari, intrările în grajduri, toate ornamentate cu motive scoase puternic în relief.
În prezent, meseriaşii continuă tradiţiile vechi ale prelucrării lemnului, deşi sfera de utilizare a fost diminuată substanţial odată cu restrângerea suprafeţelor forestiere. Cei mai buni meşteşugari sunt specializaţi în decorarea interioarelor locuinţelor, clădirilor publice şi bisericilor.
În arhitectura tradiţională există încă tendinţa de a executa porţi deosebite, uşi şi ferestre, stâlpi sculptaţi şi balcoane din lemn, pe care se sprijină acoperişurile. Streaşinile sunt decorate cu panglică de lemn de jur împrejur. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea; editor: Cristian Anghelache)